Tema ”integrității” cucerește centrul Europei

O reformă adoptată în Franța uimește prin asemănarea ei de fond cu preocupări care au deja în România o mică istorie.

Mai puține beneficii pentru parlamentarii francezi

Mai puține beneficii pentru parlamentarii francezi

Franța a adoptat miercuri o lege ”a încrederii în viața politică” care conține măsuri similare cu legile integrității adoptate în România acum un deceniu. O țară despre care se poate spune că este Europa însăși, dacă o privim în ordine istorică, adoptă restricții pentru membrii parlamentului care au fost puse în aplicare mai întâi la ”periferie”. Teoreticienii revoluțiilor au identificat mereu un scenariu potrivit căruia noutatea care se manifestă radical în zonele marginale ale societății ajunge la un moment dat să cucerească ”centrul”. Asistăm la un fenomen asemănător? E, într-o anumită privință, o revoluție?

Să remarcăm deocamdată pudoarea care caracterizează legea franceză și care nu se referă explicit la ”combaterea corupției”, sau clientelism, deși despre asta este vorba, care nu vorbește deschis despre ”integritate” (căci ar fi ca o trimitere la lipsa de integritate), referindu-se la doar la recâștigarea încrederii. Așa se și numește oficial legea franceză: ”lege pentru încredere în viața politică”. E un fel elegant de a evita versantul negativ al problemei: distribuire discreționară de fonduri, abuz, conflict de interese etc.

În România în schimb, reformatorii anunțaseră limpede că au în vedere ”corupția endemică” și că se văd nevoiți să ia măsuri drastice de veghe asupra ”integrității”. Nicio condescendență nu s-a găsit în demersul din România, care a fost mult mai amplu din toate punctele de vedere. În primul rând a instituit un regim sever de incompatibilități care nu se regăsesc toate în legea franceză și care a suscitat nenumărate critici, unele dintre ele îndreptățite. Am arătat în câteva articole mai vechi că există în aceste texte incoerențe care se răzbună, punând instanțele de judecată în situații imposibile, așa cum s-a întâmplat cu cazul fostului senator Mircea Diaconu, după cum am arătat că severitatea este uneori excesivă, dictând pentru membrii Parlamentului interdicții nejustificate (cum ar fi aceea de a fi comerciant persoană fizică).

Un caz care ținuse România cu sufletul la gură a fost acela legat de incompatibilitățile aleșilor locali, în speță ale primarilor, căci, candidatul PNL, Klaus Iohannis, se afla în proces cu ANI, autoritatea menită să verifice incompatibilitățile. Actualul președinte a câștigat atunci procesul și, la scurtă vreme după preluarea mandatului, a declarat că s-ar cuveni ca regimul incompatibilităților să fie reexaminat cu calm, în întregime, pentru a se înlătura echivocurile și elementele contradictorii, dar nu a mai revenit de atunci niciodată asupra subiectului.

Se manifestă, pesemne, temerea că redeschiderea dosarului nu ar duce la o reexaminare onestă, ci la o abrogare a întregului sistem de incompatibilități. Într-adevăr este greu uneori să deosebești o critică benignă de una răuvoitoare. Cert este că discuția a înghețat. Sporadic au reapărut unele inițiative de îmblânzire a regimului conflictului de interese, dar, în urma unor reacții foarte vehemente în presă, ele au fost retrase. Așa s-a întâmplat relativ recent cu interdicția de a angaja rude la parlament, pe care mulți deputați și senatori au continuat să o practice în chipuri deghizate, considerând-o legitimă și aducând în sprijinul lor situația din alte țări, inclusiv Franța.

Situația s-a schimbat însă, căci una din măsurile cele mai importante adoptate acum în Franța este tocmai interdicția de a angaja rude sau apropiați. Povestea fostului candidat al dreptei republicane François Fillon și a soției acestuia, Penelope, va fi contribuit mult la turnura legii care a inclus sancțiuni severe pentru angajarea soției, concubinei, copiilor. Se credea că un parlamentar francez din șase își angajase într-o poziție sau alta o rudă.

S-a înăsprit de asemenea regimul indemnizațiilor pentru parlamentari care primeau sume consistente (5-6000 de euro) fără să aducă chitanțe pentru deconturi. Evident situația deputaților și senatorilor din România a fost dintotdeauna mult mai austeră.

Dar poate marea lovitură dată sistemului parlamentar francez de până acum a fost suprimarea așa numitelor ”rezerve parlamentare”. Nu există un echivalent românesc și de aceea modelul nu e ușor de expus. Unii deputați și senatori de la putere și din opoziție, în virtutea meritului, a vechimii, a funcțiilor ocupate, puteau beneficia de sume consistente (sute de mii de euro) pe care le atribuiau în circumscripțiile lor. Se ajunsese ca o minoritate de aleși să administreze cea mai mare parte a subvențiilor.

În fine, o altă măsură relevantă pentru transformările la care asistăm este legată de finanțarea politicii și de crearea unei ”bănci a democrației”, de la care candidații pot obține împrumuturi în campania electorală. Într-o anumită măsură și reforma aceasta a fost realizată în România înainte de ultimele alegeri parlamentare, care au dispus de cele mai puține fonduri din ultimul deceniu.

Expunerea reformei franceze nu e completă, dar e destul pentru a formula o problemă. De obicei în dezbaterea publică românească legile privitoare la integritate (lupta împotriva corupției etc) au fost privite sub un unghi etic, ca o modalitate de a combate practici oneroase, adânc înrădăcinate în mentalitatea locală și avându-și originea în comunism. S-a creat impresia că reformele inițiate de Monica Macovei exprimă o necesitate specifică și că răspund exclusiv unor sechele ale istoriei sociale românești.

Dar faptul că o țară ca Franța recurge la reforme în esență identice – și adesea foarte asemănătoare ca formă – e de natură să modifice perspectiva. Toate par să fie expresia aceleiași tendințe având ca numitor comun încrederea tot mai scăzută în politicieni, în aleșii ”reprezentativi”, în practicile parlamentare clasice. Nu e întâmplător că reforma franceză a fost adoptată de o majoritate de debutanți care nu au mai făcut niciodată politică. În acest sens este poate vorba de o ”revoluție”, deși semnficația ei nu este destul de clară.

Articol publicat de Deutsche Welle


Recomandări

One thought on “Tema ”integrității” cucerește centrul Europei

  1. Nelu Stiuca

    IN RO SE POATE VORBI DESPRE LIPSA INTEGRITATII, LIPSA DE CARACTER, LIPSA DE MODESTIE, ETC.
    Codrin Ștefănescu (PSD) are una dintre cele mai mari averi dintre toți politicienii români, relatează . Cu toate că în ultima sa declarație de avere figurează ca proprietar al unui apartament și al unei case de vacanță, fostul deputat deține mai multe bunuri atât pe numele lui cât și pe numele fostei iubite, Luiza Tănase. Ştefănescu are proprietăţi care valorează milioane de euro. Luiza Tănase, mama fiicei lui Ștefănescu, a cumpărat, în 2006, un imobil de birouri într-o zonă ultracentrală a Bucureștiului pe care a dat 360.000 euro. Acest imobil a fost închiriat ca spații de birouri către mai multe companii importante. În 2003, secretarul adjunct al PSD a achiziționat un imobil cu 30.000 dolari, imobil ce găzduiește în prezent o galerie de artă. După patru ani, Ștefănescu a cumpărat și un apartament dintr-un bloc situat pe Bulevardul Macgheru pentur care a plătit 115.000 euro. De asemenea, Luiza Tănase a cumpărat şi un apartament de pe Splaiul Unirii, iar Ştefănescu a achiziţionat, cu 140.000, un alt apartament de pe Bulevardul Decebal. Luiza Tănase și Codrin Stefanescu mai cumpăraseră un teren de 70.000 de metri pătrați pe Bulevardul Iuliu Maniu, dar și o casă de vacanță, pe malul Lacului Căldărușani, în comuna Grădiștea și un alt apartament pe Bulevardul Libertății. Pentru casa în care locuiește în prezent, Codrin Ștefănescu a achitat 2.890.000 euro. El mai deţine un teren la Mogoşoaia, unul pe Bulevardul Timişoara, din Capitală, pentru care Primăria Bucureşti i-a făcut o ofertă de cinci milioane de euro, dar şi alte proprietăţi cumpărate în zona Barbu Văcărescu-Petricani sau Prelungirea Ghencea de către fosta iubită a politicianului.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *