Cui nu i se întâmplă să dea peste un canal TV, rămânând pe el fără vreo intenție inițială de a căuta ceva anume? Deci, nimerești ceva, la început ești ușor interesat, dar treptat ești prins cu totul de ceea ce vezi.
Așa mi s-a întâmplat nimerind întâmplător zilele trecute la unul din canalele TVR peste sărbătoarea sașilor de Rusalii, anul acesta, în iunie, la Dinkelsbühl, Germania. Habar n-aveam că sașii din Transilvania, Germania, Austria, Canada și SUA se adună în fiecare an de Rusalii într-un orășel norocos istoric, medieval, de doar 12.000 de locuitori. Pentru acest an, 2014, motto-ul adunării a fost Heimat ohne Grenzen (Acasă fără granițe). Au fost așteptați 20.000 de participanți și se pare că au venit 22.000, aproape dublul numărului de locuitori.
Habar n-aveam că în Canada trăiesc 8000 de sași. Și, habar n-aveam că pentru sași, portul tradițional și limba nu se uită. Habar n-aveam că la noi au rămas 14.000-16.000 de etnici germani după o sursă și aproape 37.000 după recensământul din 2011. Dar cine mai crede în recensământul nostru? Evident, dimensiunea de spectacol a adunării a fost parada portului tradițional săsesc, la care au defilat aproape 100 de grupuri, cu 2700 de participanți, reprezentând locul natal din Transilvania. Această tradiție a început încă din 1951. Dinkelsbühl este din 1950 o atracție turistică pe harta faimosului Traseu Romantic, un traseu de poveste care străbate cele mai frumoase castele și fortificații din Sudul Germaniei. El este și un oraș distinc de statul german pentru felul în care a integrat repatriații, sașii transilvaneni, primind chiar o placheta de aur.
Sărbătoarea sașilor durează patru zile. Splendida imagine medievală a orășelului le amintește sașilor cu multă nostalgie de Transilvania lor natală. O sărbătoare a memoriei, dar și o lecție pentru români, care se lasă nepăsători în dulcea uitare. Eu așa am perceput-o. Sașii refuză amnezia și pentru asta am privit cu multă admirație desfășurarea acestor zile și cu mult jind, gândindu-mă la cât de puțină istorie știu, cât de mult m-a îndepărtat istoria învățată la școală de istoria țării mele, de acea istorie socială, culturală care se înrudește cu poveștile trecutului cu legende de neuitat. Cifrele se uită, legendele rămân.
Ce m-a impresionat mult a fost relația armonioasă, aș zice, între grupul mic și comunitatea mare, dincolo de geografie a sașilor. Fiecare grup de sași purta solemn pancarta cu imaginea bisericii, a steagului și stemei localității natale din Transilvania. Dar, toți erau sași. Da, sașii sunt o lume cu istoria și cultura lor, o lume compusă din mici lumi, satele transilvănene, în care trăiau ei. Tot ce părea mic se vărsa în acea lume mare a sașilor și atunci am înțeles de ce au ales motto-ul în care geografia dispare, ștearsă ca un val, rămînând doar identitatea etnică. Am să spun când simțământul de invidie m-a pătruns de tot. Când am văzut dansurile lor, din care reieșea o solidaritate care impresiona. Dansau, într-o comuniune revărsând un atașament profund, săsoaice durdulii, unele vârsnice, alături de tinere vioaie duduind de bucurie și energie, sași burtoși alături de tineri țanțoși, în floarea tinereții, unuindu-i plăcerea de a fi împreună. Oare de ce nu văd asta la români? Oare de ce simt la români mai degrabă un gregarism conjunctural și nu o solidaritate bine sedimentată, așezată, ducându-te cu gândul la continuitate și trăirea lui “împreună”? Oare de ce mi se pare că la noi răzbate un orgoliu al individului și nu bunăvoința? Oare sașii au expresia „dat la gioale”? Oare orgoliul înflorește la majoritari și se netezește la minoritari?
Toate astea m-au făcut să caut pe internet. Să văd ce e cu sașii ăștia, doar au trăit în țara mea, de ce au venit aici, de ce au plecat ca păsările în țările calde și nu s-au întors? Am găsit un minunat blog al Mihaelei Kloos-Ilea. Am mai aflat atât de multe despre ei și despre faptul că această sărbătoare este „pe nedrept de puțin cunoscută în România”. Am aflat că atunci când moare un sas în Germania, la înmormântare bat în același timp și clopotele în satul lui natal din Transilvania. Asta mi-a amintit că fiind acum câțiva ani în Slovenia am văzut un steag negru arborat la Ministerul de Justiție și cum chiar acolo mergeam m-am speriat că a murit ministrul care venea la întâlnirea pe care o aveam cu el. Ce reflex al ierarhiei era gândul nostru, al românilor? Ni s-a spus ca să ne liniștească gazda că orice om, indiferent de statut și poziție ierarhică care lucrează la minister, dacă moare, i se așează pe clădirea ministerului un steag negru.
Am mai aflat atât de multe lucruri despre sași de pe blogul Mihaelei Kloos-Ilea, săsoaică din Sebeș, trăind la Munchen acum, dar venind des acasă, în Transilvania. Blogul ei, cu numele „Povești săsești”, născut din dorința de a scrie o carte, pe care sigur o va scrie, cuprinde multe despre sași, despre viețile lor, despre istorii mici și legende, despre trecutul lor, pentru că și Faulkner a spus că „The past is never past”.
Când am văzut defilând pe cei cu pancarta Viscri , m-am emoționat pentru că am fost acolo, știu acel loc și când am citit interviul luat lui Paul Hemmerth din Richiș, iar m-am bucurat pentru că am fost și acolo. Știu satul. L-am văzut plin de țigani, așezați în casele părăginite ale sailor plecați. Dar, uite că acest sas din Mediaș și-a făcut o casă minunată la Richiș și gândul că Richiș va fi din nou un sat cum era pe vremuri mi-a dat speranțe.
M-am apucat să citesc despre deportarea sașilor și șvabilor din Transilvania și Banat în Ucraina și Siberia în 1945. Au fost deportați 75.000 de oameni. Mi-am adus aminte de inteesanta cartea a Smarandei Vultur despre mărturiile etnicilor germani deportați în Bărăgan, alți 50.000 de sași. Cine nu știe de vânzarea sașilor? Dar nimeni nu s-a îngrijorat că au plecat 60.000 de sași după 1989 și nici n-am auzit vreo intenție de a-i face să rămână.
Ruxandra Hurezean a publicat ”Trista poveste a ultimilor sași din Transilvania” în noiembrie 2008, text care s-a postat și în 2014. Ea i-a luat un interviu unui sas care nu a plecat, deși fiii lui sunt în Germania. Întrebat direct de ce au plecat sașii, acest sas, pe nume Johann Schaas, i-a răspuns cu o fabulă. Am s-o spun pe scurt. Un iezen, adică un viezure și o vulpe trăiau pe niște dealuri. Viezurele era scurt în picioarele lui groase, mânca ierburi și fructe, nu era carnivor. Vulpea avea picioare subțiri și iuți, era vânătoare, avea un miros bun, dar nu săpa vizuini ca viezurele. În fiecare primăvară, viezurele sîpa o vizuină. Vulpea vicleană, se temea de viezure și dimineața mergea la gura vizuinii și-și făcea nevoile acolo. Viezurelui nu-i plăcea mirosul lăsat de vulpe, dar n-avea ce face. A doua zi și a treia zi vulpe făcea la fel, până ce viezurele, nemaiputând suporta a fost silit să plece. Vizuina lui i-a rămas vulpii. La sfârșitul fabulei povestite, Johann Schaas îi spune Ruxandrei Hurezean: „Vulpea e istoria, doamnă, istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând.”
Întrebarea naște altă întrebare: de ce nu s-au întors sașii? Peste 300 de comentarii am găsit la acest interviu. Unii au spus că una dintre cele mai mari pierderi pe care a avut-o România a fost plecarea sașilor. Alții au adăugat la sași pe evrei. Alții au scris că Transilvania va fi un sat de țigani fără sași și fără unguri, referindu-se la casele părăsite ale sașilor, distruse de țigani.
Da, sașii au plătit pentru cel de al doilea război mondial, dar dincolo de asta streotipul despre neamț a rămas neclintit. Mai rar un stereotip așa de rezistent la schimbare. După 1990, am făcut o cercetare despre percepția minorităților la români și despre germani/sași apărea că sunt harnici, disciplinați, consecvenți în ceea ce fac și ceea ce spun. Constat că în mentalul colectiv nimic nu s-a schimbat de la Dinicu Golescu care spunea că „nația săsească este foarte muncitoare”, că „nu se vede sas cu piciorul gol”, că „sasul ține morțiș la portul lui, la limba lui și se însoară cu fete din neamul lui ca să pângărească limba și legea și să corcească obiceiurile și portul”. Se potrivește și cu defilarea de la Dinkelbruhl, nu? Sau cu cele scrise de Nicolae Iorga despre „pământul Transilvaniei, atât de marcat de hărnicia și cultura germană care reprezenta cinste, spirit economic și simț pentru dreptate și ideal”. Noi spunem despre noi că suntem leneși, ei spun despre ei că sunt muncitori. O săsoaică îi spune Smarandei Vultur că sașii au muncit și în Banat și în Bărăgan când s-au trezit pe pământul gol, pentru că „așa suntem noi sașii, dacă ne taie mânurile muncim cu nasul”.
Cum să nu te întristezi de ce fac românii printre străini! Oare, mă întreb, sașii ar aplauda la înmormântarea unui penal, ar ierta și chiar ar iubi un penal milos care ajută săracii dându-le din ceea ce a furat? Ar accepta un primar penal să iasă din pușcărie ca să spună ce va face ca primar ca apoi să se întoarcă unde-i este locul, la pușcărie? Ar accepta ca o ministră a educației, cu pretenții academice, să fie garantată la alegeri de un agramat? Sau ca un actor fără vreo afirmare politică să-și exploateze o notorietate deja apusă îndulcindu-se la avantajele nemeritate ale unei imposturi nedemne?
Sărbătoarea sașilor m-a bucurat și m-a umplut de invidie, dar mi-a activat dezamăgirea față de laxitatea noastră morală, de incapacitatea noastră de a amenda necinstea, de nepăsarea majorității față de tupeul unor minorități – inclusiv cea politică. Sașii nu au defilat cu pancarte pe care să scrie „Sunt mândru că sunt sas”. Mândria nu e în cuvinte, ci în purtări. Și, vorba lui Caragiale: „Lăsați-l pe eu deoparte, alții să vorbească despre voi”.
Foarte frumos text. Multumin
Frumos articol, intr-adevar. O observatie: nu se zice „ministra” unei femei ministru, ci tot „ministru”.
In multe parti se feminizeaza substantivul ca sa ai mai multa informatie. In cazul meu, am folosit ministra pentru ca sa indrept atentia catre persoana unica care a avut aceasta functie si care este de sex feminine. Altfel, evitand numele am dorit sa se inteleaga usor despre cine este vorba. La noi s-au folosit mai demult , ca si astazi, invatatoare, profesoara, croitoreasa, avocata etc.dar la alte profesiuni ramane forma masculina, care suna mai bine sau mai familiar.
Johannis … I have a dream
Stimata Doamna Liiceanu, e o onoare pentru mine ca ati gasit povestile sasesti si va multumesc pentru analiza empatica, lucida, emotionanta a prezentului acestei comunitati. La Dinkelsbühl avem imaginea graitoare a unei Transilvanii sasesti in miniatura translatata halucinant la peste 1500 de km distanta si sentimentul alienarii fata de acel „Siebenbürgen, süße Heimat” din imnul sasilor.
Eu am crescut intre doua lumi cu mentalitati diferite, romana si saseasca, si constat venind in Germania ca insasi existenta sasilor penduleaza in continuare mereu, intre spatiul transilvan – pentru multi un acasa locuit in continuare in suflet – si Germania. Indiferent de mecanismele de integrare, de adaptare la noua societate, sasii au ramas si in Germania egali identitatii lor, iar sentimentul apartentei la comunitate se vede ca la ei rezista totusi in timp.
Cu multa multumire, Mihaela
MUltumesc mult pentru aprecierile Dvs. Va marturisesc ca v-am trimis o intrebare privind adresa Dvs. e-mail, ceva cu mony si nu mi s-a confirmat ca e buna. M-am bucurat sa va citesc blogul. Va doresc numai bine si…o carte.
Aurora LIiceanu
Un articol lucid, felicitari. O singura observatie, ca ardelean, aud des asta in vechiul regat, despre oameni care se refera la Transilvania ca ‘tara mea’; am observat cu intristrare ca ati cazut in acelasi pacat. Sasii nu au venit in ‘tara dumneavoastra’, acum 900 de ani, din simplu motiv ca, pana acum 94 de ani ea nu exista in locul respectiv. Cred ca e mai potrivit ca ei (si ungurii) sa se intrebe cum de ati venit dumneavoastra in tara lor (Lucian Boia ridica foarte clar acest punct: romanii nu au luat niciodata Transilvania inapoi, pentru ca nu au controlat-o niciodata). Si in final, asta e problema: cand a venit administratia romaneasca, au incercat tot posibilul sa ii faca pe sasi si pe unguri sa se simta straini. Aici aveti raspunsul la intrebarea ‘de ce au plecat’. Cand o sa ramanem numai romani in Transilvania (romani ardeleni sau vinituri, nu mai conteaza) Transilvania o sa cedeze sa existe. O sa fie doar o adunatura de judete, pe care Bucurestiul o sa le numeasca zona Centru sau Nord-Vest.
Îmi place Transilvania, îmi place că e colorată (multi etnică). Sunt român, născut și crescut în Ardeal dar n-aș putea avea niciodată atitudinea de superioritate asupra altui compatriot. Urăsc atitudinea nsului pe sus a celor ce vin din cutare regiune. Cuvinte cum ar fi „vinituri” te portretizează ca un șovin cu propria nație lucru pe care un ardelean român înainte de 1918 nu le-ar fi rostit. Țara asta, neamul ăsta românesc nu e de lepădat încă. Dacă învățăm să ne iubim și să ne corectăm în varii domenii n-o să mai avem rușinea tipică bolnăvicioasă.
Poate va trece tristetea daca va spun ca aveti dreptate. Regret exprimarea mea, trebuia sa scriu la tara mea „de astazi”. Va multumesc mult si scuzat-mi pacatul regatean.
Buna ziua,
O sa-mi permit sa va contrazic parerea legata de Transilvania „tara mea”. O sa va contrazic eu si romanii care au fost si sunt peste 90% din populatia Transilvaniei de mii de ani si romanii care nu au fost parte a Unio Triom Nationum(despre care Boia uita sa pomeneasca ptr ca nu i-ar mai sustine parerile – daca nu stiti ce e poate ar trebui sa cautati). Ar putea sa va contrazica si Matei Cazacu(google him daca nu stiti cine este). Deja face asta cu alt „mare istoric” la moda pe numele lui Neagu Djuvara.
Sa va fie clar, in conditiile in care sunt atestate in scris asezarile de populatii maghiare, secuiesti si sasesti in acest spatiu argumentul dumneavoastra nu este valid. Boia nu mentioneaza acesta documente pentru ca nu ar mai putea sustine ipoteza sa, ridicata la rang de adevar de romani complexati. Sa ne bucuram ca exista „istorici” care exploateaza complexele de inferioritate prezente in acest popor dupa cum putem sa vedem in comentariul dumneavoastra.
Dmn. Liiceanu,
compliment ptr. textul scris.
Ati reusit sä exprimati in citeva rinduri jiindul sasilori din Transilvania, bravo….
Eu sint Sas, copilärit in HOMOROD, pe lingä Rupea, jud. Brasov.
Si tata era din Homorod. Din comunitatea romaneasca a Homorodului. Personal am fost crescut printre germani (o spun germani, fiindca la scoala germana din Brasov multi colegi erau germani, proveniti doar de cateva generatii din Germania ori Austria in cautare de oportunitati in Siebenburgen). Am terminat liceul german, iar majoritatea colegilor mei traiesc astazi in Germania. Intalnirile periodice, la 5 ani, de la terminarea liceului, le facem in Germania, deobicei in zona Muenchen. Personal traiesc in SUA, motiv ca nu intotdeauna mi-am permis sa zbor la aceste intalniri. M-a mirat ca niciodata colegii mei nu au organizat o intalnire in Brasov. Se pare ca motivul principal il constituie lipsa de bani ori timp ori griji de famiilie. In definitiv omul e definit de locul unde traieste si nicidecum de trecutul sau. Trecutul il mai poate trage inapoi, dar prezentul este cel care ne determina viitoarele actiuni. Cel putin asa procedeaza oamenii inteligenti. Nu cred ca romanii ar fi mai prejos decat nemtii (puteti sa le spuneti sasi, insa printre colegii mei de la scoala germana am avut multi germani, ceva sasi si evrei, cativa romani, caci noi eram minoritari, in jur de 5 pe clasa).
Interesant articolul! Am avut si am o consideratie aparte pentru sasi. Calitatile acestei etnii au fost amplu descrise in articol si nu mai insist pe acest aspect. As aduce doar o mica completare: noi romanii zilelor noastre nu cred ca mai avem o gena curata, ea se mai gaseste doar pe la sate. Romanul, identificat cu taranul, este onest si conciliant, motiv pentru care a acceptat si a convetuit in pace cu atat de multe etnii stabilite pe teritoriul lui.
Imi pare rau sa spun, dar trebuie stimata doamna Liiceanu, dl. Nicolae Iorga se contrazice in afirmatia pe care ati citat-o in articolul dumneavoastra, dansul nu i-a placut pe cei de origine germanica. Este o discutie lunga si nu as vrea prilej de contraziceri.
Felicitári din Bavaria / Germania.
Am citit si articolul „german” pe http://www.siebenbuerger.de
Frumos articol. Ma gindesc cind se va scrie in ton similar si despre maghiarii/secuii din Transilvania? Sper nu cind vor ramine doar citeva mii, ca sasii…
Sarut’mana, doamna Liiceanu !
Cu intristare remarc inca un articol usor depresiv scris de cineva cu un grad de intelectualitate superior, cineva mult mai umblat si mai cult decat mine, cineva de la care am pretentii, care a ajuns sa inlocuiasca iubirea adevarata pentru tara si pentru oamenii sai, un popor intreg, cu balacirea , fie ea si matasoasa, negrobiana, a propriului popor plusata de invidia fata de alte comunitati si zic comunitati, nu popoare, pentru ca sasii nu sunt un popor, ci, alaturi de uitatii dar la fel de gospodarii machedoni sunt urmasi ai breslelor de negustori medievali.
O sa ma intrebati, ce e iubirea adevarata de tara ?
O sa va raspund asa : care mama are iubire adevarata pentru copilul ei, o mama care are un copil poate genial, dar singuratic, neadaptat si neintegrat social in masa mediocritatii, poate debil sau poate autist, dar aceasta mama e o mama care isi ingrijeste copilul cu zambetul pe buze si il face sa se simta bine inmultind talantii sai, aia care sunt si face asta nevaitandu-se si neinvidiand alte mame cu copii „normali”, bucurandu-se de tot ceea ce ii reuseste si incurajandu-l sa reuseasca in continuare indiferent de reactia ironica sau de mila a celor din jur … sau o mama care isi ingrijeste, isi creste acelasi tip de copil pe care l-am precizat mai inainte, dar plangand, urand, invidiind, blestemandu-si zilele sau pur si simplu incruntata tot timpul, macinandu-se interior si nebucurandu-se de aproape nimic ? Care mama are iubire adevarata dintre aceste doua tipuri, doamna Liiceanu ? Care copil va fi mai bun in viata doamna Liiceanu, crescut de primul tip de mama sau de al doilea tip ? Haideti sa va spun ceva vazut de mine, la biserica unde ma duc eu vine la cateva duminici sa isi impartaseasca fata un barbat ca bradul, cum se spune, un om despre care am aflat ca e foarte inteligent si cult si are un cerc de prieteni de elita intelectuala si sociala. Fata lui nu e in stare sa mearga, isi misca tot timpul capul, mainile si ochii, genunchii, toate astea ca urmare a unei poliomelite. O aduce si o tine tot timpul in brate, nu se grabeste ssa ajunga la masina, ci din contra, dupa ce isi impartaseste fata se opreste si vorbeste cu diferiti enoriasi. Ar fi inalta daca ar putea sa mearga, are in jur de 14 ani. Pe acest om eu l-am vazut tot timpul zambind si intr-o zi am vazut-o si pe fiica lui zambind dupa ce a impartasit-o si am vazut pentru scurt-scurt timp unul din cele mai inteligente si sanatoase surasuri pe fata acelei fete. Acest barbat mai are un copil, un baiat sanatos. Am aflat atunci cand a zambit sora lui, caci catre el a zambit, ea care parea ca nu cunoaste si nu intelege nimic, a zambit fericita cand a atins-o fratele ei, un baiat cu rezultate exceptionale la scoala. Acest om iubeste cu adevarat.
SI haideti sa va mai intreb ceva. Stiu un barbat care are peste 40 de ani si plange aproape de fiecare data cand citeste pe statuia de la Leul din Cotroceni : Spuneti generatiilor viitoare ca noi am facut suprema jertfa pe campurile de bataie pentru intregirea neamului. Cine a iubit mai mult tara asta, doamna Liiceanu, cei care si-au dat viata pentru ea sau cei care au abandonat-o indiferent de motivele si conjuncturile lor, bineinteles, altele decat expatrierea fortata in Siberia ? Cine iubeste mai mult tara asta, cel care trece indiferent pe langa statuia de la Leul sau cel care plange cand citeste mesajul de pe ea ? Aveti o idee cati sasi au murit pe campurile de bataie pentru intregirea neamului ? Si in final, doamna Liiceanu, va intreb, ati cunoscut pe cineva care isi iubeste cu adevarat tara noastra ? Scrieti despre acel cineva si daca o sa vrea Dumnezeu sa dau si eu de articolul dv, o sa imi faceti o bucurie
Doamne ajuta, toate cele bune
E frumoasa desigur amintirea sasilor si ar trebui sa ii pretuim mai mult, chiar daca nu mai sunt in numar mare in Transilvania, sau tocmai de aceea. Dar nu ma pot abtine sa remarc ca articolul pastreaza cateva din stereotipurile din pacate nu din trecut, ci foarte prezente, despre diversele etnii din Transilvania. Sasii sunt complet idealizati. Ungurii nu sunt mentionati deloc; da, poate nu erau in tema articolului, desi, asa cum comenta cineva mai sus, poate nu ar fi rau sa ii pomenim pe un ton asemanator si pe ei daca tot vorbim de Transilvania veche, si eventul sa le cunoastem mai bine istoria, fara partinire – ar fi un exercitiu bun si pentru romanii si pentru maghirii din Ardeal sa se cunoasca mai bine si mai sincer. Iar tiganii sunt mentionati in articol strict peiorativ, prin contrast total cu nemtii ‘civilizatori’ – si e pacat ca tineti sa o faceti si dvs, sunt atatea alte articole si publicatii care in mod nedrept nu mai prididesc sa arata cat de rai sunt tiganii de la radacina. Transilvania e atat de complicata, cu bune si rele si cu intreaga ei istorie, incat chiar pare ca simplificari de genul acesta, chiar si cand se vor pozitive, fac totusi rau.
Nu sant sas dar sant inca sub impresia celor vazute recent in Germania in acea zona descrisa de dvs -Romantic Road Germany,cu minunatele ei orasele medievale – Rothenburg,Bamberg,Dinkelbruhl,refacute si extraordinar de bine intretinute,pline de vizitatori de toate varstele,linistite si curate,pitoresti care pur si simplu te „incarca” cu frumos,si visez ca am putea sa avem si noi asemena zone.In aceasta perioada de campanie si de mahala electorala ,textul dvs este o binefacere pentru spirit.Va multumesc si va doresc numai bine,stimata doamna.
Cu deosebita consideratie,
Dr Ioan Petrescu
Dragä Doamna Liiceanu Aurora,
cu ceva äntärziere am citit acest articol frumos scris de dumneavoasträ, despre sasii transilväneni. Imi vine bine, cänd pot sä citesc asa o analizä, despre sasii transilväneni.
Sasii au emigrat deseori si de foarte mult timp. Ei au emigrat deja din anul 1800, findcä atunci erau deja unii, care vroiau sä plece in America si Kanada. De ce au vrut sä plece? Acum dupä atitia ani , stiu unele räspunsuri, la intrebarea aceasta. Casa natalä mostena/primea intotdeauna primul fiu, prima fatä, adicä primul copil. Dar ce fäceau fratii ceilalti, dacä erau 4, 5, 6, 7 s-au 9 la numär? Unii frati plecau in afarä din Transilvania, din Romänia. Unii mai reveneau definitiv, dar foarte putini. ei au plecat in lume, pentru asi gäsi un trai nou, s-au mergeau la rudele lor, dar in sufletele si inimiile lor, era tara lor natalä Transilvania, pe care o iubeau si o iubesc si acuma. Ne sträduim sä reparäm la bisericiile si castelele fortificate, care mai sänt in Transilvania, pentru a le repara, renova si restaura. Aceste sänt unice in lume si sänt fäcute de strämosii nostri, care s-au asezat in Transilvania, atunici istoric väzut tara a unguriilor. Istoria adeväratä a sasiilor dateazä cu cifra, adicä anul 995 istoric väzut, dar intränd in istorie dateazä anul 1120-1140.
Constäteni, adicä sasi transilväneni sänt si in Kapstadt/Africa de sud si in Elvetia. Deja din anul trecut s-a infiintat und grup de sasi transilväneni din Elvetia si sper ca sasii transilväneni sa se uneascä, egal unde träiesc.
Cu Mihaela, de la Povesti säsesti sänt in legäturä din cauza cä, avem aceeiasi temä, adicä sasii transilväneni si porturiile lor frumoase.
Eu vä multumesc foarte mult, cä ati scris acest articol frumos, despre sasii transilväneni. Anul acesta vor fi 96 de grupuri la Dinkelsbühl/Bavaria/Germania 2016. Intr-un an erau 104 grupuri. Acestä äntälnire a inceput cu anul 1950, adicä dupä räzboi, cänd sa filmat in Dinkelsbühl, filmul Am Brunnen vor dem Tore…..La fäntäna in fata usii…..in care se vedeau deja sasii transilväneni cu porturiile lor frumoase.
Eu sänt de origine din BRASOV, darr pärintii mei provin dina diferite comune transilvänesti.
Cu drag,
Dietmar Melzer
-Deutschland/Germania/Germany