Dollores Benezic

Ridica-te, Gheorghe! Si da-ti telefonul pe silent…

Cam pe la momentul testicolelor lovite cu creionul, în sala Dalles, rece și tăcută ca o celulă de Aiud, a răsunat vesel un Nokia tune din rândul doi sau trei…

Un bărbat corpolent, cu cămașă albă și cravată roșie, povestea cum a ajuns el între comuniști, pentru că erau oameni care aveau de gând „să facă ceva în țara asta”. Apoi într-o noapte și-a omorât tatăl cu toporul și a ajuns la pușcărie, unde a fost reeducat ca să fie la rându-i re-educator pentru alți deținuți. Intelectuali și elite politice ale României dinainte de al doilea război, toți au fost torturați (și) cu creionul peste testicole, o metodă învățată de acest torționar cu cravată roșie, de la o femeie trecută de 40 de ani, venită din Rusia.

Cam pe la momentul testicolelor lovite cu creionul, în sala Dalles, rece și tăcută ca o celulă de Aiud, a răsunat vesel un Nokia tune din rândul doi sau trei. Torționarul, imperturbabil, și-a continuat monologul, cerând de la sala – ușor indignată de nesimțirea spectatorului cu telefonul – să fie judecat și astfel absolvit. „Vreau să fiu judecat de tinerii de până în 30 de ani!”, strigă torționarul de pe scenă.

Sala era mai degrabă plină de bătrâni veștejiți la coadă la salam cu soia decât de tineri de sub 30 de ani. „Ne-am dat la câini”, o piesă promovată intens pe Internet de mari nume ale blogosferei, nu a fost de natură să atragă prea mult tinerețea. Poate pentru că era vorba despre istorie, despre patriotism, despre vieți distruse de comunism în temnițe politice, de poezie scrisă cu sânge pe piatră sau pe tălpi de bocanci de unii precum Nicolae Steinhardt, Elisabeta Rizea, Arsenie Papacioc, Constantin Noica sau Bartolomeu Anania, Radu Gyr…

Totuși, friguroasa și decrepita Sală Dalles a fost aproape plină. Pentru premieră, poate. Piesa este una experimentală. O culegere de fragmente din poezii sau texte de jurnal de carceră, scrise de mari nume ale neamului, care au trăit sau murit în închisoare sau la Canal între anii 40 și 60, anii de reeducare comunistă a elementelor burghezo-moșierești din România.

Piesa nu prea e la îndemâna oricui, cel puțin dacă nu ai citit înainte ceva despre oamenii ăștia. Despre Elisabeta Rizea – cum a fost ea spânzurată de păr, de un cârlig – dar a supraviețuit ca să povestească despre asta. Despre un Radu Gyr, mort în închisorile alea, dar nu înainte de a apuca să scrie o poezie făcută celebră azi de un „ilustru” tânăr politic care a recitat-o neinspirat la o adunare electorală la Sala Palatului – „Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te Ioane”, considerată 60 de ani mai târziu esența legionarismului românesc.

În fine, nu pot să spun că m-a mișcat până la lacrimi piesa – ca pe colega mea de eveniment ;) – dar trebuie să recunosc că Maria Ploae și Ion Grosu, de exemplu, au câteva momente în piesă care te furnică. Problema e că pe de-o parte e prea multă informație istorică în ea, care nu poate fi nici reținută, nici procesată, și foarte multă poezie religioasă, care iarăși, aruncă mesajul în desuetudine, deși sunt conștientă că prin asta au rezistat oamenii ăia în condițiile alea teribile. Fragmentele vorbesc despre oameni, nenominalizați, poate pentru că experiențele sunt generale, nu au nevoie de niște nume, și sunt dublate de un joc de scenă destul de obositor: actorii tot plimbă pe scenă niște scaune și niște scânduri, clădind și demolând, pe rând, ziduri și celule.

Apoi, telefoanele! La mijlocul piesei a început să sune un alt telefon, al unui bătrânel din rândurile din spate. Și suna, și suna… ca un greiere neobosit. Pesemne că apelantul era mai disperat decât un deținut care tocmai primise dreptul să dea acel unic telefon familiei sau avocatului, că altfel nu îmi imaginez vreun motiv plauzibil să suni pe cineva la fiecare două-trei minute. Și moșulică tot dădea reject, dar privea drept înainte, dârz, spre scenă, și se făcea că nu se uită toată sala la el cu priviri de torționari nervoși. După o vreme s-a îndurat un tânăr să-i spună să-l închidă. Bătrânul a recunoscut umil că nu știe cum se face trebușoara asta. Au mai durat câteva secunde lungi până când tânărul și prietena lui s-au prins cum se face și l-au închis. Sala a răsuflat ușurată, dar se cam dusese dracu monologul Mariei Ploae. Cine știe despre cine mai povestise în timpul ăla?

Au mai sunat câteva telefoane în timpul recitalelor înflăcărate de poezele proletcultiste despre Stalin, dar slavă tătucului că atunci vocile de pe scenă au acoperit trilurile mobilelor din sală. Către final, vreo doi tineri în fața mea deja se plictisiseră și-și verificau conturile de Facebook. Tot pe telefoanele mobile, evident.

Chestia asta cu istoria e destul de greu de digerat, mai ales de tinerii ăia de până în 30 de ani, la care făcea apel torționarul. Poate că noi ăștia de 40-50, care am mai apucat să respirăm și fără telefoane mobile și Internet, – și știm și cum să le oprim la o adică, mai ales dacă ne roagă politicos un tânăr la intrarea în sală – suntem capabili și să înțelegem piesa asta, și să fim de acord cu mesajul: trebuie să avem un proces al comunismului, precum acela al Holocaustului, trebuie ca cineva să plătească la un moment dat pentru neamul ăsta care a fost aruncat la câini după război.

Corect, dar dacă n-a plătit nimeni nici pentru crimele de la Revoluție sau mineriade, o istorie mult mai recentă decât canalul și temnițele comuniste, cum putem spera la o sensibilizare a publicului tânăr, mai ales de la fiii și fiicele acelora care consideră că în comunism era mai bine? Poate dacă și-ar fi intitulat piesa „Neam aruncat la câini” ;) Atunci ar fi devenit chiar virală sintagma și celebritatea virtuală ar fi făcut dreptate istoriei. Paradoxul poporului român e că e deopotrivă nefericit și ușuratic, zice Maria Ploae în piesă. Tratăm cu bancuri ceea ce ar trebui lupta cu arma, și apoi ne plângem că nu face nimeni nimic. Eterna problemă.

Desigur, demersul Asociației pentru Promovarea Istoriei României (A.P.I.R) este unul lăudabil, doar că nu prea știu ce succes de casă va avea. Istoria asta trebuie predată la școală, ca să ajungă parte din ea la urechile acelor tineri. Altfel, mult mai eficientă și exhaustivă ar fi o vizită la Memorialul de la Sighet, din care sigur înțelege fiecare câte ceva, oricât de lipsit de interes ar fi. Sau poate să facă Mungiu un film despre el și să devină viral.

Dacă doriți să vedeți piesa se pare că va mai fi jucată tot la Dalles. Găsiți bitele pe site-urile de specialitate. Eu am căutat informația și nu zicea când se mai joacă. Nici pe pagina de Facebook a spectacolului nu zice. O fi tot experimental :) Oricum, vă conjur, opriți-vă telefoanele sau măcar dați-le pe silent când intrați în orice sală de teatru. E păcat să-i desconsideri munca actorului, aproape la fel de mare ca acela de a lăsa crimele comunismului nepedepsite.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *