Asistentele din faimosul spital berlinez s-au uitat îngrozite la mine cînd le-am întrebat dacă nu au o mască de dat. Ieșeam de la un control, deci nu eram chiar de pe stradă – o mască de dat pentru un fost pacient care are de mers într-un loc aglomerat. Una a fost pur și simplu uluită de cerere. Cealaltă, mai bătrînă și mai experimentată, a luat atitudinea aceea în care nemții spun nu și dacă e vorba de viața cuiva, atunci cînd e vorba de o cerere paralelă cu regula sau cu convenția. Nu-i nimic! Am ieșit, remarcînd cu plăcere că în hotul marelui spital se vindeau cărți și CD-uri cu 1 euro bucata, fără a fi dezinfectate și fără nimeni în jur. Puneai monedele într-o cutie de tablă de biscuiți și le puteai duce în salon unui prieten internat care rămăsese fără lectură sau lua acasă. Dreyfuss, Siegfried Lenz, Wagner – nici măcar nu era o selecție proastă.
Mi-am pus pălăria de fetru care îmi servește de umbrelă în orașul unde iarna plouă zilnic și am intrat la farmacia de peste drum. Uitați care e situația, am de zburat cu avionul azi și mai am un rest de răceală – tușesc. Nu e nimic, nu am avut febră sau ceva, dar nu vreau să-i sperii pe cei din jur. Poate aveți vreo mască? Negare totală. Nu mai sunt măști în oraș de două săptămîni și nicăieri în altă parte. Ok, atunci vreau ceva din care să îmi confecționez o mască, oricât ar fi de ineficientă (cît e de eficientă cea pe bune?). Vreau tifon și un sterilizant lichid. Nu, lățimea de 4 cm nu e bună (ce or bandaja cu ea?). E maximum? Opt atunci. Și farmacistele, și poporul s-au strîns în jurul meu, fascinați cu toții: e posibil? Și așa am mai cules ceva impresiii despre frica de moartea improbabilă. Șase oameni au coronavirus la Berlin (din vreo patru milioane). În fiecare zi mor mai mulți în marele spital, de multe alte lucruri.
Sterilizantul era apă chioară, ca toate în Germania din comerțul public. În spital e 70% alcool etilic concentrația în saloane, dar în ambulator același gel care s-a pus și la mine în universitate. Orice furnică robustă îi supraviețuiește ca după o noapte de beție. Mai departe am trecut fulger prin două mari drogherii și un supermagazin. Cea mai mare concentrație de alcool era în vodca Gorbaciov de 37 de grade, nici măcar o diaree nu poți trata cu așa ceva cînd mergi în Africa, așa că am constatat și am plecat. Am luat totuși ultima sticlă de After shave cu alcool (produs rar – s-a înlocuit cu balsamul, că alcoolul e periculos nevoie mare) și am dezinfectat cu ea masa din birou la care stătuse asistenta mea de cercetare, pe care a pus-o dracu’ să se ducă la Milano cu el ei prieten sâmbăta, că Easyjet ieftinise biletele. De două ori mai concentrat ca dezinfectatantul. Cu geamurile deschise eu stau oricum, în orice anotimp. Mai tîrziu am trimis un student din Nepal să împrumute de la toaletă dezinfectantul gel și ne-am mai amuzat o dată. Studenții au fost anunțați că nu iau absențe dacă stau acasă, dar ai mei -care reușesc totdeauna să fie din vreo 40 de țări, și mai sunt și colocatari cu alții la fel de diverși și de umblăreți ca și ei- nu aveau chef să stea acasă, erau irezistibil atrași de masa mea parfumată de discuții. Vedeți, călătoresc prea mult și convalescența plus epidemia care m-au împiedicat să plec la Viena erau o ocazie. Ca atare, se făcuse un pic de coadă și îi introduceam pe rînd, cu ritualul de șters masa după fiecare. A venit bibliotecarul să îmi aducă un print din The Times din recenzia la ultima mea carte și a plecat mai impresionat decît venise de activitatea noastră. Au venit doi pe care îi plasasem la o mare conferință a Transparency International la Seoul să mi se plîngă că se va anula. Le-am dovedit că se va amîna și i-am trimis la o bere.
Am făcut o pauză de rîs, că de la atîta șters masa de pe urma Mariei rîdeam cu toții de parcă jucam într-o comedie. Incertitudinea vieții e mare la 25 de ani și nu e grozav să descoperi că toată lumea a ajuns peste noapte cu o perspectivă la fel de incertă ca și tine? Am coborît zece minute la Galeries Lafayette de peste drum să mă programez la pedichiură. Spre marea mea surpriză, era gol, iar chinezoaicele, care au monopolul în Germania de vreo zece ani, coborînd acest serviciu la cel mai jos preț din din istorie și deci alungînd pe orice german -deși totdeauna cu măști și toată igiena posibilă- erau singure și își citeau telefoanele. De ce? Pentru că fiecare chinez cunoaște pe alți chinezi, iar unii or fi călătorit recent în China – am dedus după cîteva minute de conversație amabilă cu fetele, care nu a rezultat în vreo programare. Știți, plec la Viena, și cine știe ce se mai întîmplă pînă pe săptămîna viitoare cînd revin. Ce să vă încurc, vin direct atunci.
Vorba era, mai plecam la Viena? Era prea tîrziu să schimb biletul, și pe cînd? Mai tîrziu, în primăvară, aveam altele de făcut. Nu dădeam un keynote la Viena, era doar un oraș de tranzit pentru un weekend lung, deci nu făcea parte din categoria călătoriilor de neanulat. Ba pica drept în cea a călătoriilor care pot fi sacrificate, conform Ministerului Sănătății german, chiar dacă te așteaptă cineva căruia o să îi pară rău.
Ca să îmi pară mie mai puțin rău, am trecut în épicerie de la Galeries Lafayette și mi-am luat ridichi din Franța – ridichile mici, pe jumătate albe totdeauna au exercitat o mare atracție estetică asupra mea. Magazinul era gol, că sunt puțini nebuni în general să își ia de aici lapte de pasăre, ficat de gîscă și cîrnați cu varză la de zece ori prețul german. Deci, nimic neobișnuit. Produse de curățenie nu țin, iar la raionul de pește obișnuitele cupluri de vîrstă înaintată beau șampania cu stridii. Am ezitat dacă să iau niște cous-cous pe care l-am cîntărit în mînă, după care m-am hotărît că nu voi găti. Poate face omul lucruri mai bune de sfîrșitul lumii decît să gătească.
Seara, după ce avionul decolase fără mine, am descoperit că îmi cumpărasem doar lucruri practice – ridichile, tifonul cu care nu mai aveam ce face și un mic fund de lemn de la francezi, foarte grațios, deși la ridichile mele nu aveai ce tăia, erau prea mici. Nu aveam apă. Am ieșit ca atare pe la opt să îmi iau apă sau suc de portocale, am trecut pe lîngă micul restaurant italian unde perechi în plină lumină sorbeau din Pinot Grigio și citeau liste, și am intrat la marele supermagazin.
Nu mai erau coșuri. Ceea ce nu se mai întîmplase vreodată.
Nu mai era pîine proaspătă, dar asta era firesc la finele zilei. Cozile la casă erau de vineri seara.
Dar săptămâna e de abia la început.
Sucul de portocale, nicio problemă. Dar, la apă, două fete cărau din greu lăzi din spate ca să umple rafturile goale.
Am aruncat o privire după mălai, nu mai era niciun fel de făină, tot raftul gol. La produsele bio, o ultimă pungă pentru făcut pîine neagră.
Plin de pește, de pate de carne, toate lucrurile scumpe și perisabile la locul lor.
Nu mai erau vinuri ieftine. Deloc. La lapte, alte două fete nu pridideau să aducă roabe din magazie. Și laptele se golise. Și ouăle, fie din găini crescute la sol, fie alea din incubator. Zero ouă.
Carnea învechită de vită și rațele congelate păreau la locul lor.
Fără vreo speranță, am dat colțul spre raionul de curățenie să caut after shave pe bază de alcool, dacă o mai fi, că spirtul adus de acasă cu mașina 1700 de km s-a terminat demult. Și atunci, ca și la făină, am văzut un raft complet, dar complet gol. Cum nu mai văzusem din tinerețea mea comunistă.
Se cumpăraseră toți Pamperșii și toate tampoanele.
M-am întors și eu la vinuri și am luat ultimele două sticle de Vinho Verde.
Sfîrșitul lumii ne va găsi pregătiți.
Berlin, 3 martie 2020
Asta e. Nemții or fi ei nemți, dar tot au ceva românesc. Poate-a dat Burebista o tură de jaf și fertilizat june germane la țărmurile Atlanticului și noi nu știm (noi nu, da’ maestru’ Puric știe sigur).
Panica locuiește în cortexul paleomamalian, așa că golirea rafturilor este și-n Germania un comportament plictisitor de normal. (Pe de altă parte, textul nu-i lipsit de calități literare, zic eu.)
Da, și mie textul mi se pare bun. :)
Când l-am citit eu, se termina la “Carnea învechită de vită și rațele congelate păreau la locul lor.”, ceea ce, după părerea mea, era chiar mai bine decât cum se termină acum – era așa… mai brusc, mai decupat… :D
Dar, oricum ar fi, arată bine, are farmec.
Cool :)
Se numeste hister ie, cand o mana nu prea stie ce mai face cealalta, a spun Jung.
Cele descrise mi se par ABISALE!
(HISTER = UTER)
Adica, doar la primitivi si needucati, victime sigure ale mass-medi, comerciala, poti intalni asa ceva!
Imi pare rau ca nu v-am descoperit talentul de povestitor pana acum pentru ca interviurile de la B1 erau mereu intrerupte de publicitate exact cand deveneau mai interesante si se rupea filmul. Umorul cu care descrieti viata cotidiana preapocaliptica dintr-o tara la care ne uitam din pozitia de drepti e de-a dreptul reconfortant, dupa incrancenarea de pe toate canalele media de la noi. Sunt convins ca si atmosfera cazona v-a inspirat iar experienta mioritica v-a conferit o detasare pe care sunt sigur c-au invidiat-o, fara s-o inteleaga, bastinasii berlinezi. Felicitari si sper sa recidivati in curand.
Guvernul German a anunțat în Media că toate măștile și tot ce tine de dezinsecție plus combinezoanele speciale sunt doar pentru uzul personalului medical, asta ca o măsură de precauție în caz de necesitate.
Pentru populație s-a amintit doar măsura spălării mâinilor cat mai des și mai temeinic plus evitarea aglomerațiilor și în special al persoanelor care prezintă semne de gripa, tuse, prezentarea la.medic după caz etc.
Rafturile vor fi umplute, fara grijă, sa nu se ajungă în situația Românilor care deuazi doreau să înapoieze produsele achiziționate en gros
am trimis un student din Nepal…și ce dacă era din Nepal?…poate era spion srist de la academia de informații doctorale…academia se cheamă Mihai Viteazu, of course…că doar n-ați vrea să se cheme Gabriel Oprea…gen.lt.prof.dr. G Oprea
“Cea mai mare concentrație de alcool era în vodca Gorbaciov de 37 de grade,”</i??
S-a introdus cumva prohibitia?!