Șut și bară: Despre competițiile de finanțare a proiectelor de cercetare

O nouă competiție de finanțare a proiectelor de cercetare administrată de UEFISCIDI reprezintă un nou prilej de a aduce în discuție sistemul de finanțare a cercetării în România. Vezi [aici], [aici] și [aici]. După câte îmi dau seama, e, de asemena o ocazie perfectă de a rata menționarea problemelor centrale ale sistemului.

În mare, coordonatele discuției publice sunt după cum urmează:

Miezul afacerii îl reprezintă suspiciunea – confirmată ulterior – unor participanți la cele două competiții deschise (PD și TE) că evalările proiectelor lor au fost realizate incompetent de același evaluator. Evaluatorul a fost acuzat că ar fi făcut evaluări ‘copy-paste’, duplicând fraze de la o evaluare la alta. De asemena incriminate au fost generalitatea și superficialitatea evaluărilor. UEFISCIDI a reacționat prompt (i.e., trompetistic și prostește), anulând evaluările în cauză și decapitând metaforic păcătosul evaluator. Discuția publică s-a diversificat, atingând alte deficiențe legate de organizarea competițiilor în cauză (nerespectarea calendarului de către UEFISCIDI), modificarea regulilor competiției de către Minister (?) prin eliminarea de facto a evaluatorilor străini, etc.

Din nefericire, două observații cu privire la ceea ce e în neregulă cu aceste competiții nu par a fi răzbit în spațiul public .

– Prima observație este că sunt, esențialmente, scheme de subvenționare a salariilor universitare.

De aici urmează

– A doua observație: aceste competiții sunt iremediabil parohiale și, ca atare și ratează de departe obiectivul -sprijinirea cercetării științifice.

Cum funcționează aceste scheme de finanțare? Finanțările acoperă patru tipuri de cheltuieli: (1) cheltuieli de personal (salarii și taxe aferente); (2) cheltuieli de deplasare; (3) cheltuieli legate de achiziții de materiale; și (4) cheltuieli de regie (bani pentru instituția gazdă a proiectului). În general, cea mai mare parte a finanțării este absorbită de cheltuielile de personal.

Pot aplica pentru și beneficia de aceste finanțări două categorii de cercetători. Pe de o parte, pot beneficia cercetătorii independenți (șomeri de facto) în măsura în care obțin un acord de angajare din partea unei instuții de cercetare.
Pe de altă parte, pot beneficia angajații (pe perioadă nedeterminată) ai universităților sau, mai general, ai instituțiilor de cercetare.

Or ne-disocierea acestor două tipuri de candidați și admiterea acelorași categorii de costuri în ambele cazuri constituie un grav defect de design al acestor competiții.

Puținii bani pus în joc sunt împărțiți între precari (independenții) și proletari (angajații), cu rezultatul că cei din urmă, în măsura în care vor accede la finanțări, se vor găsi într-o poziție *privilegiată*. (Și da, privilegiile sunt nedrepte și dăunătoare în orice societate/comunitate!)

Iată de ce: În cazul proletarilor, granturile devin beneficii salariale, nu o formă de sprijin direct pentru și specific orientat spre realizarea activității de cercetare.

Legislația permite asta, cu drăgălășenii specifice. Un angajat al unei instiuții de cercetare poate fi participa la activități de cercetare remunerabile separat de norma obișnuită până la limita a 100% dintr-o normă întreagă.
Mai simplu, unui angajat al unei instituții de cercetare i se pot plăti legal încă 40 de ore pe săptămână pe lângă cele 40 din norma (întreagă) obișnuită.

În plus, ‘quod licet Jovi, non licet bovi’.

Prevederile în cauză sunt și deschis discriminatorii: plata a până la 80 de ore de muncă academică pe săptămână este posibilă numai în cazul celor angajați de instituții de cercetare românești! Dacă lucrezi, fie și cu normă redusă, la Universitatea de Stat din X-stan, poți beneficia de finanțare UEFISCIDI numai dacă întrerupi afilierea cu Universitatea respectivă.

S-ar zice: ‘E normal, de ce ar finanța stan-ul nostru angajații din stan-ul lor?’

De acord. Numai că dacă cerem exclusivitate, atunci o cerem tuturor. Dacă nu din alte motive, atunci măcar pentru că vrei să eviți acordarea de două premii unora ce aleargă o singură cursa.

Aberația apare din cauza faptului că sprijinul financiar pentru cercetătorii deja angajați se traduce în beneficii salariale.

În practică, asta înseamnă că platim aceeași persoană, pentru aceeași muncă, de două ori. Atâta vreme cât discutăm despre oameni ce au obligații contractuale de a presta activitate de cercetare, e nejustificată plata suplimentară aceasta.

(Contra-argumentele se cunosc și nu impresionează: Poate că Y sau Z fac cercetare 80 de ore pe săptămână și pot disocia între rezultatele obținute într-un proiect și cele obținute în afara lui. Un sistem de finanțare conceput pe această premisă e nesustenabil.)

O atare schemă e, după știința mea, complet originală. (Poate că mai există pe oarecare plaiuri est-europene, dar cam atât.)

Nu e vorba numai de existența aceluiași coș pentru cele două categorii de cercetări: asta trebuie să fie o inovație absolută! Dar eu nu cunosc vreun sistem de cercetare performant ori măcar decent în care cercetătorii deja angajați (permanenți) să primească beneficii salariale directe și suplimnetare (ori nesubstitutive) sub forma unor granturi de cercetare.

În Australia, de exemplu, fondurile provenite din granturi de cercetare pot fi folosite în beneficiul direct al celui ce le-a câștigat (angajat permanent al unei universități) numai pentru a cumpăra ‘teaching buy-outs’. Adică, banii sunt utilizați a plăti un terț să desfășoare activitatea didactică (și administrativă) a câștigătorului grantului. Cu alte cuvinte, sunt folosiți ca să își mențină salariul cât timp fac numai cercetare.

În Italia, banii pot fi folosiți numai pentru finanțarea activități de cercetare: decontări de cheltuieli de deplasare, achiziții, organizări de conferințe etc.

Că aranjamentul românesc e special nu înseamnă neapărat că e prost.

Corect; numai că aranjamentul românesc e prost. Poate că salariile din universități ar trebui mărite. Dar utlizarea fondurilor de cercetare pentru a masca mărirea unor salarii e incorectă, discriminatorie și, maxima culpa, neproductivă.

Un aranjament de acest fel va genera inevitabil restrângerea accesului la finanțare pentru oamenii din afara sistemului, cu precădere a străinilor ne-absolvenți de universități românești. E interesant de văzut, de exemplu, câți cercetători ne-români au participat la competițiile despre care discutăm. Nu am verificat în detaliu, dar mare mi-ar fi surpriza dacă răspunsul e ‘Mai mult de zero’.

Nu e vorba numai de faptul că UEFISCIDI nu a făcut nimic pentru a atrage atenția asupra competițiilor în mediile internaționale.

Întreaga comunitate universitară a urmat exemplul UEFISCIDI. A făcut scut în jurul ei însăși, a privit fondurile ca fiindu-i destinate (ceea ce au și fost) și nimeni nu s-a deranjat, instituțional ori privat, să facă publicitate competiției, să sprijine ne-români să participe (că UEFISCIDI să facă asta … ), etc.

Se pierde astfel o oportunitate esențială într-un sistem a cărui lipsă de performanță se datorează în mare măsură închiderii lui. Dovezile anecdotice sunt la îndemâna oricui: Aruncați o privire în jur: majoritatea universitarilor sunt angajați de instituțiile pe care le-au absolvit, majoritatea concursurilor au un candidat, cel pentru care s-a creat postul, etc.

O la fel de anecdotică analiză comparativă arată că sistemele de cercetare performante sau cele ce și-au îmbunătățit simțitor performanța sunt acelea ce sunt deschise și atrag resurse umane diverse din varii locuri.

În concluzie, problema centrală a competițiilor incriminate nu e că evaluarea s-a făcut prost și nici măcar că au fost penibil gestionate. Problema centrală e că aceste competiții
sunt prost gândite.

—-

Postscript: Varia și diverse

Profit de ocazie ca să adaug câteva comentarii la scandalul evaluării. Comentariile sunt formulate relativ la speța devenită publică, dar se aplică în general.

1. Evaluarea a fost eronată:
Poate că da, poate că nu. Întotdeauna cei care vor primi punctaje mici vor fi nemulțumiți, în România și aiurea.

2. Rapoartele de evaluare (și deci evaluarea în sine) au fost superficiale:
Rare sunt competițiile de granturi la care feedback-ul nu e nesuperficial. (Dacă vreți un standard generic de nesuperficialitate, luați rapoartele de evaluare pentru un articole academice.) Criticile din rapoarte sunt simple raționalizări ale impresiei generale a evaluatorului, redactate pe limba instituiției ce a organizat competiția (vezi și p. 4).

3. Evaluarea a fost făcută de nespecialiști:
E un model perfect valabil. În genere, nivelul adecvat de specializare al unui evaluator e cel al unei persoane cu competențe generice în domeniu, nu cel al unui hyper-expert în sub-sub-sub-domeniul X, pe tema Z.

4. Evaluarea a fost copy-paste:
De regulă, limbajul rapoartelor e determinat de instituția ce organizează competiția. Platitudinile și stereotipurile din evaluările incriminate sunt, suspectez, copiate din ceva ‘punctaj’ al UEFISCIDI. (Copiate: pe bună dreptate, de ce ar inventa cineva o altă păsărească?)

5. UEFISCIDI a reacționat prompt și exemplar rezolvând problema:
Fals. După știința mea, fiecare proiect e evaluat de doi sau trei evaluatori. Decapitarea unuia e doar un ritual prostesc atâta timp cât ceilalți ce au achiesat fără să zică mâlc la prostiile lui sunt bine mersi.

6. Evaluarea internațională ar rezolva problema:
Fals. Când vom avea evaluări internaționale o să ne plângem că am fost depunctați de cine știe ce barbari ce nu scriu bine în engleză. Și vom avea dreptate: UEFISCIDI nu are capacitatea instituțională de a asigura pro-activ o selecție judicioasă a evaluatorilor.

Caveat emptor.
Autorul a participat la competiția pentru proiecte postodoctorale. Evaluarea inițială (relativ nefavorabilă, cu un punctaj sub 80%) a fost anulată de UEFISCIDI, fiind realizată de evaluatorul incriminat în varii articole și comentarii anterioare.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

2 thoughts on “Șut și bară: Despre competițiile de finanțare a proiectelor de cercetare

  1. Eva

    Principial aveti dreptate (‘deturnarea’ unei perti din banii din granturi catre salarii- in fapt, spre al 2-lea salariu), niciunde nu se prea intimpla asa.
    Dar datele prezentate nu sint complete si/sau exacte.

    1. Stiti ca doar in RO doi profesori (conferentiari, lectori, etc.) universitari cu aceeasi vechime si calificare, pentru acelasi nr. de ore, apartinind unul unei Fac. de Stiinte (matematice, fizice, chimice) si celalalt unei Fac. de umanioare sau stiinte juridice, primesc venituri extrem de disproportionate, in favoarea celui de-al 2-lea ?
    Concret, un lector de la drept, psiho-, filozofii de tot felul, are venituri cit un profesor plin de la mate, chimie, fizica.
    Finantarea pe cap de ‘vita’ produce asa-numitele facultati sarace si facultati bogate, iar in RO, facultatea e bogata nu daca produce stiinte internationalizata, ci ‘capuri furajate’ (no offence). Astfel, granturile de cercetare mai niveleaza intre aceste extreme.
    2. Stiti ca doar in RO criteriile de promovare vizeaza prezenta publicatiilor in jurnale ISI, exclusiv pt. ‘fraierii’ d profesori de la facultatile sarace ? Ceilalti promoveaza pe publicatii aparute in reviste B, C , D (cei implicati stiu povestea), carti publicate la coltul strazii, etc. Astfel, cei de la facultatile sarace sint nevoiti/fortati sa scrie granturi si sa le si obtina, pt. a-si face posibila evolutia in cariera..cei de la facultatile bogate (in studenti, nu stiinta)…promoveaza pe vechime, practic…si literatura SF.

    Nu ar fi corect ca toti profesorii de pe aceeasi treapta de vechime si calificare sa aiba cam acelasi salariu (+/- 5 %), iar daca vr mai mult, toti profesorii sa fie fortati sa-si consilideze veniturile din ore de cercetare, platibile exclusiv din granturi proprii ?
    Puneti va rog argumentatia d-voastra in contextul complet, ref. la strainatate (SUA, Europa), nu prezentati doar ce convine.

    Repet insa, pe fond aveti dreptate. In detalii, nu (vezi mai sus).

    Reply
  2. Fratzii Gracchi

    Criticile formulate de autorul articolului nu fac referire la defectul esential al sistemului romanesc de finantare din bani publici a cercetarii stiintifice. Defectul fundamental al sistemului promovat de UEFISCDI este cu totul altul decat se discuta in articol, anume inadecvarea acordarii de finantare publica pentru realizarea cercetarilor pe teme de interes cu adevarat public, banii alocandu-se – dupa in process de evaluare care are defectele lui, dar nu este unic raspunzator de slabiciunea funciara calitativa a sistemului de cercetare – pentru cercetari de dragul „progresului stiintific” al umanitatii, fiindca NIMENI nu a stiut si, inca, nu stie sa ceara competitorilor sa abordeze teme de interes national, singurul care justifica cheltuirea de bani publici pentru sustinerea cercetarii stiintifice romanesti. Cercetarea orientate in pricipal spre progresul stiintific general are sens doar in universitati si numai daca sistemul de evaluare a performantelor didactice este conditionat de (1) transferul cunostintelor dobandite in procesul direct de formare a tinerilor specialist (deocamdata student, in diverse stagii de formare profesionala), ceea ce se poate face doar in conditiile evaluarii severe a nivelului professional al cadrelor didactice universitare (mai ales a celor ce au castigat fonduri de cercetare publice), evaluare care in Romania NU EXISTA de facto; (2) conditia ca banii publici alocati cercetarii sa NU poata fi folositi pentru a fi adaugati la salariile (remarcabil de substantiale in universitati, fara vreo justificare de merit) celor ce fac cercetarea respective decat, sa zicem, in proportie de 10-15%, restul fiind destinati organizarii de manifestari stiintifice de nivel inalt (exact ceea ce lipseste in Romania, inca), documentarii, participarii la conferinte internationale (la care sa se impuna profesorilor – professor in sens generic, de stil American, adica prof.univ, conf., lector, asistent) sa aiba prezentari orale, nu simple postere, admise doar in cazul studentilor; folosirea a o parte din fonduri pentru invitarea de specialist de renume international in unitatea de cercetare respective, pentru schimbul de idei capabil sa impulsioneze cercetarea romaneasca in domeniu, nu doar pentru stabilirea de relatii mondene). Desigur, acoperirea cheltuielilor material inerente cercetarii finantate public este subanteleasa.

    In cee ce priveste finantarea cercetarii din institutele nationale (institute declarate a fi de interes public !!), aceasta trebuie acordata NUMAI pentru teme cu perspectiva bine motivata de a genera tehnologii noi (chiar daca asta, in mod obiectiv, nu se intampla intotdeauna, fiindca asta inseamna sa cercetezi necunoscutul), cu potential de a contribui la progresul „bazat pe cunoastere” (sic!) al economiei romanesti. Or, asta nu se intampla,cu toate pretentiile multor institute de acest fel de a fi obtinut brevet de inventii si inovatii care, ca un facut, nu se aplica in economie din vina declarat exclusiva a firmelor, despre care se sustine mereu ca nu sunt capabile sau nu vor sa preia rezultatele geniului stiintific romanesc. Nici eu n-as prelua, daca as fi privat, rezultatele privitoare la dezintegrarea bozonilor (zic si eu, la intamplare) in activitatea mea de , sa zicem, imbunatatire a proprietatilor mecanice ale aliajelor ultrausoare cu structura nanometrica. Or, in institutele nationale se propun teme de maxima generalitate, stabilite fara vreo consultare / implicare a unitatilor economice, adica fiind alese ca rod al fanteziei – in general interesata – a propunatorului. Se incearca, abia acuma, o finantare a unor asociatii de unitati de cercetare fundamentala cu unitati de cercetare aplicativa sau chiar de productie, dar vazand ca temele de cercetare au fost propuse tot dupa vechea metoda: „eu, institutul de faima mondiala propun o tema, iar dvs., asociatii potentiali, ziceti ca va intereseaza si o veti aplica economic”… iar daca nu veti reusi in aplicarea cercetarilor mele (si ale voastre, desigur) de varf, atata paguba… banii oricum s-au incasat si s-au dus pe salarii.

    In fine, antrenarea unor cercetatori romani formati in strainatate a fost deturnata cu multa pricepere, cu concursul neprecupetit al inaltilor functionari din minister (cei care hotarasc rezultatele „concursurilor”), intr-o afacere „de familie”: fiindca cutare tanar ultra-profesionist (demonstrat sau nu) vine inapoi in tara (in general, fiindca nu s-a putut „lipi” in strainatate de vreo situatie convenabila, deci trebuie sa revina tot la tara-muma) el va fi admis intr-un institute in masura in care este evaluat ca viitor membru loial al gashtii de la conducere, fara a fi fost, totusi, capabil sa produca articole shtiintifice decat de nivel 0+1 (sa zicem) pe-acolo pe unde a fost si in niciun caz ca unic autor. In caz ca tanarul este ruda directa a vreunui fost securest in cercetarea de dinainte de 1989, el este vizat pentru o pozitie de lider in cercetarea actuala, desi nu a aratat niciodata ca are capacitatea profesionala si intelectuala necesara pentru asa ceva. Cam asa merg lucrurile, in realitate.

    La fel precum bugetul public este izvorul bunastarii celor ce se califica prin merite obscure sa ia pensii suplimentare si alte asemenea avantaje material acordate politic, tot asa si bugetul cercetarii este tinta celor jmekeri care, invocand merite dobandite in strainatate (unde NU au condus proiecte, ci au fost doar… pe-acolo, facand o munca de asistenti de cercetare) pretind – si sunt acceptati ca atare – ca au renume international care… nu foloseste la nimica progresului economiei romanesti. Mai sunt destui si cei care nu au nici-o realizare / publicatie, semnificativa pentru a-i recomanda sa fie lideri ai cercetarii in Romania, in sensul ca in Vest sau USA nu au depasit nivelul de asistenti de cercetare, dar care stau implantati in institute si nu sunt vizati pentru restructurare / pensionare / concediere.

    Un ultim cuvant: aceasta situatie dezolanta se perpetueaza in conditiile in care, actualmente, multe unitati de cercetare, universitare sau nationale, au fost dotate cu aparature scumpa si extrem de performanta, care nu este exploatata deloc sau este exploatata foarte putin (slab productiv) din cauza nivelului professional precar al celor „arondati” (pe ce criterii ?) acestor aparate. Cazurile concrete exista, dupa cum exista si solutii de rezolvare prin resurse nationale ale acestei situatii intolerabile, care a consumat si consuma fonduri publice pentru a produce… mai nimica. Nu trebuie decat ca factorii responsabili si de decizie – la nivel de minister si la inalt nivel politic – sa vrea sa vada si sa actioneze.

    Care e Solutia ? Simplu: adoptarea sistemului de promovare german (sa zicem), in cadrul caruia nu poti fi promovat ca professor intr-un institute Max Planck decat daca fie ai trecut , cativa ani, prin unitati de cercetare prestigioase (de obicei din USA), dupa terminarea doctoratului in Germania, eventual intr-un institut Max Plack, fie esti produsul unor scoli de cercetare straina de mare prestigiu (de regula, din USA) si esti chemat sa lucrezi in sistemul Fundatiei Max Planck. Seama asta cu ce se intampla in Romanai ? Deloc !

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *