Alina Mungiu-Pippidi

Usor cu democratia pe scari

Vă uitaţi la televizor, să vedeţi cât plătesc pentru libertate oamenii din Siria, acei demonstranţi care ies de săptămâni în stradă ca să fie decimaţi sau acei soldaţi care refuză să tragă în ei şi sunt împuşcaţi de superiorii lor? Şi vă întrebaţi vreodată câte zile am fi continuat noi să ieşim în decembrie 1989 dacă armata nu se hotăra să treacă de la Ceauşescu la Iliescu şi după ce puţinii eroici dintre noi deja săriseră în faţa tancurilor pe data de 21 decembrie? Văzând cum apăram zilele astea democraţia, îmi răspund singură: dacă Ceauşescu nu o rupea la fugă, poporul vegetal nu ar fi avut abnegaţia asta pe care o văd în Siria. Sau ar face azi ceva, când democraţia e greu pusă la încercare, iar riscurile celor care o apără sunt comparabil infime faţă de ce am înfruntat acum 20 de ani sau de ce au parte sirienii.

Poate exagerez? Nu. Să uităm pe moment de euro, criză şi corupţie, că avem probleme mai grave: alegerile; libertatea de manifestare publică; libertatea presei. Să le iau la rând. Amânarea alegerilor locale pentru prima dată în mod unilateral, prin asumarea răspunderii, creează un precedent catastrofal pentru democraţia noastră. Alegerile nu trebuie amânate de nici un guvern ca să iasă el mai bine, sau nu am mai avea niciodată alegeri la o dată previzibilă: asta e manipulare electorală, şi grosolană, invocând un cost ridicol, sub cel plătit pentru acoperişul extravagant al noii Arene Naţionale. Ai zice că la ora asta ar trebui să fie plin de oameni care să demonstreze contra acestei porcării, dar nu e cazul: poporul e în malluri sau alege purceii pentru sacrificat. Nu e nimic, într-un mod excepţional societatea civilă s-a mobilizat, cu mai toate ONG-urile de care aţi auzit, cerând guvernului să dea înapoi. Nici asta nu a ajutat, deşi vorba aia, dacă toţi îţi spun că eşti beat, inclusiv unii care ¬te-au susţinut totdeauna, te duci şi te culci, nu o ţii înainte. Un grup de ONG-uri a făcut pasul necesar mai departe, încercând să organizeze o demonstraţie. Nimic mai logic: numai că libertatea de a te manifesta public e la noi pe ducă, legile dnei Stănoiu în cooperare cu cele actuale făcând demonstraţiile cvasiimposibile şi împuternicind jandarmeria să umfle şi să amendeze pe oricine dacă stă sau circulă pe unde nu trebuie.

Vezi însă că nu ai de unde să ştii pe unde trebuie, că lista de locuri unde nu ai voie e secretă, iar numărul lor – mult mai mare decât ai crede. În România nu trebuie teoretic să ceri aprobare dacă vrei să faci o manifestare care nu stânjeneşte circulaţia, e destul să anunţi organele. În practică însă, nu ai voie pe stradă, la gară, la gura de metrou, lângă nici o clădire publică şi aşa mai departe şi orice jandarm are deci discreţia să dea amenzi după cum îi cere factorul politic, cum au constatat pe pielea lor în ultimul an Nicuşor Dan, candidatul independent al societăţii civile la Primăria Bucureşti, şi o gaşcă de studenţi ocupanţi ai platoului TNB care şi-au pierdut bursele pe câteva luni în această încercare. Dacă trece această primă manipulare a regulilor jocului pentru a favoriza puterea, altele sunt la rând: adoptarea unui sistem electoral cu reprezentativitate redusă (jumătate din voturile din România, cel puţin, s-ar pierde complet, că nu ar mai exista redistribuire, de exemplu în uninominalul pur), redesenarea regiunilor pentru a favoriza electoral puterea şi introducerea unui vot extins prin corespondenţă (astfel că eu aş putea vota din casa mea din Berlin, deşi sunt la cinci minute de ambasadă, dar nu în Sinaia, unde locuiesc când vin în România). Toate acestea, fiecare în felul lor, sunt încălcări ale procedurilor democratice. Iar democraţia e doar o sumă de proceduri, nişte reguli care trebuie aplicate clar, previzibil şi fără a aduce avantaj celor de la putere. Dacă strici asta, nu mai rămâne nimic. Am făcut data trecută sugestia să fie consultat Consiliul Europei sau oricine altcineva: evident că s-au ferit cu grijă.

Rămâne presa. Aici avem alte probleme. Prin anul 1994 eram foarte mândri că ucisesem, pentru totdeauna, credeam noi, presa de partid din România: s-a refăcut între timp de cuprinde toată presa, minus poate cea sportivă ş;i vreo două excepţii. Jurnaliştii au exprimat întotdeauna valorile lor proprii, deci presa a fost şi va rămâne etern ideologizată. Asta nu e o problemă atâta vreme cât doar editorialele, şi nu şi selecţia subiectelor sau a tratamentului lor, sunt cele supuse ideologiei. În lumea liberă sau aşa-zis liberă nu există un singur model de libertate a presei: există două. Primul, cel minoritar şi american, a reuşit să devină normă profesională. Acest model promovează obiectivitatea, adică tratarea din toate unghiurile implicate a unui subiect, iar selecţia subiectelor este, la rândul ei, cât se poate de obiectivă, capul de afiş fiind acela care interesează pe cei mai mulţi oameni şi nici un subiect de interes public nefiind lăsat pe dinafară. Lăsând talentul deoparte, orice absolvent al acestei şcoli va acoperi cam la fel orice subiecte, obiectivitatea e multiplă şi permanentă. Dar există şi al doilea model, cel italian.

Acesta e modelul în care există numai presă afiliată, până şi televiziunea publică este decupată în canale afiliate fiecărui partid, unul creştin democrat, altul socialist şi aşa mai departe (lotizare sau lotizazzione). Jurnaliştii din această presă afiliată unor interese nu sunt neprofesionişti complet: ei pot face anchete sau editoriale bune, dar totdeauna despre tabăra adversă. Editorialul cuiva care îl înjură în fiecare zi pe Victor Ponta va fi eventual obiectiv, în zilele în care Victor Ponta chiar face ceva rău şi ar merita un editorial de bruftuială şi de la editorialistul imparţial. Asta e, să zicem, de zece ori pe an. Cineva care ar citi toată această presă integral în fiecare zi ar avea finalmente acces la anchete şi critici ale tuturor, pentru că o asemenea presă este totuşi, fiind subiectivă la maximum, plurală, iar cineva ca Paolo Mancini, profesor celebru de comunicare şi autorul unei cărticele numite Elogiul lotizării, poate argumenta că sistemul este superior unei prese dominate de un singur partid. Eu argumentez contra lotizării ca model pentru că sunt profesor de democraţie: şi, ca atare, ştiu că democraţia este mai mult decât pluralism.

Consider că presa din România a regresat faţă de anul 1995, când căuta, fără să atingă, primul model, şi căderea sa în al doilea este o catastrofă democratică, din trei motive mari, două privind jurnalismul şi al treilea publicul. Primul este că unele subiecte de interes public pot să nu fie în interesul direct al nici unui patron sau partid, iar acestea vor fi îngropate: cazul închisorilor CIA, care interesează doar presa internaţională; cea naţională nu a raportat nici măcar că Băsescu s-a răţoit mitocăneşte la Alison Mutler, şefa AP la Bucureşti, când a pus o întrebare pe această temă. Al doilea este că subiecte de interes public obiectiv vor fi transformate în subiecte partizane, deci percepute ca subiective şi fiind în interesul uneia dintre părţi, când ele sunt în interesul tuturor: de exemplu, asumarea răspunderii pentru amânarea şi comasarea alegerilor. De ce să ne agităm pentru ceva care îi aduce dezavantaje lui Ponta?, se întreabă lumea, care după atâţia ani tot nu a priceput bancul ăla cu Securitatea care îţi umflă toţi vecinii şi tu nu faci nimic, că oricum nu erau OK, parcau pe locul tău de parcare şi copiii lor făceau zgomot, iar când vin să te ia nemotivat pe tine nu mai ai nici un vecin căruia să-i ceri ajutorul. Nu e vorba de Ponta aici, ci de precedentul de a îngădu
i puterii să schimbe regulile jocului din mers aşa cum îi convine, ceea ce îngrădeşte libertatea noastră, nu a lui Ponta. Ca atare, doar presa lui Ponta se agită contra, iar presa puterii se face că nu vede, dând impresia unei dispute partizane, ceea ce nu e.

A treia problemă cu presa e publicul. Nu există pe lume public care să citească toate ziarele, din economie cognitivă şi financiară, iar un public care ajunge să citească doar presă partizană ajunge la tocirea interesului pentru actualitate şi pierderea încrederii în obiectivitate. Or, obiectivitatea, ca şi capacitate individuală de a compătimi pe orice om arestat pe nedrept de poliţie, fie el de culoare ideologică opusă sau de altă etnie, stă la baza unei culturi politice democratice, tot aşa cum universalismul, capacitatea guvernului şi a justiţiei de a trata pe toată lumea imparţial (indiferent cine i-a votat), stă la baza unui stat democratic.

Şi ce să facem? În cazul punctual al comasării alegerilor, să cerem guvernului să îşi ia legea înapoi, să ieşim în stradă cu sau fără aprobare, că altfel ăştia nu ne cred. În toate celelalte cazuri răspunsurile sunt de la situaţie la situaţie, dar fără un efort oarecare nu mai ieşim din mlaştina asta în care ne complacem. Începând cu vinerea asta, la Iaşi, unde mă întorc după mulţi ani, voi face un tur prin ţară sub genericul: Cum schimbăm România. Nu îmi vine uşor, că am treabă şi în Tunisia, şi în Ucraina, şi în Peru, şi în SUA în următoarele opt săptămâni, iar Uniunea Europeană tocmai a acordat grantul cel mare în ştiinţe sociale dat de ei vreodată unui proiect de-al meu de cercetare la Hertie School, ANTICORRP, ceea ce înseamnă cinci ani de muncă. Dar nu vreau să fi precupeţit eu vreun efort, că – Doamne fereşte! – din cauză că nu m-am dus tocmai eu prin ţara profundă să ud florile nu au crescut de doi stânjeni, cum ¬altfel ar fi putut.

Alina Mungiu-Pippidi, este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “Usor cu democratia pe scari

  1. Mihnea

    Ca de obicei doamna Mungiu spune lucrurilor pe nume, atat in ceea ce priveste capcanele presei exclusiv partizane, cat si a apatiei participarii politice la romani. Acolo unde nu sunt de acord insa este in chestiunea comasarii alegerilor. Eu nu vad asta drept o mare problema. Este o problema pentru Opozitie, dar nu este realmente o problema pentru democratia din Romania. In definitiv, am trecut tot soiul de experiente electorale la fel de bizare – conexiunea intre alegerile prezidentiale din 2009 si referendumul pentru Parlamentul unicameral. Sau cel pentru votul uninominal. Eu nu-mi aduc aminte ca societatea civila sa se fi opus unor astfel de initiative, mult mai primejdioase pentru democratie. Pentru ca sistemul de vot uninominal reduce reprezentativitatea votului si da sanse numai candidatilor marilor partide, iar Parlamentul unicameral erodeaza rolul Legislativului si sistemul de checks and ballances care ar trebui sa fie temelia sistemului parlamentar. In Statele Unite, alegerile prezidentiale se suprapun si cu cele legislative si cu diferite initiative legislative la nivel statal. Si se pare ca totul se desfasoara fara sincope. O fi electoratul american mai matur decat cel din Romania? Poate. Dar cei care nu vor sti sa faca alegerea corecta, nu o vor face nici in cazul in care alegerile se vor desfasura decalat.

    Reply
  2. gelu

    va inselati, societatea civila a protestat si la comasarea cu referendumul. de altfel tot basescu era cel care comasa, asa e cu el, democratia la pachet

    Reply

Lasă un răspuns la gelu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *