Mihai Goțiu

Un meci de istorie: Costa Rica- România. Cum l-am pierdut la scor

Clasamentul final al Grupei D a Campionatului Mondial de fotbal e ireal și de pus în ramă. Fiecarea turneu final își are, în prima fază, ceea ce se cheamă o ”Grupă a Morții”. Acest calificativ i s-a atribuit, în acest an, grupei care reunea la start trei foste campioane mondiale: Italia, Anglia și Uruguay (cea din urmă semifinalistă a precedentului campionat mondial și campioană a Americii de Sud). Aaa… și mai era și Costa Rica pe acolo. Care Costa Rica?

 

Care Costa Rica?

 

costa rica clasamentMicrobiștii știu ce a urmat. Anglia și Italia au fost trimise acasă, Uruguay a trecut gâfâind mai deoarte și plătind un preț teribil, cu o suspendare istorică pentru copilul teribil Suarez, iar Costa Rica (care Costa Rica?) a defilat. Are și fotbalul avantajele lui. Printre altele de a pune țări pe harta lumii. Cineva, cu educație medie, ar fi putut plasa acest stat undeva prin zona Caraibelor. Și cam atât. Aș paria însă că majoritatea ar fi considerat-o, până acum câteva zile, ca fiind o insulă, nu pe continent (da, Costa Rica are și insule, iar majoritatea imaginilor care le găsim la o căutare simplă sunt cu plaje – statul are 1.290 km. de plaje, în jur de 200 la Marea Caraibelor, restul la Oceanul Pacific). După isprăvile cu Uruguay, Italia și (amicalul) cu Anglia, observ destui oameni care vor să afle mai multe lucruri despre statul centro-american. Prima informație care a atras atenția e faptul că în Costa Rica nu există armată (da, există și țări în lume care nu au armată!). Chiar dacă e o țară mică, nu e, totuși, una liliputană (cu o populație de aproximativ 4,6 – 4,8 milioane de locuitori). Absența armatei nu a împiedicat statul să fie unul dintre cele mai stabile din regiune (sau, mai exact, tocmai absența armatei i-a oferit această stabilitate într-o zonă a lumii – nu singura – în care loviturile de stat și dictaturile militare reprezintă o regulă).

Mai departe. Și în perioada colonială, și după câștigarea independenței (în prima jumătate a secolului al XIX-lea), economia statului s-a bazat pe agricultură (cafea, banane, ananas). E drept, în ultimii ani, statul s-a modernizat, trecând la producția de electronice, medicamente și la outsourcing financiar și software. Dar și la ecoturism. Însă această modernizare s-a bazat, în principal, pe veniturile obținute tot din agricultură. Și pe susținerea educației, nivelul ridicat al acesteia în rândul locuitorilor atrăgând, de fapt, outsourcing-ul. Stabilitatea nu își are originea doar îl lipsa armatei, ci și în sistemul politic. Costa Rica nu are decât 57 de deputați (de aproape 10 ori mai puțini la o populație doar de patru ori mai mică decât cea a României). Mai important însă e faptul că deputații nu se pot eterniza. Numărul maxim de mandate este de două, dar NU consecutive. Avertizați de ceea ce se întâmpla în alte țări din zonă, Costa Rica a redus în 1969 numărul mandatelor președintelui (care exercită și atribuțiile executive) la unul singur. Asupra acestei prevederi constituționale s-a renunțat doar în 2003, și asta doar datorită carismei pe care o avea cel care urma să beneficieze de un al doilea mandat, Oscar Arias Sanchez, distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1987, în timpul primului mandat.

Și mai sunt câteva lucruri care ies în evidență în istoria modernă și contemporană a statului Costa Rica. Aproape 25% din suprafața țării este protejată în cadrul parcurilor naționale. Astfel, deși țara deține doar undeva pe la 0,1% din suprafața mondială de teren, Costa Rica se poate lăuda cu 5% din biodiversitatea mondială. La nivel de politică internațională, statul a făcut ceea ce a considerat că e mai bine pentru sine. Întreține relații cu Republica Taiwan, nu și cu China. Cu Israel, dar nu și cu Cuba. Este membru al Curții Penale Internaționale, și a refuzat oferta SUA de a-și deschide o tabără de antrenament militară pe teritoriul ei. În timpul Războiului Rece i-a dat cu tifla lui Nixon, fiind prima țară din America Centrală care a stabilit relații diplomatice cu URSS și a căștigat astfel o piață imensă pentru exporturile ei de cafea. În fine, respectarea drepturilor omului reprezintă, la rândul ei, unul dintre fundamentele de dezvoltare ale țării.

Evident, Costa Rica nu este o mare putere economică a lumii, nu și-a propus să devină ”Tigrul Americii Centrale”, nu are un PIB/locuitor care ”să te dea pe spate” (pentru cei care încă mai consideră acest indicator ca fiind relevant în privința calității vieții). Cel puțin de la distanță însă, informațiile pe care le găsești pe internet despre Costa Rica îți relevă imaginea unei dezvoltări care te surprinde, în primul rând, prin normalitatea ei. Și, în acest context, respectând proporțiile, nu mai e chiar așa surprinzătoare calificarea în dauna Italiei și Angliei și în fața Uruguay-ului.

 

Care România?

 

romania esecÎntr-un fel, cele de mai sus explică și de ce românii privesc acest turneu final de Campionat Mondial de acasă, căutând informații pe internet despre Costa Rica. Pentru că, inevitabil, zapând în stânga și în dreapta, ajung și la știrea din Gazeta Sporturilor, care dezvăluie o altă mizerie din timpul în care Mircea Sandu conducea Federația Română de Fotbal (FRF). În 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dreptate FRF în litigiul cu Loteria Națională, stabilind că aceasta din urmă are de plătit către FRF suma de 17,3 milioane de lei (aproximativ 4 milioane de euro). Ce a făcut Mircea Sandu cu acești bani? Și-a acordat (lui și celor mai apropiați colaboratori) prime de un milion de euro (aproximativ 820.000 de euro pentru sine și câte 100.000 de euro pentru secretarul general al FRF, Adalbert Kassai, respectiv trezorierul Vasile Filimon)! Detalii aici.

Acum să facem un calcul simplu. Să acceptăm că 10.000 de euro/an este un salariu decent pentru un instructor/ profesor de sport/ antrenor de copii. Un milion de euro (din cele patru datorate de Loterie) reprezintă, pe o perioadă de cinci ani (din 2009 până în 2014) salariile a 20 de astfel de instructori. Într-o zi de muncă de 8 ore, un instructor poate lucra cu patru grupe (ședințe de două ore) a câte 20-25 de copii. La câte două ședințe de antrenament/săptămână pentru fiecare grupă , fiecare instructor s-ar putea ocupa de câte 10 de grupe. Adică 200-250 de copii. În cinci ani, prin mâna celor 20 de instructori ar trece 1.000-2.000 de copii (pornind de la ideea unor cicluri de câte 4-5 ani). Și vorbim de un ”tunuleț” de un milion de euro. Adăugați alte milioane de euro cu care Mircea Sandu și alți federali s-au auto-recompensat pentru eșecurile în linie înregistrate de naționala de fotbal în ultimele campanii de calificare la ”europene” și ”mondiale”. Și mai adăugați și milioanele de euro din Dosarul Transferurilor, bani care ar fi trebuit să se întoarcă la cluburi, nu în buzunarele samsarilor, și de aici mai departe către centrele de copii și juniori și către antrenorii de la aceste centre în absența cărora nici Gică Popescu, nici alți jucători ai Generației de Aur și a celei care i-a urmat nu ar fi avut vreo șansă să-și schimbe destinul și să ajungă în fotbalul mare.

Cumulate, la nivel minimal, ar fi vorba de o sumă de cel puțin 10 milioane de euro. Cel mai probabil, suma reală transferată către yahturile și mașinile de lux ale ”băieților deștepți” din fotbalul românesc s-ar putea să treacă de 20 de milioane de euro. Privându-i de șansa de a face fotbal pe cel puțin 10.000 de copii, dacă nu mai mult de 20.000. Pe de o parte, pentru cei mai mulți dintre ei, beneficiul nu ar fi performanța, ci sănătatea (patru ore de sport pe săptămână, timp de 4-5 ani, cel mai probabil cu prelungirea obișnuinței de a ”ieși la o miuță cu prietenii” și ulterior). Las pe alții să calculeze cât de fericit ar răsufla și bugetul alocat sănătății într-o asemenea situație. Pe de altă parte, mi-e greu să cred că din cei 10.000-20.000 de copii care ar fi avut șansa să treacă timp de 4-5 ani prin mâinile unor antrenori, nu s-ar fi descoperit măcar vreo câteva sute de jucători care să ridice nivelul calitativ al primelor ligi de fotbal din România, și măcar vreo 15-20 pentru nucleul unei echipe naționale care să facă față unui turneu final, european sau mondial.

”Care e problema? Sunt bani oficiali. Nu s-a furat!”, a explodat Mircea Sandu, referindu-se la episodul premierii cu banii câștigați din procesul cu Loteria Română. Tradus ă altfel, declarația sună de genul ”suntem acoperiți de hârtii”. Dar asta nu înseamnă că nu s-a furat. Și nu e vorba că s-ar fi furat niște bani, ci că s-a furat șansa (posibilul viitor) a mii și zeci de mii de copii de a avea o viață un pic mai sănătoasă, iar în cazul unora dintre ei de a juca la un Campionat Mondial.

și uite așa, am ajuns să privim un nou Campionat Mondial doar la televizor și să căutăm informații despre Costa Rica pe internet… 


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Un meci de istorie: Costa Rica- România. Cum l-am pierdut la scor

  1. alinaMP

    Bravo, Mihai. Costa Rica este una din cele sapte tari care au reusit sa construiasca dupa al doilea razboi mondial o guvernare in mare masura fara coruptie studiate de mine. Celalalte sint Uruguay, Coreea de Sud, Taiwan, Estonia, Georgia si Chile. Atit cit am vazut eu Mundialul, adica un meci din patru, am tinut cu tarile din acest pluton. E plutonul care arata ca se poate si fara sa fi fost colonie britanica si cu populatie in majoritate protestanta, cum cred economistii ca e reteta dezvoltarii.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *