Horațiu Pepine

România și Iranul

Discreția de la București nu uimește astăzi pe nimeni, părând nu doar în tonul obișnuit al diplomație românești, dar și cea mai bună politică pentru a evita divergențele interne.

Ce atitudine va avea România în disputa SUA-Iran? La prima vedere, întrebarea pare futilă. România nu are ambiții mari în Orientul Mijlociu și nici relația comercială cu Iranul nu mai este o promisiune atât de tentantă pe cât era în deceniile al șaptelea și al optulea din secolul trecut. Ridicarea sancțiunilor în urma acordului încheiat în 2015 ar fi reprezentat o oporunitate de a relua firul întrerupt al relațiilor comerciale, dar din multe pricini acest lucru nu s-a mai realizat.

Începutul îl făcea chiar în 2015 ministrul de Externe Bogdan Aurescu care, în marja participării la Adunarea Generală a ONU îl întâlnea pe omologul său, Mohammad Javad Zarif și propunea ”reluarea activității Comisiei Mixte Economice, care să pregătească terenul pentru extinderea cooperării, pe măsură ce sancțiunile împotriva Iranului vor fi ridicate”, după cum suna comunicatul  oficial. În  martie 2016, noul minstru de externe, Lazăr Comănescu, prelua ștafeta și vizita Teheranul, iar în luna noiembrie a aceluiași an, Mohammad Javad Zarif sosea la București însoțit de mai mulți reprezentanți ai Camerei de Comerț și oameni de afaceri din Iran. Este de fapt ultima reuniune importantă, încetul cu încetul diplomația românească devenind prin forța contextului geopolitic tot mai reticentă față de o țară care se implica activ în Siria de partea regimului lui Bashar al-Assad.

După nici doi ani, situația relațiilor bilaterale nu a făcut niciun progres. Este elocventă avertizarea publicată pe site-ul MAE exact acum două zile: ”Ministerul Afacerilor Externe recomandă cetăţenilor români să evite deplasările care nu sunt necesare în Republica Islamică Iran, date fiind potenţialele surse de risc şi insecuritate existente pe teritoriul acestui stat”. Or, o asemenea avertizare exprimă o atitudine politică. Nu poți face afaceri într-o țară descrisă astfel. În pofida tatonărilor inițiale, România a preferat să nu se implice. E adevărat că, în raport cu Iranul, nici nu mai are atuurile economice de acum 4 decenii. În orice caz, a făcut bine că a stat deoparte, căci astăzi s-ar fi găsit în tabăra perdanților.

Odată trasat contextul, să revenim la întrebare. Ce atitudine ar trebui să aibă România? Deocamdată singura reacție a unui oficial a fost aceea a președintelui Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care a îmbrățișat integral perspectiva franco-germană: ”Îmi exprim încrederea că Iranul, statele membre UE și statele părți ale Planului Comun vor continua să-și mențină sprijinul față de soluția multilaterală agreată, prin care să se garanteze că Iranul nu va dezvolta un program militar nuclear”. In același mesaj mai spusese: ”Am citit, cu o notă de îngrijorare și preocupare pentru evoluțiile viitoare, știrea că președintele american Donald Trump a anunțat oficial, la 8 mai a.c., retragerea unilaterală a SUA din acordul privind programul nuclear iranian” (Facebook).

Câtă vreme președintele Senatului nu are prerogative majore de politică externă, mesajul său nu suplinește absența celorlalți actori relevanți. Putem presupune însă că cel puțin preșdintele Klaus Iohannis va fi de acord cu el. Singura întrebare este dacă PSD nu va încerca să încline balanța și de data aceasta în favoarea unei poziții mai apăsat pro-americane și pro-Israel, deși în actualele circumstanțe i-ar fi mult mai greu să o facă, căci ministrul de Externe este un militant al partidului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Poate că președintele Senatului a ales să se exprime primul pe acest subiect tocmai pentru a-și constrânge partenerii să rămână discreți.

Totuși să spunem că subiectul recunoașterii Ierusalimului drept capitală neîmpărțită a Israelului și cel al acordului pe tema tehnologiei nucleare nu sunt de aceeași natură, chiar dacă ambele au în centru statul Israel. Subiectul Ierusalimului este, prin dimensiunea sa simbolică, la îndemâna oricui, ba am spune că fiecare este chemat să se exprime, pe când acordul cu Iranul ține exclusiv de ”prerogativele” marilor puteri nucleare. Acordul din 2015 are ca scop să împiedice Iranul să continue activitatea de îmbogățire a uraniului, fiind legat cu strictețe de circumstanțele din teren și de capacitatea tehnică de a a verifica respectarea lui. Prin urmare tăcerea de la București (cu excepția menționată) nu uimește astăzi pe nimeni, părând nu doar în tonul obișnuit al diplomație românești, dar și cea mai bună politică pentru a evita divergențele interne.


Horațiu Pepine / Deutsche Welle. Partea a doua a comentariului pe DW: E corectă noua orientare a diplomației românești?


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “România și Iranul

  1. dorin valeriu

    Chiar ieri Dragnea a aprobat hotarirea lui Trump in privinta Iranului si a afirmat ca Romania !? sprijina aceasta decizie. Na ! In numele cui o fi vorbit ?
    Altfel cered eu ca modul in care Iranul a respectat Acordul se cere investigat serios ! Decizii, abia dupa.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *