Tratamentul trivial al sinuciderii la romani

De fiecare dată cînd se sinucide o celebritate în România începe o adevărată vînătoare de vrăjitoare. Cazul fotbalistului celebru, Costică Ștefănescu, al cărui caracter echilibrat și demn a inspirat cîteva generații, a ajuns la Parchetul Militar care va investiga sinuciderea sa. Mai expeditivă, Biserica l-a îngropat deja creștinește pe baza unei mărturii neinformate că nu s-ar fi sinucis – reasonable doubt funcționează invers la biserica noastră, și foarte bine că e așa, sper numai că de aceeași îngăduință s-ar fi bucurat și orice țigan care sătul de viață ar fi sărit de pe un bloc sau ar fi dus la gură borcanul cu insecticid. Lasă să hotărască Dumnezeu unde primește pe acești nenorociți- nu e nevoie de o preselecție pe lumea asta, că fie există, și atunci știe el ce are de făcut, fie nu- în orice variantă intermedierea e nenecesară. Sper că și ancheta, condusă de gîndirea tabloidă că pentru orice sinucidere trebuia careva băgat la pușcărie, să se oprească repede și să nu ajungem, ca la Mădălina Manole, să facem cuiva proces că a vîndut cu ani înainte pesticidul- în cazul de față, că a făcut fereastra prea largă, sau nu l-a însoțit la toaleta spitalului. Cum s-a ajuns ca la orice act de sinucidere a unei personalități din România noi să intrăm în această frenezie primitivă de a nega actul întîi, de a căuta vinovați pe urmă, de a invoca scuze și subterfugii cînd sinuciderea nu e un act de lașitate, dimpotrivă, cere curaj și demnitate? Cum am ajuns noi, poporul din ai cărui strămoși se presupune că a existat un inventator al Mioriței, să ne pierdem pe undeva simțul tragicului, acela care face o civilizație dintr-o strînsură de oameni, și să devenim turma cu gîndire tabloidă care face audiențe holbîndu-se la lupta dintre regii impostori țigani?

E oare nevoie să explic diferența dintre tragic și trivial? Trivial e atunci cînd un om cu risc de sănătate pleacă în vacanță cu mașina la mii de kilometri depărtare, deși un om civilizat ar fi zburat o oră și și-ar fi închiriat acolo un Mercedes, e foarte cald, conduce prea mult sub soare, face un infarct și moare. Sau cineva intră cu mașina pe un drum forestier pe unde nu e voie (toate SUV-urile din România se zbenguiesc mai nou pe cărări montane făcute doar pentru oameni și cai), se desprinde o stîncă și cade în capul mamei unui model. E trist: dar și stupid. Înlănțuirea evenimentelor nu suferă de vreun determinism inevitabil, cauzele și efectele se leagă doar în imediat și în afară de a da din umeri nu ai ce comenta. Asemenea lucruri se întîmplă în fiecare zi: uneori sînt mai spectaculoase, ca idiotul parvenit care tot trecea cu mașina lui de lux linia de tren cu bariera pusă pînă cînd într-o zi l-a lovit trenul. O tragedie e altceva, e o înlănțuire cauzală cu un final inevitabil, ca o gaură neagră care se cască dintr-o mică ruptură invizibilă ochiului dar pe care legea necesității o lărgește pînă explodează la final.¬¬¬¬ Spiritul trivial crede că tragedia poate fi eliminată din viață, că numai lipsa de inițiativă și eventual antrenament la karate a ciobanului moldovean duce la faptul că el nu pune mîna pe bîtă să se lupte cu cel vrîncean și cel ungurean, asasinii săi, și stă pasiv, ba chiar face planuri de nuntă cu Universul, așteptînd să îi dea ăia în cap. Cum poți fi creștin fără o înțelegere a spiritului tragic, sau religios de orice fel, îmi scapă, dar știți bănuiala mea că acesta nu e un popor creștin, ci o adunătură de superstițioși primitivi care imediat găsesc pe bolovanul desprins de pe munte chipul Diavolului.

Dacă vrem să înțelegem mai bine diferența e destul să facem un exercițiu contrafactual cu Miorița însăși. Să ne imaginăm că lucrurile s-ar petrece așa cum simte instinctiv că ar fi mai bine absolventul minunatului liceu român, pe care după ce l-au idiotizat cît au putut profesorii mai au și lipsa de umor să-l trîntească la BAC. Să presupunem că, înduioșat de soarta ciobanului, Dumnezeu face o minune și îl face scăpat, îl lasă să trăiască în minunata lui existență lîngă oi, dulău și fluieraș. În seara aceea Universul se împodobește pentru venirea celui ales pentru veșnicie: dar el nu vine la întîlnire. Nici nu va mai veni vreodată: că odată moartea tragică ratată, doar cea trivială te mai așteaptă, reumatismul sau băutura va ajunge odată din urmă pe ciobănașul miraculos scăpat, dar atunci nu va mai exista nici o nuntă cosmică. Sînt convinsă că avem noi grijă ca la minunatul nostru învățămînt gimnazial și liceal copiii să nu priceapă ce e tragedia, să nu înțeleagă Miorița și de ce e o capadoperă (sigur, o spun cu regret, scursă spre noi din Macedonia sau alt loc cu înțelegerea tragediei) și nu un western prost cu final ratat, să nu învețe că mai există în existanța umană un alt nivel dincolo de cel trivial, care îi dă sens- atîta cît are.

Sinuciderea e o tragedie. Las la o parte sinuciderile isterice, pe care practicienii le știu deosebi cu ușurință, și mă refer numai la sinuciderea cu S mare, la aceea a sportivului model ajuns la 35 de kilograme și care nu poate dormi de durere, la a femeii care își construise identitatea pe frumusețe și o vedea ciobită iremediabil la 42 de ani, știa că defectul se poate doar lărgi de atunci înainte, la a partenerei de cuplu a poetului Doinaș care nu concepea viața fără el. Ruptura poate fi fizică, dar poate fi psihică, dar totdeauna o poți găsi și poți încerca să o peticești. La cei care ajung la acte de asemenea gravitate doar pentru că au fost neglijați cîrpeala e posibilă. Cel mai adesea însă la sinuciderile reușite găsești un istoric de multe încercări ratate. În planșele mele Rorschach auto-agresiunea scotea capul clar, prin interpretarea spațiilor albe: nu le găseam la cei care luau cîteva pastile ca un strigăt de ajutor pentru o situație grea în care se găseau. Semnul tragic era acolo (am auzit cu supriză că puțini psihologi fac azi acest test excepțional, deși dificil, de cea mai mare calitate din profesiune), micul defect plantat pentru a deveni gaură neagră.

Tînără rezidentă într-un spital de psihiatrie, în anii de neagră deprimare națională 1988-1989, făcînd gărzi la Urgențe în plus de frică să nu uit meseria înainte să fi apucat să o învăț, că plana teama că statul ne va trimite în cine știe ce situații peste noapte, indiferent unde aveam post, am avut de a face cu zeci, dacă nu sute de cazuri, de sinucideri de tot felul, și am văzut și destui bolnavi terminal, un echipament serios pentru vîrsta de 25 de ani. Primul și ultimul meu roman, Ultima cruciadă (Humanitas 2000), l-am scris atunci, în exact acești doi ani, și era despre un om sfîrșit, vag inspirat din figura lui Nicolae Titulescu, care după ce vedea eșecul planurilor lui de o viață materializîndu-se și războiul la orizont voia să moară. Era împiedicat însă de o triadă de doctori, doctorul personal afectuos și posesiv, doctorul psihiatru inteligent și uscat și doctorul de țară, bun, bătrîn și pasiv. Scriind, îmi dădeam seama că la 25 de ani eram foarte aproape de al doilea, mai preocupat de diagnostic decît de bolnav, de problema intelectuală decît de cea umană, dar aspiram să ajung ca doctorul în vîrstă, toată admirația și afecțiunea mea mergea la acest doctor de asistență, la omul care ține de mînă pe cel care se duce lăsîndu-l să hotărască singur, printr-un fals păienjeniș polițist și istoric care era doar o despărțire de gîndirea trivială, de aceea care caută explicații factuale imediate (îl puteți citi la http://sar.org.ro/amp/data/dox/literature/Ultima%20cruciada%20(Ro).pdf).

Sinuciderea nu e o lașitate, nici o abdicare. Numai în propagandă suntem noi urmașii Romei, în practică debaterea despre sinucidere, de la Lucanus la Foucault, trecînd prin Cioran, idolizat fără a fi înțeles sau adesea chiar citit, pare necunoscută românilor. Sau nu ar începe imediat valul de incriminări, sau scuze, acolo unde doar tăcerea e unicul răspuns demn, și rugăciunea, pentru cine se roagă. Nu, nu idealizez sinuciderea (am făcut-o, la tinerețe, în romanul menționat, dar acum știu mai bine), dar nici nu mai suport trivializarea ei. Restul e tăcere- o să mă bucur în sfîrșit cînd la bacalaureat în România în loc să li se dea la elevi un eseu despre importanța literaturii universale o să li pună întrebarea ”Ce credeți că a vrut Shakeapeare să spună prin replica asta, în contextul tragediei lui Hamlet”?. Dar cred că mai degrabă, văzînd prostirea accelerată a examinatorilor nației o să ajungem ca la examenul de trafic în loc să fie candidații întrebați din ce sens dai prioritate pe continent o să li se dea un eseu despre importanța traficului.

În România există douăsprezece sinucideri reușite la suta de mii de locuitori. Asta ne plasează la dublul mediteranean (șase) dar mult sub rata țărilor nordice civilizate (peste treizeci). E datoria fiecărui medic, sau prieten sau membru al familiei să evite cât poate deznodămîntul în aceste douăsprezece cazuri. Dar acolo unde el nu mai poate fi evitat e tot de datoria noastră să dăm dreptul la viață sau moarte individului, nu să îl uzurpăm ca să dormim noi bine. Respectul față de viață ca și concept nu poate depăși respectul pentru demnitatea individuală, care are dreptul să aleagă moartea. Nu e de mirare că multele asociații în favoarea sinuciderii asistate care au apărut în lume au toate cuvîntul demnitate în titlu și că multe țări civilizate introduc în ultima vreme măsuri de legalizare a sinuciderii asistate (fără să crească rata sinuciderilor din cauza asta). Trebuie să nu știi cît de oribilă e moartea prin inhibitori de colinesterază, cum sînt pesticidele, ca să nu realizezi ce foame de a nu mai fi împinge pe cei care iau pesticide – izbăvirea vine după convulsii, halucinații și vomă verde. E o dorință de neînțeles, dar nu o poți aresta: dacă se ajunge acolo e mai bine să o asiști.

Cazul Costică Ștefănescu a fost unul tragic. E teribil pentru cineva care a fost un ideal fizic și moral, cum sînt puțini sportivi să ajungă să nu poată spune medicului său: ajunge! Nu mai vreau aceste ultime săptămîni în acest hal, nici eu și nici nimeni nu ae nevoie de acest sacrificiu, el nu are nici un rost! Semnez o hîrtie și îmi dai o pastilă pe care o iau singur (varianta sinuciderii asistate, în eutanasie ar face-o medicul). Nu te poți lupta cu inevitabilul, și tragicul face parte din condiția noastră umană, e chiar ce ne deosebește de animale, ele nu știu că sfîrșitul e inevitabil, ele nu se sinucid. Măcar din acest motiv, și sinuciderea trebuie respectată, iar politica noastră publică trebuie să dezbată civilizat ce putem face pentru a împăca demnitatea individuală cu instinctul de supraviețuire al speciei.



Recomandări

14 thoughts on “Tratamentul trivial al sinuciderii la romani

  1. PAFI

    Vorbind de demnitate, l-as aminti pe Albert Camus care adauga o dimensiune diferita: sinuciderea ca o decizie rationala, aparuta tocmai din lipsa de ratiune a vietii si decizia de a trai ca o revolta a omului impotriva conditiei de fiinta inzestrata cu ratiune trimisa sa traiasca in irational. Tare mult l-am iubit pe Camus, nu stiu pe altul care sa stie sa sublinieze mai bine drama si demnitatea omului.

    Reply
  2. elenick

    D-na Mungiu, Alina,

    Un articol de mare profunzime si bogatie umana, pe alocuri vesel, pe fond de o mare tristete, un eseu superb despre tragedie, patina romaneasca dandu-i culoare si nerv.
    O singura intrebare am : ce cauta acest text superb intre ineptiile pe post de articole din Romania Libera? e ca un nestemat intr-o troaca, straluceste degeaba!

    Reply
  3. M.

    Va citesc saptamanal din 2007, de cand ati inceput sa scrieti in Romania Libera. Exceptional text, unul dintre cele mai bune. Sa nu va opriti din scris editoriale.

    Reply
  4. maria

    Cand am imbatranit, a inceput sa ma preocupe eventualitatea unei boli incurabile. Si, evident durerile care trebuie suportate. De aceea consider necesara emiterea unei legi care sa ne dea dreptul la o suferinta cat mai scurta. In fond : DREPTUL LA DEMNITATE.
    Animalele care sufera de boli incurabile au dreptul acesta. Dar noi ?

    Reply
  5. ok

    Excelent! Mi-as dori reabilitarea actului sinuciderii. Este regretabil ca nu am avut sinucigasi care sa isi exprime public punctul de vedere, sa arate ca nu sunt “nebuni” ci chiar prea sanatosi si lucizi pt o societate “nebuna”…

    Reply
  6. c.g.

    Doamna Alina Mungiu,va felicit pentru curajul dvs. sa puneti problema plecarii…,prin vointa celui care nu mai are nici o sansa!Va spun ca eu ma rog,Bunului Dumnezeu,Fiului Sau la ,Maica Domnului,ca toate fiintele de bine din Imparatia Domnului sa treaca in nefiinta numai atunci cand vine sorocul ficaruia!Cred eu cu toata fiinta mea,ca nasterea ,viata,ce intampini in viata,sfarsitul,sunt oranduite dupa inima si sufletul omului,interventia omului in cazul sfarsitului,sa il grabeasca din cauza de suferinta,pot sa il inteleg,dar ma rog Bunului Dumnezeu sa nu imi dea o asemenea soarta,ma rog Bunului Dumnezeu sa fereasca pe Fii si Fiicele Sale de un asa blestem !Dumnezeu da viata ,Dumnezeu ia viata ,sa ne RUGAM …pentru asta !Doamne Ajuta !

    Reply
  7. Dumitru

    Interesant articol, care pune problema demnitatii umane si a alegerii unei iesiri demne. Imi place si faptul ca Alina Mungiu nu cade in capcana rationalizarii totale (cei care isi inchipuie ca pot explica rational de ce traiesc si au copii ar trebui sa mai citeasca niste filosofie). In ce priveste tragedia, insa, nu sunt de acord cu ea. Viata romanilor pare atat de plina de tragedie incat nu mai poti sa o iei in serios de fiecare data cand o vezi. Nu stiu cine ar putea. Asa ca fiecare isi trateaza propriile tragedii cum poate (imbatranirea parintilor, esecurile personale, etc.) si din cand in cand mai rade de cazurile triviale (enumerate magistral in articol). Eram in Romania cand a murit C. Stefanescu, si oamenii nu radeau de el. As pune ca exista un interes morbid, specific presei de senzatie, insa nu o trivializare.

    Reply
  8. Elena Dragomir

    Sunt de acord cu tot ce ati scris in articol. Atunci cand un cal sau un caine se afla in suferinta dincolo de orice sansa de vindecare, oamenii ii eutanasiaza, pentru ca, nu-i asa, e omenesc si crestineste sa nu lasi o fiinta sa sufere. Dar, daca un om e in aceeasi situatie, pe om il lasam sa sufere, din acelasi motiv, ca asa cred unii ca e crestinesc si omenesc. Si eu cred ca e dreptul individului de a alege, chiar si in acasta materie care nu e confortabila pentru unii.

    Reply
  9. Ioan savu

    ciudat, de ce nu vorbiti de avalansa de legi rele care se dau acuma? Legea minelor, derogarile cu Rosia Montana, gazele de sist etc. Ati vazut Gasland?

    Reply
  10. Mihaela

    “Doamna, pur si simplu ati avut ghinion”, asa mi-a raspuns unul din medicii oncologi anul acesta, cand l-am intrebat (si pe el) de ce m-am imbolnavit de cancer la san.
    Am facut tratamentul, sunt bine acum si am toate perspectivele sa mai fiu bine niste ani de acum inainte.
    Dar nu pot sa nu ma gandesc ca poate va veni si o alta fateta a bolii, cand nu voi mai putea sa am grija de mine, voi suferi, voi fi o povara pentru mine si mai ales pentru familia mea (de-a lungul tratamentului am avut ocazia nefericita sa vad bolnavi in situatii degradante!!! si nu din vina lor). As dori din tot sufletul sa evit asa ceva. Si finalul tot acela este, toti “ne ducem”, dar important este si cum o facem.
    Ca pacient oncologic mi-ar fi mult mai usor sa trec prin toate, daca as sti ca, atunci cand medicina nu va mai avea nicio solutie pentru mine, pot apela la sinuciderea asistata. De aceea si eu sunt de acord ca trebuie sa existe dezbatere publica si reglementare pe tema sinuciderii asistate. Stiu, este trist, dar tare ma tem ca sunt tare multe persoane care au nevoie reala de asa ceva…

    Reply
  11. George P

    Un articol foarte bun scris in româneste de un gînditor român.
    Dupa parerea mea, demnitatea in forma ei individuala, nu colectiva, e o atitudine cu care societatea româneasca înca nu e obisnuita. La rîndul ei, demnitatea functioneaza cu ajutorul empatiei si respectului simetrice (adica nu doar catre cel autodeclarat superior). Ambele ingrediente lipsesc si ele din fisa pe motiv de lipsa maturizare. Acesta e un aspect mai pregnant in societatea româneasca.
    In alte societati, mai maturizate, atacurile la adresa demnitatii individuale sunt mai subtile. Dupa parerea mea, de multe ori instrumentate de birocrati sau ideologi. In Franta, unui om cu paralizie respiratorie progresiva i se resping demersurile de sinucidere asistata. In Suedia, de curind (apropo de dreptul la demnitate) unei fete care la 16 ani a suferit o pareza serioasa Casa de Asigurari medicale îi refuza finantarea unor amarîte (dar scumpe) terapii de recuperare si o trimite la întins mîna. Vorba ceea, sa te fereasca Dumnezeu de cei care comit grozavii din… sincera buna intentie. Acestia vor merge pîna în pînzele albe fara sa pretinda vreo compensatie.

    Reply
  12. marin

    Problema este alta ! De ce suntem asa vulnerabili! De ce suntem asa lasi in fata morti ! De ce vrem sa murim inainte de termenul stabilit de Dumnezeu .Eu personal nu sunt deacord cu cei ce se sinucid ,eu consider ca sinuciderea este un act de lasitate ,un act de capitulare in fata greutatilor a acestei vieti .Fereasca sfintul nu-i judec eu pe cei ce aleg aceasta cale de a incheia conturile ,dar consider ca trebuie luptat pina la ultima suflare

    Reply
  13. Emil

    Are psihologul Sergiu Simion niste opinii foarte interesante pe blogul lui despre cum am decazut la stadiul de turma cu gandire tabloida. Opinii care includ si o varianta de raspuns la supriza dvs. despre cat de putini psihologi folosesc Rorschach in zilele noastre.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *