Ne-am ocupat, până acum, de traseiști, de contractele cu statul și de colaborarea cu Securitatea sau serviciile secrete. Astăzi vom vorbi despre datoriile pe care politicienii le au către bugetul de stat, fie prin firmele pe care le dețin, fie în nume personal, atunci când sunt foarte mari.
Datoriile companiilor pot să vină, firesc, din cauza slabei capitalizări inițiale, a problemelor trecătoare de flux de numerar (cash flow) sau pot să fie semne prevestitoare ale falimentului. Dar pot și să fie făcute intenționat, prin plata cu prioritate a altor cheltuieli. În ceea ce privește persoanele, marile datorii apar atunci când se fac afaceri în nume personal, pentru a beneficia de un regim fiscal mai blând, cum a fost cazul dezvoltatorilor imobiliari „pe persoană fizică”, pe care statul i-a reîncadrat ulterior ca plătitori de TVA.
Datoriile mari către stat ridică probleme în legătură cu moralitatea politicianului, dar repreintă și un mare risc pentru contribuabili. Și asta pentru că, odată ajuns la putere, politicianul respectiv s-ar putea folosi de poziția sa pentru a obține anumite înlesniri la plată sau chiar o „ștergere” completă a datoriilor, prin lege, cum s-a mai făcut și s-a mai încercat, de-a lungul vremii, prin așa-numitele amnistii fiscale.
Slab administrator sau patriot până la bani
Când un politician ne cere votul, nu ne cere doar să punem ștampila pe un semn electoral, ci și să îi lăsăm pe ei să decidă ce se întâmplă cu circa o treime din ceea ce produc toți cetățenii și toate firmele, cât este bugetul raportat la PIB. Dacă acei bani sunt prost administrați, avem toți de suferit, serviciile publice sunt proaste, datoria publică crește și va trebui s-o plătim mai târziu cu dobândă.
Și chiar dacă am considera că nivelul taxelor este prea mare în România, acele cheltuieli sunt obligatorii, așa că orice întreprinzător și orice persoană sau familie trebuie să și le prevadă în buget și să le plătească. Un politician care a acumulat datorii mari către buget este foarte probabil să fie un prost administrator de bugete – și de ce l-ai mai vota, atunci, pentru că va avea de administrat bugetul țării. Sau, mai grav, să nu fi vrut să le achite, punându-i astfel pe cei cărora le cere votul să plătească și pentru el.
În condițiile în care, anul trecut, Ministerul Finanțelor a acordat o amnistie fiscală (prin anularea unei cote de 54,2% din dobanzil corespunzătoare datoriilor către bugetul de stat), orice contribuabil de bună-credință ar fi putut să-și achite ceva mai ușor datoriile. Dacă nu a făcut-o, iar acum vine și ne cere votul, de ce i l-am da?
Riscuri de corupție
O anchetă publicată de România Curată în urmă cu un an evidenția pericolele unor astfel de amnistii fiscale. Un deputat în Parlamentul României a cerut bani de la contribuabilii cu datorii către bugetul de stat pentru a promova o lege prin care aceste debite să fie stinse. Din fericire, a fost prins și astfel o lege care i-ar fi nedreptățit grav pe ceilalți contribuabili a fost oprită.
Ce pierde contribuabilul
România are unul dintre cele mai mici bugete raportate la PIB și una dintre cele mai reduse cote de colectare dintre țările UE, în parte din cauza nivelului redus al taxelor, necesar pentru competitivitate economică, pentru atragerea investitorilor și stimularea economiei, în parte din cauza slabei calități a legislației în domeniu și a slabei pregătiri sau determinări a celor ce se ocupă de colectarea taxelor.
Numai că din banii care se strâng la buget se achită toate cheltuielile statului, de la salariile bugetarilor și pensii până la lucrările de reparații curente în școli și spitale. Și mereu sunt bani prea puțini pentru ceea ce ne-am dori. În aceste condiții, un politician incorect sau nepăsător în raport cu bugetul de stat – pe care este chemat să-l aprobe în Parlament – ar fi cel puțin ipocrit atunci când s-ar declara interesat de nivelul salariilor profesorilor sau medicilor.
(Off-topic) La „polul opus” sunt cei care aparent nu au datorii, și nici societățile pe care le-au admnistrat nu au formal datorii către stat. În schimb, datorită acțiunii ori inacțiunii acelora, (alți) co-acționari ai societăților au avut de pierdut, de exemplu prin declararea unor minime dividende, ori (cazul limită) deloc. Nu poți a te pretinde manager competent dacă acționariatul minoritar (care nu participă niciodată și indirect la beneficii-prime, auto de serviciu, etc.) este veșnic la zero sau spre zero profit (de fapt e pe pierdere în termeni reali), și nici nu încerci o consultare reală cu acționariatul minoritar. E cazul, de pildă, al societăților preluate în anii ’90 și din care s-au desprins tot felul de sub-companii, care tot de la societatea inițială sunt, în realitate, alimentate cu lichidități pe care apoi le transferă către manageri cu titlul de bonusuri sau chiar direct salarii, iar foștii cuponari-acționari minoritari rămân cu paguba. Nu mai insist pe lipsa efectivă a unei strategii de dezvoltare durabilă, care ar fi, până la un punct, de acceptat pentru (o persoană dintr-) o anumită societate (nu e treaba mea!) dar nu și pentru un parlamentar. O societate care (teoretic) face profit formal dintr-o activitate extractivă sau conexă dar în realitate devastează arii întinse sub pretextul plății taxelor către stat (redevențe și altele, infime) nu e neapărat un model de urmat. Dincolo de exemplul mult mediatizat Roșia Montană (întru totul adecvat) mai sunt și altele, inclusiv lucrările de infrastructură, unde se decontează valoare adăugată (pe hârtie) imensă, în raport cu cheltuielile efective și pagubele pricinuite începând cu extracția de agregate și transportul acestora abuziv pe drumuri agricole ce devin impracticabile și întârzie activitățile normale până la livrarea produsului final care vedem că e în realitate sub orice standard de calitate(autostrăzile demolate sunt exemplul extrem).
Si, aveti si „exemple” ?