Andrei Sterescu

De ce România nu ar trebui să se grăbească să intre în zona Euro

Mugur Isărescu a declarat marți, după validarea la șefia BNR, că unul dintre principalele obiective ale mandatului său va fi aderarea României la zona Euro. Există un consens politic, în special din partea guvernanților, că România ar trebui să intre în zona Euro. Aderarea României la zona Euro reprezintă o obligație asumată prin tratate, iar Guvernul a stabilit deja o posibilă dată de aderare la moneda unică în perioada 2024-2026. Asta ar însema că România ar trebui sa intre în „anticamera” zonei Euro, adică mecanismul ratelor de schimb ERM-2, încă de prin 2022. În aceste condiții, adoptarea efectivă a monedei unice în 2024 pare a fi o țintă foarte ambițiosă.

Pentru aderarea la zona Euro, România trebuie să îndeplinească patru criterii nominale de convergență, cunoscute drept criteriile Maastricht:

  • Rata inflației nu poate fi mai mare de 1,5 puncte procentuale peste rata celor 3 state membre care înregistrează cele mai bune rezultate.
  • Deficitul bugetar nu poate fi mai mare decât 3% din PIB. Datoria publică nu poate fi mai mare decât 60% din PIB.
  • Candidatul trebuie să participe la mecanismul cursului de schimb (ERM II) timp de cel puțin 2 ani fără devieri semnificative de la cursul central ERM II și fără o devalorizare a cursului central bilateral al propriei monede în raport cu euro în aceeași perioadă.
  • Rata dobânzii pe termen lung nu ar trebui să fie mai mare de 2 puncte procentuale peste rata celor 3 state membre care înregistrează cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor.

Pe lângă aceste criterii nominale, România ar trebui să îndeplinească și o serie de criterii reale de convergență precum apropierea parității standard a puterii de cumpărare de media europeană și convergența juridică și instituțională. Asta înseamnă că PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare ar trebui sa ajungă undeva la 70-75% în raport cu media zonei Euro. În ianuarie, România nu mai îndeplinea decât unul dintre cele patru criterii de convergență nominale față de 2017, când le îndeplinea pe toate. Plus de asta, avem cresteri la ambele deficite, bugetar și de cont curent, iar cel din urmă nu poate sări de 3%. Inflația prezintă si ea o problema, fiind a doua cea mai mare din UE după Bulgaria. Pe lăngă asta, România ar putea să fie supusă unor condiții mai stricte precum cooperarea cu Uniunea Bancară și măsuri pentru reducerea corupției, așa cum este și în cazul Bulgariei.

În orice caz, factorii acestia se pot schimba până in 2024. Discuția pe această temă este, de obicei, articulată in termeni referitori la cât de pregatită este România să adere la zona Euro și criteriile formale pe care aceasta trebuie să le îndeplinească. Ar trebui, totuși, să fie luate în calcul și problemele cu fundațiile economice ale zonei Euro și dacă este, într-adevăr, dezirabil pentru România să adopte moneda unică atât de curând.

Criza zonei euro care a urmat Marea Recesiune a pus în evidență minusurile instituționale și politicle de fond ale monedei unice. Constituirea unei Uniuni Monetare ar fi trebuit să aducă prosperitate, să promoveze obiectivul integrării europene și accelereze procesul de integrare politică și economică. În schimb, structura zonei Euro – regulile, reglementările și instituțiile care o guvernează – a contribuit la performanța slabă a regiunii în urma crizei.

Economistul Milton Friedman prevăzuse deja unele dintre viioarele probleme ale Euro în 1997. Argumentul său era simplu. O monedă unică este un aranjament excelent în anumite situații, dar nu și când condițiile economice dintre tări diferă foarte mult. În ciuda faptului că Uniunea Europeană este o zonă de comerț liber, forța de muncă și capitalul sunt mai puțin mobile decât în ​​Statele Unite, iar regulile și reglementarările diferă de la țară la țară. O flexibilitate scăzută a pieței forței de muncă este, de asemenea, unul dintre motivele pentru care mobilitatea forței de muncă nu poate fi folosită ca un mecanism adecvat de ajustare macroeconomică în locul cursurilor de schimb și a politicii monetare.

O monedă unică presupune stabilirea unui curs de schimb fix și a unei rate a dobânzii unică. Pentru a se asigura că acestea reflectă diversitatea economică și circumstanțele fiecărei țări în parte, sau cel puțin a majorității, trebuie să existe o serie de instituții pe care zona Euro nu a reușit să le creeze. De asemenea, prin renunțarea la monedele naționale, membrii zonei Euro au renunțat la pârghii importante de politică economică și monetară. Una dintre aceste pârghii este capacitatea de a-și devaloriza moneda. Țările membre au pierdut un mecanism important de ajustare, aceasta din urmă fiind posibilă doar prin devalorizare internă care presupune reducerea salariilor reale. Statele mai pierd și abilitatea de a-și reduce rata dobânzii în perioade de recul economic pentru a încuraja cererea și creșterea economică.

Pierderea acestor pârghii inseamnă că stabilitatea zonei Euro este foarte susceptibilă unor șocuri asimetrice. Acest defect de bază creează dificultăți acute de îndată ce economiile tărilor membre se indepărtează unele de celelalte. Dacă economia germană este în expansiune și se confruntă cu o inflație prea mare, Germania ar dori să crească dobânzile. Dacă, în același timp, economia Greacă este în recesiune, Grecia ar dori să le scadă. Dobânda setată de către Banca Centrală Europeană este, în acest caz, prea mică pentru Germania și prea mare pentru Grecia. Aceste probleme ar fi putut fi rezolvate dacă un cadrul instituțional necesar ar fi existat și Uniunea Monetară ar fi fost completată. Criteriile fiscal-bugetare sunt, de asemenea, destul de stringente, tările membre fiind nevoite să-și mențină deficitul bugetar sub 3% și ponderea datoriei din PIB sub 60%. Țări precum Franţa, Spania, Italia, Belgia, Portugalia sau Germania încalcă, într-o măsură sau alta, aceste reguli.

În situația actuală, Uniunea Monetară este incompletă. Există o politică monetară comună, dar nu și garanții fiscale împotriva boom-urilor și recesiunilor. Implementarea unei Uniuni Bancare pentru supervizarea băncilor în 2014 a fost un mare pas înainte, dar și aceasta rămâne incompletă în lipsa unei scheme de garantare a depozitelor la nivel european. Uniunii monetare îi lipsesc și mecanisme de partajare a riscurilor fiscale și genul de transferuri fiscale necesare pentru a stimula economiile țărilor aflate în recesiune.

Una dintre soluțille propuse inclusiv de către președintele francez Emmanuel Macron a fost un buget comun al zonei Euro. Această idee a fost profund contestată de către germani și olandezi, dar a reușit totuși sa treacă într-o variantă mult redusă față de propunerea originală. Alte propuneri includ introducerea unui activ sigur sub forma eurobondurilor și transformarea Mecanismului European de Stabilizare într-un Fond Monetar European care să ofere asistență economiilor care pierd acces la piețele financiare. Din păcate, niciuna dintre propunerile de mai sus nu a fost inclusă în planul de reformă al zonei Euro adoptat în decembrie 2018. Schimbările semnificative din zona Euro par să înainteze doar în circumstanțele unei crize economice.

Joseph Stiglitz a scris și el despre modul în care moneda Euro a funcționat ca un factor deztabilizator între economiile centrale ale zonei Euro și cele periferice precum Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia și Italia. Pentru aceste economii, aderarea la Euro a însemnat o reducere a ratei de creștere, lipsă de competitivitate și o rată a somajului persistentă la nivel ridicat în urma crizei Euro, parțial datorită tendinței Uniunii Monetare de a trage activitatea economică din periferie către centru. Acesta a punctat și faptul că Uniunea Monetară a fost creată cu cele mai bune intenții, doar că acestea au fost umbrite de o înțelegere imperfectă a ceea ce implică o Uniune Monetară. Un control strict al politicilor monetare și centrarea pe menținerea unei rate a inflației cât mai mică nu au putut facilita creșterea economică, o reducere șomajului și asigurarea stabilității. Mandatul unei bănci centrale ar trebui să fie mai larg de atât. Criticii monedei unice, precum Stiglitz și Ashoka Mody, mulți dintre ei americani, sunt foarte sceptici în ceea ce privește viitorul Euro fără o reformă radicală.

Intrând în zona Euro, România ar pierde și ea acele pârghii importante în politica economică, adică abilitatea de a-și stabili propria politică monetară și cursul de schimb. România trebuie sa fie conștientă de potențialele dezavantaje ale aderarii la Euro. Creșterea în zona Euro rămâne stagnantă, inflația se situează sub obiectivul BCE de 2% și ratele dobânzilor sunt blocate la zero. Problema cu care ne confruntăm în decizia de a adopta Euro nu se limitează doar la capacitatea României de a îndeplini criteriile necesare pentru aderare, dar si la capacitatea zonei Euro de a integra o țară ca România. Mai mult de atât, convergența economică între România si statele vestice a crescut de când am intrat în Uniunea Europeană și până acum, dar convergența între regiuni e cam la același nivel la care era în anii 2000. Chiar și dacă România ar îndeplini criteriile necesare aderării la zona Euro per total, există totuși decalaje foarte mari între regiuni care nu ar face decât să amplifice efectele adverse ale adoptării monedei unice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

8 thoughts on “De ce România nu ar trebui să se grăbească să intre în zona Euro

  1. marius

    multinationala X cu monopol total sau o bucatica de monopol din oligopolul cartelizat percepe tarife la cursul euro dar plateste cheltuieli la cursul inflationist favorabil in lei… mai pe scurt: jefuieste clientii la cursul euro dar plateste salarii depreciate in lei…. cistig absolut multinationala X care oricum nu plateste nici un impozit pe profit ba mai cistiga si la returnarile fictive de TVA ca oricum nu indrazneste nimeni din Anaf sa controleze stapanul iar singurul lucru infim pe care-l plateste cu mare greutate e salariul sclavului plus impozitul pe salariu mincate de rata favorabila de schimb….
    cel putin cu euro nu mai cistiga BNR ul din specula pe cursul de schimb si nici multinationala nu mai rupe sclavul in doua, deci pt o colonie sclavagista precum Romania nu ar fi un lucru chiar rau adoptarea cit mai rapida a euro

    Reply
    • Dorin

      Multinationala n-ar trebui lasata sa aiba tarife in euro. A venit in Romania, sa-si asume riscul valutar. Nu trebuie noi sa trecem la euro, ci BNR si ministerul finantelor sa-i oblige sa aiba preturi in lei si nu sa transfere riscul valutar asupra clientilor. In alta ordine de idei, o moneda comuna dirijata de la Frankfurt si politici fiscale si bugetare cum vrea fiecare, va duce mai devreme sau mai tarziu toate tarile sarace din UE in situatia Greciei. Trecerea la euro ar fi o lespede prea grea in carca Romaniei.

      Reply
      • marius

        bnr e detinuta de multinationale, la fel si min fin prin intermediul SRI. Statul roman este detinut de multinationale nu de catre poporul roman, colonia de exterminare Romania are un statut precum coloniile subsahariene deci trecerea la statutul de colonie precum Grecia ar fi un salt urias pentru sclavii romani…

        Reply
  2. Robert

    Când ai facturi, chirii, proprietati, credite etc calculate la cursul euro ca în România nu se poate zice ca avem o moneda nationala pe care sa se merite sa o pastram. Guvernul, populatia si firmele vor beneficia de rate mai reduse la credite, si mai sunt si alte avantaje. În ceea ce priveste un anumit colaps al monedei unice, dezastrular fi foarte mare, la scara planetara, iar noi cu leu sau fara leu o sa fim loviti foarte puternic pentru ca avem o economie deschisa si suntem legati prin schimburile noastre de EZ. Asa ca sunt pentru aderare, evident, România trebuie sa îndeplineasca criteriile de convergenta înainte. Doi-trei ani de crestere economica similara, si cu rigoare bugetara, aceste criterii sunt realizabile.

    Reply
  3. Razvan

    Un articol format din citate ale unor economisti americani despre cum Euro esueaza sau va esua si din comparatii care nu au acoperire cu situatia Greciei, Italiei sau Portugaliei.
    Prina parte, cea cu citatele, are macar o minima acoperire in sensul in care oamenii aia stiau despre ce vorbesc, chiar daca discursul lor era in aceeasi masura tehnic ( adica vorbea despre niste vulnerabilitati reale ale Euro mai ales comparandu-l cu dolarul ), dar si propagandistic, ei fiind niste ideologi si sustinatori ai suprematiei SUA si dolarului american, Euro fiind vazut in permanenta ca o amenintare.
    In ceea ce priveste comparatia cu statele de la asa-numita “periferie” a zonei Euro, ea nu isi are rostul pentru ca situatiile nu sunt similare. In Grecia lumea nu avea costul vietii calculat in marci germane sau in franci francezi, ci in drahme. Acelasi lucru era valabil pentru Italia cu lira italiana. Momentul in care a aparut Euro a fost un soc pentru acele piete tocmai pentru ca intreaga populatie a resimtit o scadere reala a puterii de cumparare, datorata in special echilibrarii conditiilor cu cele din tarile mai bogate. Chiar daca in statistici nu a aparut inflatie, efectul resimtit de populatie a fost acela al scumpirii vietii. Ce nu spun cei care vorbesc despre asta in termenii din articol, este ca acelasi lucru l-au resimtit si germanii si francezii si olandezii ( doar ca in masuri mai reduse ).
    In ceea ce ne priveste pe noi, fara a folosi termene bombastice de tipul “ colonie”, deja totul este raportat la Euro. In Romania, in mod total diferit de alte tari non-Euro, precum Ungaria sau Cehia, totul este fie calculat direct in euro ( imobiliare si auto ), fie este derivat prin aplicarea cursului BNR din ziua facturii ( majoritatea utilitatilor ), fie este platit in Euro ( importurile care cresc cu fiecare luna ).
    In conditiile de mai sus Romania, trecand la Euro, va pierde 2 lucruri- flexibilitatea guvernantilor in materie de jocuri inflationiste si importanta de care se bucura acum BNR si toti cei din conducerea sa. Ambele efecte probabil ar fi benefice cetatenilor, dar nu si politicienilor.

    Reply
  4. LevSt.

    Datoria publică și iluzia keynesiană
    (Silviu Cerna iulie 10, 2019 )

    Un fenomen economic, apărut în România postcomunistă, este creșterea datoriei publice. La căderea comunismului, statul român aproape că nu avea nici o datorie, însă, de atunci și până acum, așa-numita „datorie suverană” a crescut foarte mult, ajungând la sfârșitul anului 2018 la valoarea de 313,42 miliarde lei (34,96 din PIB). Conform datelor existente și previziunilor organismelor financiare internaționale, ea va continua să crească, iar consecințele sale se vor agrava…”___—–___Pare ca titlul articolului se bazeaza pe declaratia unui analist francez, despre teoria keynesiana, o teorie valabila , daca nu este facuta arsice in aplicare, adica exact cum se intampla in Romania, totul facut „dupa ureche”, tradus, dupa interesul strict al unui grup sau chiar al unei persoane, ajunsa in varf, prin mecanisme „democratice”, tocmai/ si pentru a masca faptul si caracterul de dictatorial, pentru ca -in Romania- in final, o hotarare, decizie, etc.(chiar de cea mai inalta si de cea mai mare importanta nationala) este luata de persoana „suprema” si nicidecum de un consiliu arondat dar MAI ALES RODAT in analiza si luarea deciziilor politico-economice, asa cum se intampla intr-o Monarhie, seful suprem (Rege, Imparat) doar confirma si intareste autoritatea actului decizional, luata insa de cei mai buni experti si cei mai verificati patrioti ai natiei,adica consilieri( Consiliul Coroanei, la noi) in primul rand cu varste venerabile(si) politic, adica macar 50 de ani -ca varsta-si cu statusuri imbatabile in domeniile lor, sustinute nu doar prin teori/lucrari scrise, etc. dar si prin rezultate, cat si prin -din nou – vechime, adica economisti, sociologi, etc. care au macar 30- 40 de ani de activitate neantrerupta in domeniu, si nu ca in republica romana, unde toti mucosii au cate 2-3 doctorate( absolut falsificate) si acced la functii de unde -total incompetenti, dar plini de ifose- distrug destinul unei natii…Iar specific -pentru Romania- rezolvarea economica se regaseste tot in bani, DAR NU in continua emitere de moneda, ci IN STOPAREA PARAZITISMULUI INSTITUTIONALIZAT, cel mai mare consumator de bani(salarii uriase, pensii speciale, etc.) , simplu spus si de executat, SCOATEREA IMEDIATA DE LA PLATI BUGETARE A CEL PUTIN UN SFERT MILION DE ” angajati”, concret, reducerea masiva a efectivelor armatei, eliminarea totala a popimii de la aceste plati, eliminarea din administratia publica a cel putin 20-30 mii de taietori de frunze la caini, si alte cateva masuri deja enumerate de sute de ori, circumstante in care s-ar realiza o economisire de sute de milioane/ lunar, bani suficienti si pentru salarii si pensii decente pentru cei care realmente muncesc, cat si pentru investitii solide si pe orice termen…Insa aceasta nu se va „intampla” pentru ca politicul de varf( adica cei doi dictatori mascati, pres-edinte si pm si clicile ) tocmai pe acesti paraziti -BINE PLATITI- se sprijina in a minti, a manipula si mentine sub control populatia lucratoare, care saraceste continuu, in timp ce ei prospera miraculos…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *