Un NU hotărât grațierii lui Gică Popescu

Ieri și astăzi s-au înmulțit opiniile jurnalistice și declarațiile politice care tind să creeze o tendință în privința grațierii lui Gigă Popescu după sentința din Dosarul Transferurilor. Argumentele sunt cam aceleași: realizările fotbalistice ale Baciului, sentințele exagerate din dosar (mai mari în unele cazuri chiar decât au solicitat procurorii), o greșeală scuzabilă (conform căreia Gică Popescu ar fi fost o victimă a celorlalți membri ai grupului). De fapt, lucrurile stau taman pe dos. Meritele deosebite de la națională nu reprezintă o justificare a hoției, pedepsele nu sunt deloc exagerate, iar greșeala nu e deloc scuzabilă. Pentru a înțelege de ce gradul de pericol social (indicatorul juridic care stă la baza individualizării pedepselor în raport cu minimele și maximele prevăzute de lege) este unul extrem de ridicat, atât în cazul lui Gică Popescu, cât și a celorlalți condamnați, o să fac o scurtă paranteză.

Prietenii știu că am fost microbist cu patalama, iar echipa de suflet a fost (și a rămas) Corvinul Hunedoara. Celor mai tineri s-ar putea ca numele acestei formații să nu le mai spună ceva. Și, totuși, e unul dintre cele două cluburi (alături de Universitatea Craiova) care au stat la baza renașterii fotbalului românesc în anii 80, care, în cele din urmă, a dus la apariția Generației de Aur din care a făcut parte și Gică Popescu.
Totul a început cu o idee aparent nebunească a unui fost oțelar – erou al muncii socialiste – Ștefan Tripșa, care și-a permis să-l sune pe Ilie Verdeț, prim-ministru al României în acel moment, să-i dea voie lui Mircea Lucescu să se transfere de la Dinamo la Hunedoara. Iar pe atunci, nici chiar Ilie Verdeț nu putea refuza un om al muncii care dăduse mâna cu Mao Zedong și cu… Gagarin. La lumina unui bec împrumutat pe ochi frumoși de la magazioner, și cu poveti despre Maracana și Guadalajara, Lucescu a format generația lui Klein, Andone, Rednic, Gabor, Petcu, Văetuș, adică aproape jumătate din naționala care, după mai bine de un deceniu și jumătate de secetă, a dus greul calificării la Europenele din 84, din Franța. Iar pe scheletul acelei naționale a fost altoită, în anii următori, Generația de Aur. Hunedoara era, totuși, prea mică pentru Mircea Lucescu, iar suporterii Corvinului au rămas cu nostalgia normei de sub furnale – unde orice echipă, indiferent de blazonul ei, chiar și Steaua în anul în care a câștigat Cupa Campionilor Europeni, încasa un minim de trei goluri (Rapid a plecat cu… nouă). Performanțele de la începutul anilor 80 n-au mai fost egalate vreodată, dar încă un deceniu și jumătate Corvinul a rămas o formație temută în prima ligă, de la care se alimentau cu jucători și granzii Capitalei, și echipele naționale de juniori și seniori. Declinul Combinatului Siderurgic în anii 90 a afectat și clubul de fotbal. Dar, spre deosebire de Combinat, Corvinul a mai avut o șansă: cel din urmă mare jucător format aici, Bogdan Lobonț.

În 1997, când doar ce trecuse de vârsta junioratului, Lobonț a fost transferat la Rapid. Suma inițială nu a fost mare, dar hunedorenii păstrau dreptul unui procent de 30% dintr-un eventual transfer ulterior la o altă formație. Ceea ce s-a și întâmplat în anul 2000, când Lobonț a trecut pentru 3 milioane de dolari la Ajax Amsterdam. Cei 900.000 de dolari (sumă mare și acum, dar absolut considerabilă la începutul anilor 2000), la care Corvinul avea dreptul, ar fi putut asigura bugetul clublui cel puțin două-trei sezoane. Perioadă în care ar mai fi avut șansa să lanseze doi-trei jucători, poate chiar mai mulți, care să o mențină pe linia de plutire. Cu toate acestea, nici până în ziua de astăzi, în ciuda unor hotărâri judecătorești definitive, suma nu a fost achitată de către George Copos și/sau Rapid. Iar când se va întâmpla asta banii vor folosi pentru îmbălsămarea mortului: îngropat în datorii (oricum, mai mici decât suma pe care o avea de încasat), Corvinul s-a desființat în 2004, iar în 2008 a fost dezafiliat de la FRF pentru neplata datoriilor și creanțelor către unii jucători. În 2009 s-a înființat un nou club, FC Hunedoara, care joacă în Liga a 3-a, cu… Știința Turceni, Millenium Giarmata ori Becicherecul Mic.

În toată această poveste, nu dispariția unui club cu peste 80 de ani de tradiție e drama cauzată de unul dintre numeroasele tunuri din fotbalul românesc, ci tot ceea ce era legat și depindea de viața echipei: oameni, copii, locuri de muncă, destine. Pentru că în Hunedoara (și localitățile din jur, Călan, Ghelari, Teliuc etc.), fotbalul reprezenta una dintre puținele șanse de emancipare. Asta dacă aveai șansa unor antrenori precum Dumitru ”Mitică” și Mircea Pătrașcu (tatăl și fiul) care să caute și să găsească talente în curtea școlii (cum s-a întâmplat în cazul lui Michael Klein și a multor altora din generația lui) și să le șlefuiască până ajungeau pe mâna lui Lucescu sau Remus Vlad. Un abuz mizerabil, precum cel săvârșit de Rapidul lui Copos, a scurtcircuitat povestea Hunedoarei. Orașul a pierdut nu doar o echipă care evolua în prima ligă, ci și pe antrenorii de copii și de juniori și, mai ales, a dispărut șansa a sute de tineri ca, la un moment dat, să devină Klein, Andone, Rednic, Gabor, Mateuț, Lobonț sau… Gică Popescu.

Nu statul, Federația, ori cluburile, înțelese ca structuri indefinite și depersonalizate au fost cele care au rămas fără bani, ci, la modul cel mai concret, persoane și structuri care, într-un fel sau altul, ofereau o șansă unor copii de a ieși din tiparele propriilor determinări sociale. O șansă de care, ATENȚIE, la vremea lui, Gică Popescu a beneficiat (și fără de care, cel mai probabil n-ar fi ajuns vreodată unde a ajuns).

Pentru că ceea ce s-a întâmplat în cazul Hunedoarei, s-a întâmplat cu multe alte cluburi din țară, unde antrenorii anonimi de copii și juniori au dispărut după ce banii care le asigurau traiul minimal au ajuns în buzunarele samsarilor și bișnițarilor de fotbaliști. Nu Mircea Sandu era cel furat și nici Guvernul Năstase-Tăriceanu-Boc-Ponta, ci destinele și șansele a zeci și sute de copii. Iar când unui singur copil i se fură o asemenea șansă să spui că o pedeapsă de trei ani de închisoare cu executare ar fi exagerată e, la rândul ei, o exagerare.

Cel puțin la fel de emoțional-naiv consider a fi argumentul că Gică Popescu ar fi fost un inocent căzut în plasa unor rechini ca frații Becali. Să fim serioși: lipsiți de șansa unei educații sunt actualii lui colegi de la Rahova. Ei sunt cu mult mai îndreptățiți să solicite clemență pe motiv că n-au știut și n-au avut de la cine să afle care sunt consecințele acțiunilor lor. Dacă statul n-a avut bani să le plătească profesori mai buni, să le ofere vreo alternativă mai acătării, e și pentru că banii statului au ajuns în vilele și mașinile Becalilor și ale asociaților lor de șmenuri. Pușcăriașii de rând de la Rahova și din  lte închisori au toate motivele să se considere mai victime ale neștiinței, decât Gică Popescu. Iar comparația cu pedepsele (mai mici) din alte cazuri de corupție e un etalon cât se poate de fals – nu pedepsele din Dosarul Transferurilor sunt exagerat de mari, ci nejustificat de mici pedepsele din celelalte cazuri.

***

În fine, nu grațierea lui Gică Popescu e cea care mă sperie, ci mesajul pe care un asemenea gest l-ar putea transmite. Cel conform căruia ar exista o hoție acceptabilă social – cea făcută de oameni cu diferite merite. E un mesaj cât se poate de cinic și de periculos, care ar institui regula onorabilității tâlharilor, atunci când hoția e dublată de gesturi caritabile, umanitare ori de cine știe ce performanțe. Și, din păcate, e un discurs care nu se aplică doar în fotbal. Gică Popescu este un caz tipic pentru ceea ce se cheamă criminalitatea gulerelor albe. De fapt, e cel mai notoriu caz din România pentru acest gen. Pentru a intra într-o asemenea categorie, nu e suficient să fii infractor cu cravată și costum, ci mai trebuie să ai și o imagine publică bună, de persoană respectabilă. Nici Năstase, nici Fenechiu, nici Ridzi, nici Copos, nici Becalii frații și vărul, nici MM Stoica, Pădureanu sau Nețoiu nu au avut, în mod real, o asemenea imagine de respectabilitate. Gigă Popescu, da*. De aici, probabil, și șocul pe care îl resimt unii legat de condamnarea lui Gică Popescu. Sper că, după trecerea acestor emoții, vor fi suficienți cei care vor înțelege cu cât sunt mai periculoși cei care se folosesc de o asemenea imagine bună pentru a comite infracțiuni. Da, e șocantă condamnarea lui Gică Popescu, dar înainte de a-i cere grațierea, gândiți-vă exact la consecințele faptelor lui. Și nu doar la efectele teoretice (evaziune, înșelătorie, hoție etc.), ci la cele concrete. La câți oameni, în carne și oase, au avut ceva de pierdut de pe urma acțiunilor lor. Și în ce mod.

***

Notă: *Priviți-l pe Gică Popescu, cel de astăzi, nu cel din perioada de glorie a naționalei de fotbal, și veți înțelege cât de ușor costumul și cravata Armani te pot induce în eroare. Pentru că nu e lipsit de semnificație faptul că la mai puțin de 24 de ore de la sentința din Dosarul Transferurilor, Gică Popescu se pregătea să devină președintele Federației Române de Fotbal. E acesta comportamentul unei persoane care regretă anumite fapte comise din neștiință sau naivitate ori siguranța celui care consideră că orice îi este permis și că nu are nicio răspundere pentru faptele comise?

***

P.S.: Gică Popescu e la vârsta la care poate avea alte șanse în viață, după ispășirea pedepsei. Grațierea nu-l va ajuta cu nimic, dimpotrivă îi va menține ideea că ar fi recompensarea vreunui merit. Și chiar dacă nu va petrece trei ani pe la Rahova ori prin alte stabilimente de același gen, o numită perioadă trăită acolo i-ar prinde bine. E singurul care cred că ar putea să înțeleagă că, într-o mare măsură, destinele celor pe care îi va întâlni prin pușcării sunt influențate de faptele celor ca el. Unii au ajuns acolo pentru că l-au avut ca model (și nu ca fotbalist), iar alții pentru că statul n-a avut mai mulți bani să susțină educația lor ori să le ofere alte oportunități. Pentru că banii de taxe și din impozite au avut alte destinații…

***

P.S.2: Înțeleg relațiile de prietenie, de respect, de colegialitate, care îi îndeamnă pe unii să susțină grațierea lui Gică Popescu. Asta chiar dacă rămân la convingerea că există o mare doză de inconștiență în a promova mesaje care riscă să-l transforme pe un infractor într-o victimă. De politicienii care fac coadă în susținerea grațieriii lui Gică Popescu mi-e greață. Pentru că se adună prea multe la un loc: fie că e vorba de calcule electorale cinice, fie de temerea că o asemenea condamnare (într-adevăr șocantă, dar nu și injustă) crează un precedent dur și în cazul multora dintre ei.


Recomandări

7 thoughts on “Un NU hotărât grațierii lui Gică Popescu

  1. Galbau Valentin

    Total de acord. Pedeapsa se aplica pentru faptele facute. Pentru rezultatele anterioare a primit aprecierea publicului iubitor de fotbal, precum si castiguri materiale pe masura. Nu trebuie contopite cele 2 laturi ale lui Gica Popescu.

    Reply
  2. Laurentiu

    Rationamentul susțineți cererii de grațiere pentru Gica Popescu se bazează pe umanitarism si compasiune ,oricine a greșit odată are dreptul la o a 2a șansa .

    Reply
  3. DanBruma

    @Laurentiu: Umanitarismul si compasiunea asta înseamna? A da o a doua sansa cuiva care a gresit? Si ce facem cu justitia atunci? O înlocuim cu umanitarismul si compasiunea? Sau o aplicam numai de la a doua greseala? Nu vi se pare ca daca o vom aplica de la a doua greseala se vor gasi unii care sa dea un tun serios dupa care sa se linisteasca? Probabil ca vreti sa spuneti ca trebuie facuta si preventie nu numai represiune a infractiunilor, dar preventie sa face peste tot in RO, se urla peste tot in RO despre coruptie, despre lupta anticoruptie, despre faptul ca e bine sa platesti impozitele, despre faptul ca nu e bine sa furi, despre faptul ca nu intram in Schengen cu coruptia dupa noi, despre faptul ca nu e bine sa dai mita pentru ca mita distruge concurenta etc. etc. La un moment dat nu credeti ca trebuie trecut si la represiune? Si apoi daca sintem umanitari fata de prima greseala a infractorului trebuie sa fim umanitari si cu victimele. Ca e prima sau a doua greseala a infractorului victimele trebuie sa suporte oricum consecintele infractiunii. Ce facem cu ele? Dupa cum vedeti genul asta de umanitarism si compasiune pe care îl propuneti creeaza complicatii extraordinare aproape imposibil de rezolvat ramanand in acelasi timp echitabil.

    Reply
  4. Cocos

    Popescu merita statuie pentru ce a facut ca fundas al nationalei si ispasirea pedepsei pentru crimele comise cu clanul albanezilor.

    Reply
  5. fanulumocanu

    Eu nu stiu de unde lipsa asta de obiectivitate si de o parte si de alta alta a acestei probleme. Popescu a fost judecat corect si condmnat ca orice om din tara asta. Deci, justitia a demonstrat egalitatea cu care-si trateaza cetatenii. Executarea , mai ales in cazul genului astauia de infractiune, e secundara. Ce relevanta are pentru actul justitie ca Popescu va iesi dupa doi ani pentru buna purtare sau dupa 6 luni prin gratiere pentru niste servicii exceptionale, din trecut, aduse societatii romanesti? Ministru Caltabos sau Nastase au iesit dupa 1/3 din pedeapsa pentru ca aveau peste 60 de ani. E mai meritoriu sa fii batran decat sa fii un om care a deblocat relatii intre romani si spanioli sau olandezi, sau care a reprezentat un model pentru multi copii care n-au ajuns derbedei si au inteles ca e bine sa muncesti din greu ca sa-ti cladesti viata? Le-am amestecat ca sa arat ca executarea unei sentinte e subiectiva iar in cazul gratierii , Popescu ramane tot un infractor dovedit si condamnat. Deci, nu poate spune nimeni in societate ca Popescu a driblat justitia.

    Reply
  6. razvan

    Laurentiu! A doua sansa o are dupa ce face zbarna! Sa arate atunci ca puscheria l a schimbat si ca din baci a fost infractor si dupa puscarie om…

    Reply
  7. Laura

    Bineinteles ca nu.Dar de cand o asa incredere-n Justitie?Din proprie experienta stiu ca nici dreapta nu e ,nici legi morale nu are.Si daca nu e morala,atunci :CE E JUSTITIA???

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *