Unul dintre cazurile neelucidate de justiția română dar care dă în continuare insomnii unora dintre actorii politici cei mai importanți ai României postdecembriste este dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu. Din păcate, nu s-au aflat nici până azi vinovații, dar mărturii despre acest caz atât de tragic găsiți într-o carte tulburătoare scrisă chiar de tatăl lui Andrei Frumușanu, studentul ucis în Mineriada din septembrie 1991 intitulată ”Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu se redeschide” apărută la Editura Humanitas.
Andrei Frumușanu a murit la doar 24 de ani. De atunci s-au mai scurs încă aproape 28, iar justiția română a lăsat să se aștearnă praful peste dosarul Frumușanu-Crăiniceanu. Toată saga trecerii prin labirintul fără sfârșit al unei justiții nu doar ineficiente, ci și răuvoitoare o puteți găsi în această carte-document scrisă fără ură, dar cu maximă sinceritate de Ștefan Frumușanu. După cum constata directorul general al Editurii Humanitas, Lidia Bodea, această carte reprezintă viața pe care Andrei nu a mai apucat să o trăiască.
În ciuda faptului că autorii crimei din septembrie 1991 nu au fost pedepsiți nici până acum, tatăl tânărului student se poate spune că este prin această carte învingătorul moral în lupta cu sistemul.
Poeta Ana Blandiana, care în anii ‘90 conducea Alianța Civică, a declarat că această carte este foarte importantă pentru că „ea face ca memoria nedreptății să rămână vie“. „Două cazuri tragice au marcat și au radiografiat epoca noastră: cel al lui Gheorghe Ursu și cel al lui Andrei Frumușanu. Aceste cazuri sunt importante prin felul în care familiile celor uciși nu au renunțat nici o clipă la luptă, cheltuind încă o viață în slujba aflării adevărului.“
Referindu-se la crimele de la revoluție și la cele din cele șase mineriade, Ana Blandiana le-a numit „păcatele fundamentale ale societății noastre“. „Până ce nu se vor recunoaște aceste păcate, nu avem nici o șansă să ne eliberăm“. În lipsa unei justiții corecte, „cărțile pe care le scoatem țin loc de judecată dreaptă“. Ana Blandiana a remarcat faptul că volumul pe care l-a scris Ștefan Frumușanu este o adevărată judecată a societății românești, o societate care funcționează într-un mod atât de incorect încât a reușit să topească tot entuziasmul de care poporul român a fost cuprins la căderea dictaturii comuniste.
În cuvântul înainte al volumului, jurnalistul Laurențiu Mihu scrie: ”Această carte pentru scrierea căreia tatăl lui Andrei Frumuşanu a trebuit să facă un exerciţiu cumplit de dureros – acela de a se goli şi de a se reumple de toate trăirile care i-au marcat viața– apare în sfârşit. Sigur, în lipsa unei sentinţe definitive şi irevocabile a justiţiei şi, totodată, în faţa unei boxe a acuzaţilor în continuare goale, cartea de faţă ar putea fi considerată de unii o reuşită care «doar» îl apropie pe autor de ideal. Dar să fie acest «doar» puţin lucru, chiar şi după standardele, în primul rând subiective, ale autorului şi, în general, ale familiilor celor doi tineri ucişi acum aproape două decenii şi jumătate? Să fie, în general, recuperarea memoriei puţin lucru atunci când încarnarea sa capătă substanţă nu prin ciocănelul final al unui judecător decis, ci prin intermediul unei «biete» cărţi?
Nu cred că este dificil de intuit răspunsul, în condiţiile în care caracteristicile României ultimului sfert de secol arată limpede că tocmai prin această «biată carte» autorul a învins un întreg sistem care, pe parcurs, s-a împotrivit cu înverşunare în primul rând unui asemenea demers. Pe un ton tranşant, dar nu răzbunător, şi într-o notă de responsabilitate morală, logică şi discursivă, cu, deopotrivă, infinită tandreţe şi obligatorie luciditate, Ştefan Frumuşanu scrie, de fapt, una dintre cele mai tulburătoare cărţi de istorie recentă a României.”
„Pentru tinerii care poate abia atunci se năşteau, ziua de 25 septembrie 1991 este o zi ca oricare alta, fără o semnificaţie aparte”, își începe Ștefan Frumușanu mărturisirile. ”Pentru cei care au trăit evenimentele celei de-a patra mineriade însă, e o zi tristă, de amintiri crâncene, în care democraţia noastră fragilă era zdruncinată de lupte politice şi sociale fără precedent, într-o ţară care încerca să se elibereze de dictatura comunistă, dorind libertate şi adevăr. Am scris această carte în amintirea celor doi tineri ucişi în faţa Guvernului României –studentul Andrei Frumuşanu, de 24 de ani, şi muncitoarea Aurica Crăiniceanu, de 27 de ani. Se spune că dacă adevărul nu se află niciodată într-o democraţie atunci societatea se distruge treptat, înăbuşită în minciună.
Împreună cu soţia mea, ne aflăm de peste 20 de ani în căutarea adevărului. Mă întreb şi azi: de ce nu se face dreptate? De ce nu se poate afla adevărul? Poate că împreună cu dumneavoastră, cititorii acestei cărţi, vom găsi răspunsul la aceste întrebări şi ceea ce am trăit noi nu se va mai repeta, iar justiţia va fi, cu adevărat, în slujba cetăţenilor, independentă şi echidistantă, eliberată de influenţe şi presiuni politice. Pentru morţii din decembrie 1989 şi pentru victimele mineriadelor, în majoritate tineri, nu s-au găsit niciodată adevăraţii criminali. Vinovaţii morali nu au răspuns niciodată în faţa justiției. Dosarele lor au fost uitate sau clasate.
Multă lume se întreabă de unde am avut atâta putere şi tărie să rezistăm timp de peste 20 de ani, mergând la procese şi aşteptând cu disperare un verdict final în dosarul atât de mediatizat şi intitulat «Frumuşanu-Crăiniceanu contra SPP». Răspunsul este simplu: când auzi de procurori şi magistraţi corupţi, de poliţişti care încalcă legile, de foşti securişti şi colaboratori ai Securităţii instalaţi în Parlamentul ţării sau participând la alegeri, când vezi torţionari ai fostei Securităţi în funcţii publice şi politicieni care fac legi pentru ei înşişi, atunci te gândeşti cu luciditate că merită să duci, până la capăt, lupta pentru adevăr cu o justiţie încă şubredă.”
În 2012, România a fost condamnată la CEDO pentru prejudiciul moral adus în timpul mineriadei din 1991 familiilor celor doi tineri, Frumușanu și Crăiniceanu, constatând că statul nostru nu a respectat dreptul la viață al cetățenilor săi și că autoritățile române nu au depus toate diligențele necesare pentru identificarea și tragerea la răspundere a celor vinovați de comiterea crimelor.
In aceiasi zi a murit (fost imirat prin incendiere) si un soldat in termen : Nicolae Lazăr 19 ani (epochtimes-romania) sau 21 (www.digi24.ro). Dar asta nu se pune ca era jandarm (nu creuse el – fusese repartizat) , nu era din Bucuresti si se afla in cladirea guvernului la ordin …
A da… DUPA omorarea lui Crainiceanu si a lui Frumusanu a urmat ..a urmat atacarea sediului guvernului urmata de demisia premierului Petre Roman ….. asa ca sunteti chiar siguri ca doriti sa aflati adevarul ?! Atunci nu uitati cui prodest ?
Când într-un stat nimic nu rămâne de necontestat sau, în orice caz, de ridiculizat ori de pus sub semnul întrebării, când totul pare că se tranzacţionează sub nume ori culori derivate din substrat politic şi când nu contează cum se conduce, ci doar că se conduce, fiind nesemnificativă competenţa ori autoritatea profesională a celui astfel desemnat, este limpede că putem vorbi despre o evoluţie regresivă, sinonimă cu destructurarea de la care nici un sistem, şi prin urmare nici cel judiciar, nu se poate abstrageExistă o tendinţă generală din partea guvernanţilor de a redefini ori a repune în discuţie concepte şi valori universal şi ireversibil câştigate de comunitatea internaţională, şi prin urmare şi de România, sau de a se folosi contrar scopului în vederea căruia au fost recunoscute, spre a contraria substanţa însăşi a statului democratic, ce se pretinde a fi slujit, contrar obligaţiilor internaţionale asumate şi a reglementărilor interne.
Astfel, statul de drept, separaţia puterilor în stat, independenţa magistratului, neretroactivitatea legii, stabilitatea şi predictibilitatea dreptului cetăţeanului, dreptul de acces neîngrădit al cetăţeanului la un tribunal, pentru a nu enumera decât câteva dintre ele, au devenit – potrivit noului conţinut imprimat de guvernanţi – sintagme ameninţătoare ori nefolositoare pentru cetăţean, a cărui neputinţă în a-şi rezolva propriile drepturi se întoarce împotriva magistratului, către care se translează nemulţumirile generate de consecinţele aplicării legii, care însă aparţin legiuitorului, şi nu judecătorului.
Pe de altă parte, sistemul judiciar însuşi generează inevitabil tensiuni şi opoziţii, care duc invariabil la mefienţă şi contestare.
Astfel, nu întotdeauna adevărul real, faptic, aşa cum a fost el perceput, se regăseşte în adevărul judiciar, aşa cum a putut el fi stabilit de magistrat, situaţie în care va exista o discrepanţă majoră între dorinţa legitimă a justiţiabilului ori a opiniei publice de a se retribui o conduită văzută ca dovedită şi soluţia judecătorului, care va retribui doar conduita dovedită ca atare, cu mijloacele de probă legale şi după regulile prestabilite.
La aceasta se adaugă şi violenţa discursului politic, Executivul şi parte din politicieni fiind dispuşi, în dispreţul oricăror consecinţe, să şteargă faptic independenţa constituţională a puterii judecătoreşti, prin măsuri legislative ori prin acuze publice extrem de grave la adresa magistraţilor, părând a fi fără importanţă dacă actul de justiţie este subminat sau nu, ori dacă însuşi echilibrul puterilor în stat este periclitat.
Toate acestea trasează două limite ce par a circumscrie sistemul judiciar de douăzeci de ani încoace reformat: degradarea crescândă a condiţiei juridice a cetăţeanului şi a cadrului juridic naţional, pe un fond general de contestare publică a actului de justiţie şi a persoanei magistratului.
Degradarea condiţiei juridice a cetăţeanului:
-existenţa dreptului cetăţeanului doar mediatic şi doar iniţial, pentru ca ulterior să se transforme în sensul limitării sau anulării lui definitive (de exemplu, ultimele modificări la Legea nr. 10/2001), în condiţiile în care cetăţeanul continuă să solicite judecătorului recunoaşterea lui;
-încălcarea flagrantă a dreptului la un proces echitabil, prin existenţa unor proceduri greoaie, prin aplicarea ordonanţelor de urgenţă în detrimentul legii, prin lipsa de concurs a celorlalte autorităţi la finalizarea actului de justiţie (a se vedea procedura de restituire a imobilelor sau a despăgubirilor înlocuitoare restituirii în natură);
-modificarea imprevizibilă a dispoziţiilor legale, cu consecinţa trenării duratei procesului (de exemplu, Legea nr. 18/1991 a fost modificată de peste 70 de acte normative care privesc: întinderea restituirii, procedura de restituire, termenele de depunere a cererilor, procedura de examinare a cererii, a titlurilor de proprietate, organismele competente în acordarea dreptului de proprietate, stabilirea despăgubirilor în caz de neexecutare imediată), care are ca efect direct pierderea încrederii cetăţeanului în sistem şi punerea însăşi a dreptului sub semnul incertitudinii;
-schimbări intempestive de competenţă, cu consecinţa declinării competenţei de la o instanţă la alta (de exemplu: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), în detrimentul predictibilităţii dreptului cetăţeanului.
-încărcătura excesivă a rolului instanţelor şi numărul redus de magistraţi chemaţi a le soluţiona creează un dezechilibru de sistem, fiind afectate atât plenitudinea exerciţiului dreptului de acces la un tribunal, cât şi activitatea judecătorului chemat a instrumenta un număr crescut de cauze, cu consecinţa vulnerabilizării sale (de exemplu, la tribunale s-au înregistrat în primele 3 luni ale anului 2009 peste 290.000 de cauze, repartizate aleatoriu la 1.281 de judecători, numărul cauzelor faţă de 2007-2008 crescând cu 11.000. La curţile de apel s-au înregistrat în anul 2009, până la acest moment, 62.000 de cauze, la un număr de 707 judecători, câţi erau în 2007, care au judecat în tot anul 76.805 cauze, volumul de activitate crescând cu 14.303 cauze. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, volumul de activitate a crescut cu 27,8% faţă de anul anterior, majoritatea fiind în materie civilă. Tot astfel, la acest moment sunt vacante 411 posturi de judecători, 531 posturi de procurori, deficitul fiind de 1.000 magistraţi, raportat la posturile alocate).
Degradarea cadrului juridic naţional.
Prevederea echilibrului puterilor în stat, ca fundament al statului de drept, s-a realizat şi prin preluarea funcţiei legislative de către Executiv, cu consecinţe grave şi asupra drepturilor cetăţeanului, reglementate impropriu ori cu încălcarea minimului elementar câştigat prin:
-crearea unui climat de insecuritate juridică generală (a se vedea art. 56 alin. 1.1 introdus prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cu care, după adoptare, actele normative pot fi completate sau, după caz, abrogate înainte de data intrării lor în vigoare, în situaţii temeinic justificate, fără a se putea explica juridic cum este posibilă o asemenea intruziune în substanţa legii şi în dreptul cetăţeanului supus unei incertitudini absolute);
-adoptarea de acte normative fără studiu de impact, adică fără a se şti vreodată dacă reglementarea situaţiilor regăsite în lege are sau nu acoperire în relaţia socială menită a fi reglementată (a se vedea noul Cod civil şi în mod particular instituţia logodnei, ca şi reglementarea improprie a contractului de întreţinere care, asimilat cu renta viageră la un moment dat, îşi pierde fizionomia juridică);
-proiecte de legi ce urmează a fi adoptate cu reglementări aberante, care deturnează legea şi dreptul cetăţeanului ca şi competenţele instanţelor judecătoreşti de la finalitatea lor (a se vedea Proiectul Hotărârii de Guvern privind aprobarea Strategiei naţionale pentru siguranţa circulaţiei rutiere pentru anii 2009-2013, care, la rubrica “Modificări legislative care pot fi avute în vedere”, enumeră: translarea răspunderii de la conducătorul auto la proprietarul autovehiculului, în dispreţul principiului răspunderii personale, testarea alcoolemiei de către agenţii de poliţie ori de câte ori opresc autovehicule; elaborarea de către Poliţia Rutieră, împreună cu Parchetul şi puterea judecătorească – nu se cu-noaşte structura constituţională a puterii judecătoreşti);
-legi care retroactivează (Legea de salarizare unitară);
-refuzul de a modifica legislaţia, consecinţă a condamnării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea Faimblat şi Viaşu împotriva României).
Contestarea publică a actului de justiţie şi a persoanei magistratului
-decredibilizarea actului de justiţie, prin refuzul executării hotărârilor judecătoreşti, a devenit conduita generală a statului român (a se vedea condamnările la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în mod particular cauza Ştefănescu împotriva României, din 11 octombrie 2007);
-compromiterea imaginii publice a magistraţilor, prin extinderea cazurilor individuale la întregul sistem, fără a se opera delimitările necesare.
Nerespectarea de către statul român a obligaţiilor internaţionale asumate
Pe de altă parte, asistăm la o îngrădire a normalei funcţionări a sistemului prin neexecutarea obligaţiilor asumate de statul român cu privire la independenţa şi eficienţa sistemului judiciar; constând cel puţin în următoarele:
-nerespectarea dreptului la un proces echitabil, indiferent de criza economică şi succesiunea la guvernare a partidelor politice – Avizul 2/2001 al CCJE, pct. 5; Carta Europeană privind statutul judecătorilor pct. 1.6. Or, în prezent, subfinanţarea cronică a instanţelor a condus la somaţii de evacuare a unora dintre ele din sediile închiriate, la întreruperea energiei electrice, a gazului, a apei, ori la plata cu întârziere a acestora cu consecinţa plăţii de daune precum şi la perturbarea gravă a proceselor prin imposibilitatea suportării cheltuielilor pe care le reclamă (plata oricăror cheltuieli legate de derularea procesului judiciar);
-nereducerea atribuţiilor non-juridice (Recomandarea R (86)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Judecătorul nu trebuie încărcat cu activităţi care exced activitatea de judecată (legile electorale cu modificările intervenite prin Legea nr. 215/2001, Legea nr. 67/2004, Legea nr. 393/2004, Legea nr. 230/2007 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 85/2006 a insolvenţei, Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române etc.);
-nerevizuirea competenţelor (Recomandarea R (86)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Competenţa trebuie revizuită în privinţa cantităţii şi naturii pretenţiilor, pentru a asigura o distribuire echilibrată a volumului de activitate. Or, competenţele anarhice statuate în prezent generează imposibilitatea structurării unei practici judiciare unitare, cu consecinţa decredibilizării actului de justiţie);
-nestabilirea volumului de activitate a judecătorilor (Recomandarea R (86)12 a Comitetului de Miniştri. În prezent sunt instanţe care judecă peste două sute de dosare pe şedinţă);
-neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Recomandarea R (2004)3 a Comitetului de Miniştri).
Alte măsuri destabilizatoare.
S-ar mai putea continua acest hăţiş destabilizator cu fragilizarea statutului magistratului, prin dispoziţii legale adoptate prin ordonanţă de urgenţă, de natură a-l supune în a-şi pierde independenţa în judecata cauzelor sau cu luarea de măsuri în contul puterii judecătoreşti, fără consultarea acestora şi prin ignorarea Consiliului Superior al Magistraturii, inclusiv în problemele supuse avizării de către acesta, şi nu în ultimul rând prin atitudinea de aruncare de către guvernanţi pe seama sistemului judiciar a tuturor nerealizărilor acestora şi incitarea opiniei publice împotriva magistraţilor.
Decelarea sensului mişcării sistemului judiciar
Este greu de spus dacă sensul mişcării sistemului judiciar se produce înspre normalitate ori gravitaţia imprecisă a evenimentelor şi a conduitelor protagoniştilor lor va amprenta şi pe viitor substanţa şi imaginea de sistem, spre a demonstra că doar bunăvoinţa lor, a guvernanţilor, contează în a se fixa social un statut constituţional ori în a se rămâne într-o subordonare executivă, nedisimulată public, în dispreţul dispoziţiilor constituţionale.