Vlad Slăvoiu

Societatea faţă cu recursul compensatoriu

Dacă luăm ca punct de reper anul 2016, România avea o problemă legată de supraaglomerarea spaţiilor de detenţie. Pornind de la această realitate, statul trebuia să ia măsuri: imediate, pentru a preîntâmpina grevarea bugetului de stat (numeroasele cauze CEDO care aveau ca obiect acest lucru la asta ar fi condus), respectiv pe termen lung (de exemplu, construcţii de noi stabilimente). Cât priveşte măsurile pe termen lung, în 2017 s-au făcut studii de fezabilitate în vederea înfiinţării a două noi penitenciare, Berceni-Prahova şi Caracal, iar în 2018 Guvernul a contractat un împrumut din care îşi propune să le şi construiască (între timp, Caracal a devenit Unguriu-Buzău).

Pe termen scurt, Guvernul a iniţiat o modificare a legii executării pedepselor. Prin ea se urmărea ca, în vederea liberării condiţionate, la fiecare 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare să fie considerate ca executate încă 3.

La Senat, cele 3 zile au devenit, în urma unei propuneri a CSM, din “considerate ca”, “efectiv” executate, ceea ce – fără să intrăm în amănunte care nu-şi au locul aici – a mărit aria de incidenţă a prevederii. În susţinerea unei astfel de transformări ar veni ideea că, dacă tot ai hotărât să aplici o astfel de măsură pentru a reduce supraaglomerarea (care e un element obiectiv, nu subiectiv), ar trebui să i-o aplici oricui e afectat de aceasta, nu doar legând-o de liberarea condiţionată. Pe de altă parte, avem aici un exemplu de situaţie în care un argument de natură strict juridică (şi nu e deloc întâmplător că propunerea a venit de la CSM) a învins un argument de natură politică. Argument care, după părerea mea, ar fi fost mai bun. Sau cel puţin la fel de bun, căci nu avea, principial, nimic greşit în el. De exemplu, când imaginezi o grilă de salarizare care urmează să se aplice etapizat şi imediat apoi alegi din ea o categorie (să inventăm una: medicii) pe care-o duci din capul locului la finalul grilei, săvârşeşti cumva o „discriminare”? Drăguţ e că fix campionii legalismului strâmt şi obosit, care ne asasinează cu retorica lor de ani de zile deja, au fost cei care s-au tăvălit de indignare când au văzut ce-a făcut Senatul.

La Cameră, cele 3 zile efectiv executate au devenit 6. Au făcut bine deputaţii modificând astfel textul? Greu de spus. Cât priveşte dublarea beneficiului, ce ştim sigur e că, în Raportul Comisiei Juridice, amendamentul respectiv nu este însoţit de nicio motivare (ceea ce e rău). Totuşi, ca să căutăm un criteriu şi să nu apelăm doar la emoţii şi manipulări, putem observa că, dacă în acest caz se câştigă 20%, în alte cazuri (beneficiul pentru muncă) se câştigă 100%, 50% sau 33%. (Pentru corecta informare a cititorului – căci nimic nu-i amuzant dacă nu-i şi-mbârligat – aceste trei procente au apărut în lege ca urmare a elanului legislativ al Camerei, care, cu această frumoasă ocazie, a găsit de cuviinţă să intre-n proiect ca Don Quijote-n oi, astfel că cele trei procente anterioare erau, corespunzător, 50%, 33% şi 25%.) Pe de altă parte, aceste procente – pe care le-am luat ca referinţă în lipsă de altceva – sunt beneficiul pe care deţinutul îl primeşte pentru efortul propriu (munca), pe când condiţiile necorespunzătoare, dacă e adevărat că nu sunt din vina deţinutului, atunci e la fel de adevărat că nici meritul său nu sunt. În orice caz, ar trebui să rămână înţeles că amendamentele se motivează.

Mai departe, se consideră spaţiu necorespunzător de cazare un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, în condiţiile în care Guvernul propusese 3. Există un fundament? Există: CEDO stabileşte că simplu fapt că un deţinut dispune de mai puţin de 3 mp de cazare generează prezumţia, fără să mai fie nevoie de alte elemente, că el a fost cazat în condiţii necorespunzătoare. Dacă deţinutul beneficiază de cel puţin 3 mp, dar cel mult 4, atunci spaţiul e în continuare o problemă, dar el va duce la reţinerea condiţiilor necorespunzătoare numai dacă se asociază şi cu altceva. Peste 4 – spaţiul nu mai e un criteriu. Prin urmare, analiza logică ne duce la concluzia că, în materie de spaţiu, pragul de referinţă este 4 mp, nu 3.

În sfârşit, Camera a mai introdus o serie de criterii care, singure, atrag concluzia de condiţii necorespunzătoare şi generează suplimentul de zile. Este, zic eu, incontestabil o greşeală, deoarece ele îşi găsesc justificare, dar numai dacă sunt cumulate (nu neapărat toate, dar clar cumulate).

***

Aşa stând lucrurile, ce-ar fi de înţeles din toate astea? Impresia generală care se degajă este că activitatea parlamentară a fost, de data asta, un rateu. Este în primul rând vina parlamentarilor puterii că s-a întâmplat aşa, dar ei sunt vinovaţi că au legiferat nesatisfăcător; ei nu sunt vinovaţi pentru că (nici ei, nici Preşedintele Iohannis, fie vorba, care-a promulgat liniştit legea) au ieşit nu ştiu ce infractori din închisoare şi-au comis infracţiuni. Cum adică? Ăia stăteau pe veci în închisoare? N-ar fi ieşit cândva? Ne deranjează că au comis infracţiunile alea acum, şi nu în martie sau anul viitor?

Mai mult: oamenii comit infracţiuni pentru că oamenii comit infracţiuni. Există o vastă disciplină, numită criminologie, care încearcă, între altele, să explice şi de ce se întâmplă chestia asta. Şi care explică ea multe lucruri, şi utile, dar răspunsul la întrebările esenţiale eu unul nu prea ştiu să-l fi dat.

De fapt, majoritatea oamenilor respectă majoritatea regulilor în majoritatea timpului. Dar există şi unii care comit infracţiuni. Pur şi simplu pentru că le comit. Nu e chiar aşa o fatalitate (ceva-ceva, şi nu puţin, se poate îndrepta sau măcar controla) şi cu siguranţă că niciunui om cinstit nu i-ar trece prin cap să nege dreptul unei fete violate de unul „ieşit pe recursul compensatoriu” să-i dea dracului şi pe pesedişti, şi pe autorul acestui articol. Dar să te foloseşti în bătălia politică de astfel de lucruri este, după mintea mea, josnic.

Pe de altă parte, este dezgustătoare şi tentaţia taberei celeilalte de a da vina pe dna Raluca Pruna. Ea nu a greşit cu nimic, dimpotrivă: aş zice că formula propusă de minister atunci când îl conducea ea a fost destul de prudentă şi bine intenţionată. Bine-ar fi fost ca parlamentarii noştri să nu exagereze nici ei cu indulgenţa: deşi nu se poate stabili nicio legătură de cauzalitate între conduita lor şi tristele fapte care au atras atenţia opiniei publice în aceste zile, se vede, totuşi, treaba că responsabilitatea în legiferare e o virtute politică de prim rang.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Societatea faţă cu recursul compensatoriu

  1. emil

    Recursul compensatoriu este o diversiune mafiota pentru a camufla cresterea infractionalitatii din Romania.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *