Ministerul Sănătăţii, principalul instrument de întreţinere a stării de mizerie şi subdezvoltare din spitalele din România

Multora poate titlul le pare prea dur, bombastic. El reflecta o realitate crudă, pe care populaţia dar şi ziariştii în căutare de subiecte, o ratează. Din 1990 până în prezent, miniştrii sănătăţii au emis ordin după ordin privind condiţiile minime privind autorizarea unei unităţi sanitare, acestea au fost permanent ignorate iar mizeria a fost ascunsă prin preş prin acordarea de noi termene. De 27 de ani!

Primul ordin de ministru care a normat condiţiile minimale de igienă necesare pentru autorizarea unei unităţi sanitare şi nu numai, a fost ordinul ministrului sănătăţii 1195/1990. Erau vremuri tulburi şi o lipsă de autoritate pe măsură. Subfinanţarea sănătăţii era pe buzele tuturor iar productivitatea ţării era într-o cădere care nu s-a oprit decât după mulţi ani. Prea puţine unităţi îndeplinea condiţiile minimale şi toată lumea ridică din umeri.

“N-avem cu ce!”

Văzând că ordinul în sine, deşi modificat de câteva ori, nu a fost respectat, Ministerul sănătăţii a încercat şi a reuşit să înlăture sancţiunile cuvenite, ridicarea sau neacordarea autorizaţiei de funcţionare, prin emiterea unui ordin nou, nouţ: Ordinul nr. 201/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de avizare sanitară şi autorizare sanitară. Cum nici termenele acestuia nu au fost respectate, s-a apelat la aceeaşi soluţie, un ordin nou, Ordinul nr. 331/1999 urmat la rândul său de o nouă repetare a procedurii deja patentate, abrogat şi înlocuit cu Ordinul nr. 117/2002. Şi totuşi, managerii de spitale au replicat, pe bună dreptate,

“N-avem cu ce să reabilităm secţiile!”

Începând cu anul 2009 şi respectiv 2010 s-a apelat la o soluţie radicală, presupus finală. Un număr de 370 de spitale din cele 435 ale Ministerului au trecut în proprietatea şi administrarea autorităţilor locale. Edilii au protestat şi ei.

“Nu ne daţi spitalele fără surse de finanţare, că noi n-avem cu ce să le reparăm!”

Din nou s-au elaborat norme noi, s-au acordat noi termene. A fost emis ordinul 1030/2009, în vigoare şi astăzi. Iniţial acest ordin acorda un termen de conformare generos, 5 ani! La epuizarea termenului, ministrul Bănicioiu acorda încă o păsuire de 2 ani, iar predecesorul său peste timp Bodoc repeta figura, acordând încă un termen care să depăşească, cel puţin teoretic limita maximă a mandatului său, anul 2020!

Cititorul exagerat de răbdător se întreabă oare ce rost are să citească toată această înşiruire de ordine de ministru care, în totalitate au făcut acelaşi lucru, a certificat abdicarea rolului Ministerului Sănătăţii de la una din funcţiile sale centrale, de asigurare a sănătăţii publice, de eliberare a autorizaţiilor sanitare de funcţionare, pe bune, nu pe nişte promisiuni.

Nu vă faceţi iluzii, pur şi simplu nu se preocupă nimeni de soarta noastră, fiecare scapă cum poate, interesându-se unde sunt condiţii cât de cât acceptabile, care sunt acele spitale de unde şansa de a fi umilit este mai mică iar cea de a ieşi cu picioarele înainte şi mai mică. Pentru asta sunt nevoiţi în principal pacienţii să plătească şi nu pentru a răsplăti competenta medicilor insuficienţi plătiţi! Acesta este principalul compromis, care deschide larg uşa tuturor celorlalte compromisuri din interiorul sistemului sanitar, lipsa unui arbitru real care să ţină partea pacienţilor, rol pe care Ministerul Sănătăţii nu şi-l asumă.

Dar oare nu sunt bani?

Aceasta este o minciună menită a ne adormi criticile. Priviţi cu atenţie poză de la spitalul din Timişoara. Trebuie licitaţii îndelungate pentru a achiziţiona o saltea sau un cearceaf nou? Trebuie licitaţie şi o finanţare excepţională pentru a da o mână de vopsea pe un păr metalic? Nu se pot completa dalele de faianţă sau schimbă tăvile ruginite, cu bani puţini sau chiar cu voluntariat?

Categoric este vorba de o lipsă de interes, o obişnuinţă cu mizeria, o proastă gospodărire a bunului pe care managerii de toate nivelele se complac în a nu-l administra măcar cum fac cu bunurile proprii, de acasă. Să nu uităm că nu vorbim de termene acute ci deja de ani, mulţi ani. Unii nu mai aşteaptă decât renovare integrală, la cheie sau spitale noi. Zău aşa?!

Actualul partid de guvernământ se bate cu cărămidă în piept că vrea să investească 3000 de milioane de euro în construirea de noi spitale. Oare nu ar trebui mai întâi să ne asigurăm că cele vechi sunt autorizate şi funcţionale? Sau aceste activităţi predispun la parandărături prea mici ca să mai necesite interesul? Opoziţia tace, oamenii competenţi din domeniul sanitar din PSD tac, până şi augustul nostru presedinte Klaus Iohannis, cel care promitea în campanie conformarea a 3000 de scoli pentru a beneficia de toalete adecvate, tace.

Actualul ministru, Sorina Pintea, are un merit excepţional. A condus două spitale şi amândouă au fost aduse la standarde de aspect şi funcţionare impecabile, cu bani proveniţi din fonduri proprii, de la autorităţile locale sau din finanţări europene în urma depunerii şi câştigării de astfel de finanţări. Din păcate, prioritatea sa declarată este reformarea ministerului pe care-l conduce. Eu vin şi îi spun că singura prioritate, dacă e prioritate, este cea legislativă, de schimbare şi mai ales punere în aplicare a legilor şi legislaţiei secundare.

Pentru că este un exemplu viu, căruia nici un preşedinte de consiliu judeţean, primar sau manager nu poate să-i invoce scuze fabricate menite a ascunde proastă gestionare şi nesimţirea, ar trebui să facă un prim gest curajos şi să anuleze ordinul lui Bodoc din 2017 şi să acorde un termen de maxim 1 an pentru conformare. Ar trebui să dea publicităţii, din oficiu, toate spitalele care astăzi funcţionează cu plan de conformare, asemenea spitalului din Timişoara. Ar mai trebui să dea publicităţii şi planurile de conformare pe care aceste spitale le depun la Direcţiile de sănătate Publică, măcar pe ultimi 5 ani, iar dacă domnia sa nu o face ar trebui să se găsească măcar un singur parlamentar care să-i solicite prin instrumentele controlului parlamentar, să pună la dispoziţie aceste planuri mincinoase de conformare. Iar apoi, cu documentele pe masă, preşedintele PSD şi al său plan de guvernare ar trebui să-şi revizuiască priorităţile, dând o meritata şansa la viaţa pentru milioane de cetăţeni ai acestei ţări.

PS. Cine crede ca a fi ministru la sănătate este ceva facil se înşeală. Dacă Sorin Plăcintă ar constata în urma demersurilor mai sus descrise, că opoziţia politică din propiul partid este prea mare, are timpul necesar să se intoarcă în locul în care este apreciată, la conducerea spitalului, dându-şi o demisie de onoare de efect, onoare pe care predecesorii săi au demonstrat că nu o au!


Recomandări

2 thoughts on “Ministerul Sănătăţii, principalul instrument de întreţinere a stării de mizerie şi subdezvoltare din spitalele din România

  1. Jacques

    Ce scăpați din vedere este că cei care lucrează în aceste condiții nu prea se sinchisesc. Medicii constituie o categorie (era să scriu castă) profesională cu multiple pârghii de influență. Și-aici îi iau în calcul pe cei pentru care emigrarea ar putea însemna chiar scăderea veniturilor. Însă ei nu fac nicio presiune. Nici n-au un sindicat puternic. Așa că: mergi la spitalul de stat, suporți câteva ore de mizerie, racolezi pacienți pentru cabinetul privat și mergi la cabinet. Per ansamblu se merită.
    Dar asta este, cred, o cauză secundară a jegului. Cauza principală este scurgerea banilor din sistem de ani de zile. Nu știu câte medicamente compensate și câte zile de spitalizare necesită în medie un contribuabil, însă știu că după primii 15 ani lucrați, ne plătim pensiile. Unii vorbeau de sume astronomice plecate din buget la firmele de medicamente, la investiții care nu sunt etc.
    Recomand dlui Robu să pună o taxă de urâțenie și distonanță arhitectonică pe clădirile din centru și cu banii aceia să cumpere saltele și cearceafuri. Sau să cedeze teritoriul spitalului comunei Dumbrăvița (comunele rezidențiale periferice Timișorii au bugete pe care nu le pot cheltui, dacă vă vine să credeți!).
    Un foarte mare drob de sare – situația din sănătate!!! Dacă nu făcea cineva niște fotografii cu telefonul, nu știam că la nici doi kilometri de centrul celui mai mare oraș din vestul României poate exista așa ceva. Probabil că la centrul de primit refugiați e mai curat.
    În momentul în care câteva sute de mii de salariați cotizează fiecare câteva mii, iar alții vreo 3 milioane câteva sute de euro pe an, (puteți să vă jucați cu calculele), înseamnă că suntem tâmpiți, iar singura soluție ar fi să moară cam 1/4 dintre noi, ca să degreveze bugetul. Deși nici așa nu e sigur: hoția e ca ciuma, omoară cel puțin 1/2 – 3/4 din populație, indiferent de cât de mare este aceasta.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *