Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic, împreună cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice au organizat recent dezbaterea pe tema oportunităţii de amendare a legilor 544/2001, privind liberul acces la informaţii de interes public şi 52/2003, privind transparenţa decizională. La eveniment au participat miniştrii Vasile Dîncu (MDRAP) şi Violeta Alexandru (MCPDC), alături de un număr mare de reprezentanţi ai societăţii civile. Evenimentul a strâns, în aprecierile unuia dintre participanţi, cel mai mare număr de ONG-uri venit vreodată la o dezbatere publică. Semnal clar al nevoii de rezolvare a numeroaselor probleme întâmpinate în folosirea celor două legi de către societatea civilă.
Vasile Dîncu a ţinut să liniştească temerile că legile discutate pot fi modificate în mai rău, amintind că o cultură a transparenţei „nu se naşte prin decret” şi că transparenţa este esenţială pentru prevenirea actelor de corupţie. Asigurările sale s-au extins şi asupra aplicării legilor – încă punctul slab al oricărei încercări de bună guvernare – însă a cerut ca acţiunile luate să fie interpretate cu bună credinţă, întrucât mecanismele necesare transparenţei au nevoie de timp ca să poată fi implementate cu succes.
Poziţia majoritară în timpul dezbaterii a fost contra modificării actualelor legi, cele mai multe organizaţii, preferând să se încurajeze, în diferite forme, aplicarea legislaţiei existente şi o abordare mult mai proactivă, care să prevină situaţiile în care informaţii de interes public sunt ascunse ori refuzate. Astfel, participanţii au solicitat informarea şi sensibilizarea autorităţilor şi cetăţenilor la prevederile legilor privind liberul acces la informaţii de interes public şi transparenţa decizională, completarea acestora cu norme de aplicare îmbunătăţite şi sancţiuni serioase în caz de nerespectare.
Multe dintre problemele semnalate referitoare la aplicarea legilor 544 şi 52 ţin de maniera în care instituţiile publice răspund la cereri sau interpretează prevederile legale. Astfel, autorităţile adesea confundă o cerere în baza L544/2001 cu o petiţie, care este altfel reglementată. În mod asemănător se face confuzie şi între o dezbatere publică, în care cetăţenii pot contribui cu idei şi soluţii proprii la discuţii, şi o şedinţă publică, în care cetăţenii pot numai să asiste. În ce măsură asemenea interpretări eronate sunt intenţionate nu putem estima, însă unele răspunsuri primite la cereri arată că instituţiile sunt departe de a avea o cultură a transparenţei dezvoltată.
Un caz semnalat este răspunsul dat care nu are legătură cu întrebarea iniţială, semn că instituţiile caută numai să bifeze că au respectat legea, care le obligă la un răspuns, fără a verifica şi calitatea sau relevanţa acestuia. În alte situaţii, răspunsurile primite sunt imposibil de înţeles fără un avocat, întrucât conţin numeroase trimiteri către articole de legi. Este adevărat că, în asemenea cazuri, intenţia poate fi de a da un răspuns cât mai complet şi argumentat, nu a-l „aburi” pe solicitant, însă rezultatul este că cetăţeanul rămâne la fel de puţin informat şi incapabil de reacţie în ambele cazuri, semn că legea nu produce efecte pozitive. Tocmai acest punct de vedere este susţinut şi de Asociaţia Prelungirea Ghencea, care a reclamat un caz în care dacă se solicită autorizaţia de construire pentru un bloc la care urmează să înceapă lucrările, primăria poate refuza să răspundă sau poate da un răspuns de formă. Dacă este dată în judecată pentru a obţine informaţia cerută, procesul poate dura 2-3 ani, timp în care blocul poate fi deja finalizat şi locuit, moment în care este prea târziu pentru a mai preveni abuzul şi disconfortul cetăţenilor care s-ar fi opus ridicării sale. De asemenea şi în caz de victorie în instanţă, costurile de judecată sunt suportate din bani publici, ceea ce tot asupra cetăţenilor se răsfrânge. Pentru a preveni abuzuri, ar trebui ca informaţiile să fie furnizate din timp în format standardizat şi de tip ”open data”, pentru a nu mai fi nevoie ca acestea să se ceară în mod special. Modelul actual duce la încărcătură birocratică (din faptul că se pot primi zeci de solicitări pentru aceleaşi informaţii), şi la aberaţii precum trimiterea unui răspuns la o întrebare punctuală după 30 de zile sau la furnizarea de informaţii dovedit false, cum ar fi ca o instituţie care a emis un document să afirme în răspuns la o cerere că nu are competenţă în acest sens.
Dincolo de situaţiile care apar în privința solicitărilor de informaţii, probleme există și în privința felului în care sunt furnizate răspunsurile. Instituţiile publică documentele scanate sau în alt format în care nu se pot căuta uşor date de interes, problemă care apare şi în cazul Monitorului Oficial. Spre finalul dezbaterii s-a ridicat şi o întrebare referitoare la rolul purtătorului de cuvânt, semnalându-se practica de a se comunica informaţii numai la cerere scrisă, chiar şi atunci când se solicită numai o reacţie sau un punct de vedere oficial referitor la o situaţie concretă. Întrebarea a rămas, în mare parte, fără răspuns.
Poziţia SAR este, ca întotdeauna, că lipsa de transparenţă provine dintr-o deficienţă administrativă, nu una de legislaţie, motiv pentru care considerăm că este nevoie de o reformă a procedurilor şi a administraţiei în general, astfel încât transparenţa să devină o componentă necesară pentru funcţionarea de zi cu zi a instituţiilor publice. Cu alte cuvinte, instituţiile trebuie regândite şi reproiectate astfel încât să nu poată funcţiona în mod netransparent, iar furnizarea de informaţii de interes public să nu fie o povară în plus, ci o componentă necesară funcţionării lor de zi cu zi. În plus, SAR susţine că este nevoie de colectarea şi centralizarea informaţiilor de interes public în mod sistematic şi în formatul datelor deschise. Aşa cum a fost punctat şi în timpul dezbaterii, transparenţa ajută în primul rând instituţiile şi, deşi mandatul actualului guvern este prea scurt pentru a finaliza proiecte de mare însemnătate, ceea ce poate face executivul este să lanseze cât mai multe precedente de tipul acestei dezbateri, pentru ca aşteptările de la viitoarele cabinete să fie prea multe şi prea mari ca să fie ignorate.
Înregistrarea completă a dezbaterii:
Voi ce probleme ați întâmpinat atunci când ați adresat întrebări pe baza Legii 544/2001? Dar atunci când ați încercat să utilizați Legea 52/2003? Credeți că legile trebuie modificate sau mai degrabă statul trebuie să dezvolte și el, nu numai societatea civilă, proceduri de monitorizare a felului în care reacționează instituțiile, iar atunci când sunt observate abateri să se intervină pentru remedierea deficiențelor, inclusiv, dacă este cazul, cu sancțiuni?
Nu mi s-a răspuns. Instituția solicitata a ales sa nu respecte legea si a preferat sa comunice verbal șefului meu direct „cum mi-am permis”. Am avut probleme cu șeful, m-am simțit umilita, revoltata și neputincioasa.
Lucrez intr-o școală din București iar instituția solicitată este Sanepid
Buna ziua,
As avea doar o observatie cu privire la o afirmattie regasita in textul de mai sus.
Astfel, in paragraful al 4-lea al textului postat de dumneavoastra se afirma ca „cetăţenii pot numai să asiste” la sedintele publice. Acest aspect este insa contrazis de textul legii 52/2003 care, in art. 9, stipuleaza ca „Persoana care perzideaza sedinta publica ofera invitatilor si persoanelor care participa din proprie initiativa posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi. ”
De altfel, in anul 2007 am castigat un proces impotriva Consiliului Judetean, anuland ca nelegala o hotarare a acestei autoritati locale tocmai pentru ca in adoptarea hotararii nu mi s-a permis sa imi exprim opinia cu privira la proiectul de hotarare.
Cu consideratie,
Emil Moise
Bună ziua,
Mulţumesc pentru contribuţie.
Într-adevăr, textul legii este clar în această privinţă, însă participanţii la dezbatere au atras atenţia că preşedintele şedinţei adesea nu dă cuvântul cetăţenilor, cum şi dumneavoastră aţi remarcat, semn că participarea acestora este văzută mai mult ca pasivă. Mai mult, se întâmplă des ca preşedintele de şedinţă să nu dea cuvântul nici primarului atunci când acesta vrea să-şi susţină o propunere.
Textul voia să evidenţieze situaţia din practică şi felul în care se încalcă legea însă, da, se impune o reformulare.
La inceputul lunii am facut o reclamatie La Administratia Cimitirelor si Crematoriilor Umane, ( Cimitirul Balaneanu de pe b-dul Mihai Bravu, langa sectia poplitie 8) privitor la excrocarea oamenilor indurerati, care pentru asi putea inhuma rudele, pretind cumpararea placilor de ciment necesare etansari locului de veci la un pret „la negru” de 4-5 ori mai scump cu toate ca taxa de inhumare (cca 200 lei) era achitata. Administratorii te trimit la gropari care cer aceste preturi + o atentie de 3-400 lei…”pentru servicii” (carat cu carutul, asezat in locul de veci) + 150 lei femeii care trebue sa aprinda lumanarile zilnic.
Deci suma „la negru” in cazul unui deces in jur de 1000 lei si daca mai socotim si costul slujbei religioase…tot la negru…socotiti si dumneavoastra