Bogdan Iancu

Reforma Funeriu, cateva consideratii despre avantajele si limitele ei

„Câteva consideraţii despre…” era prin anii 90 începutul predilect, aproape standard, al titlului unui articol academic în domeniul ştiinţe juridice. Articolele respective nu erau, de altfel, standardizate doar în privinţa formatului titlului. Majoritatea reprezentau comentarii rudimentare şi seci de jurisprudenţă sau rezumate de literatură. Conţinutul, standardizat la rândul său, masca îndeobşte sub o vagă (adesea pur terminologică) aparenţă de rigoare ştiinţifică o gândire de obicei pur reproductivă, neantrenată analitic, un vocabular de regulă foarte sărac, un nivel de sofisticare intelectuală uneori cu puţin peste cel al unui elev mediu de liceu bun. Acestea sunt amintirile mele de studenţie şi început de carieră academică şi, deşi nu mai am de mult contact profesional nemijlocit şi continuu cu lumea academică juridică românească, impresia mea, mai ales din ceea ce citesc, e că lucrurile nu s-au schimbat radical în bine în ultimul deceniu. Existau pe atunci şi există desigur acum şi mulţi universitari lăudabili, competenţi, academic străluciţi. Ei constituie însă mai degrabă o minoritate sau chiar excepţie iar determinările sistemice nu pe aceştia îi favorizează.

Lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel în România. Cine are dubii în această privinţă poate merge la Biblioteca Academiei şi deschide la întâmplare o revistă sau carte de specialitate dinspre finele secolului XIX şi început de secol XX. La acel moment, locul feciorilor paşoptişti de boieri veniţi în Principate cu ”duhul nesupunerii franţuzeşti” asociat cu ”diplome pentru Orient” (cei despre care scria Eminescu) fusese deja luat de sute de tineri întorşi acasă cu şcoală temeinic făcută la Paris sau Berlin. Un sceptic poate de asemenea citi, de pildă, decizia Tribunalului Ilfov în celebra speţă a ”afacerii tramvaielor”. În acea perioadă, judecând după scrierile vremii, aveam deja o elită de jurişti profesional impecabili, perfect conectaţi la jurisprudenţa şi literatura occidentală (unii îşi scoteau cărţile direct la edituri prestigioase franţuzeşti), capabili să urmărească cu precizie şi sofisticare conceptuală toate implicaţiile unui argument sau ale unei speţe. Câteva urme ale unor vremuri mai bune s-au mai păstrat de altfel până recent în facultăţile de drept româneşti, în măsura în care o mână de oameni bine şcoliţi în interbelic au scăpat de epurările comuniste. Regretatul Profesor Drăganu de la Cluj este un foarte bun exemplu. Acum însă, articolele şi cărţile publicate de universitari români în reviste sau la edituri prestigioase din afara ţării se numără pe degetele de la o mână. Bibliotecile noastre nu au abonamente la reviste importante de specialitate iar unele cărţi indispensabile, inclusiv cărţi de drept european, nu se găsesc la nicio bibliotecă din Bucureşti.

Chiar dacă s-ar găsi, puţini le-ar putea folosi. Nivelul academic mediu la care ne găsim astăzi, prin comparaţie cu cel german sau nord-american este aproape primitiv. De altfel, chiar prin comparaţie cu vecinii noştri unguri stăm cât se poate de prost. La o conferinţă recentă, un coleg maghiar mi-a relatat că la catedra de drept privat a universităţii ELTE din Budapesta profesorii comunică adesea între ei în germană. Profesorul respectiv vorbeşte şi scrie impecabil în engleză, franceză, germană, nu am avut motive să nu îl cred. Starea de fapt în care ne aflăm este demonstrabil una jalnică.

Întrebarea este, desigur, cum şi dacă vom putea ieşi din această situaţie. Reforma Funeriu e cea mai radicală din toate încercările post-1989 de a schimba această stare de fapt. Ce distinge reforma de acum de cele de dinaintea ei este direcţia şi tipul criteriilor folosite pentru cuantificarea performanţei. Astfel, regulile impuse atât pentru finanţări de proiecte (UEFISCDI) cât şi pentru avansarea profesională, sunt orientate mai ales către exterior, ele vizează impactul internaţional al cercetării: publicaţii indexate ISI, cărţi la edituri internaţionale sau care se găsesc după catalogul Worldcat într-un număr minim de biblioteci universitare străine (3 pentru Programul Proiecte de Cercetare Exploratorie, respectiv 12 pentru Proiectele Complexe din programul IDEI). Ce este de asemenea foarte interesant în cazul majorităţii criteriilor folosite e faptul că ele constituie reguli procedurale clare, formalizate şi rigide, imposibil de ocolit: nu lasă prea mult loc interpretării. De exemplu, dacă o carte se găseşte sau nu într-un anumit număr de biblioteci este o chestiune de fapt şi poate fi aflată de către oricine e interesat şi are acces la internet în doar câteva secunde.

Aceste criterii au fost atacate destul de agresiv în ultima vreme, inclusiv prin petiţii publice semnate de sute de persoane şi personalităţi academice locale. Claritatea şi coerenţa motivelor invocate a fost însă doar rareori la înălţimea indignării. În cazul unor standarde recent introduse (în special cel al publicaţiilor ISI), de altfel, foarte mulţi protestatari par să nu înţeleagă despre ce este vorba. Voi da câteva exemple reprezentative în acest sens, anecdotice şi anonimizate. Un coleg (folosesc termenul în sensul cel mai larg şi deci trans-disciplinar şi ne-instituţional posibil), om altminteri şcolit şi citit, îmi explica recent că se străduieşte să publice un articol ISI ca, validat astfel, să îi poată ”urla în faţă lui Funeriu” părerea sa despre ”criterile lor” şi ”reforma funeriotă”. Când am remarcat că nu e nevoie să urlăm nimănui în faţă pentru că publicăm în reviste de specialitate cu acoperire globală (pare mai degrabă prilej de bucurie calmă) mi s-a răspuns ostil ”aha”. Acronimul (ISI) părea în discursul persoanei respective, după cum a reieşit în curând din conversaţie, un termen încărcat de conotaţii ideologice malefice (neoliberalism, modernizare de vitrină, anti-românism, ş.a.m.d.).

Am auzit de mai multe ori şi remarca abrupt răbufnită: ”ISI e doar un fetiş, domle”, asociată cu precizarea că ”nu ştiu care revistă pe la (aici cititorul va completa aleatoriu numele unui oraş de provincie dotat cu o universitate nouă) e ISI, nu e nicio scofală”. Resentimentul din tonul remarcei trece în general destul de bine peste aparenţa de nepăsare sau dispreţ a formulării. În plus, a doua apreciere nu diferenţiază între reviste indexate şi revistele cu factor de impact (or, doar cele din urmă contează pentru calcularea punctajului proiectelor de finanţare sau pentru avansarea la posturi de conferenţiar sau profesor). În fine, am auzit de mai multe ori (şi citit, în comentariul la o semnătură pe o recentă petiţie ”anti-funeriotă”) şi obiecţia că un cercetător român nu are 1000 de EUR să plătească pentru a publica ISI. Cifrele diferă: uneori se vehiculează sute, suma mergând însă până la un maximum 2000 EUR. Acest mit absurd pare destul de răspândit, în pofida evidenţei contrare (nimeni nu trebuie să plătească nimic pentru ”ISI”, dimpotrivă, CNCS premiază generos, încă de dinainte de ministeriatul dlui. Funeriu, autorii unor atare publicaţii). O scurtă discuţie (”câteva consideraţii”) despre dezavantajele, limitele şi avantajele acestor reguli şi standarde e cum nu se poate mai binevenită. Să începem cu misteriosul acronim. Cine sau ce şi de ce e ”ISI”?

Standardul ISI este un instrument imperfect de cuantificare a valorii în ştiinţele socio-umane. În drept, de exemplu, deşi majoritatea revistelor importante de drept european (European Law Review, Common Market Law Review, de exemplu) sau drept international (American Journal of International Law sau Eu
ropean Journal of International Law, de exemplu) sunt indexate, multe reviste de prim rang nu sunt, cum nu este, de altminteri, niciuna din revistele prestigioase germane sau franceze de drept public comparat (Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, de pildă). E drept că, în plus, majoritatea revistelor indexate de vârf sunt americane. Or, lumea juridică americană este parţial ”provincială”, cum e de altminteri firesc să fie: cunoaşterea juridică este preponderent cunoaştere locală. Un cercetător român ar avea şanse infime de a publica în Yale Law Journal sau Harvard Law Review, oricât de bun ar fi textul său, pur şi simplu pentru că editorii nu sunt interesaţi de drept românesc sau chiar european şi doar foarte periferic interesaţi de drept comparat. Dar tot ce se cere, după criteriile reformei, pentru a candida la posturi de conferenţiar sau profesor este un articol, doar unul singur şi sunt destule reviste în care el poate fi publicat. Nu este, obiectiv vorbind, un impediment sisific. Autorul acestui text nu a cunoscut mulţi colegi occidentali care să nu fi intrunit deja acest criteriu minim.

De ce e importantă o atare (mult mai precis: acest tip de) validare? Valoarea standardului vine din formalizarea meritocratică a procedurii. O revistă indexată trebuie să apară la intervale de timp fixe, să folosească o procedură anonimizată şi să publice texte care prezintă interes în comunitatea academică globală. Un articol primit spre evaluare este trimis către doi referenţi de specialitate şi toate indicaţiile cu privire la autor precum şi identitatea referenţilor sunt consistent eliminate. Referenţii evaluează un argument, nu un om, iar autorul respins (la o revistă bună, cele mai multe articole primite sunt respinse) nu are împotriva cui să îşi îndrepte eventualele resentimente. Factorul de impact al revistei e determinat apoi de citări externe, excluzând auto-citările. El poate creşte sau scădea iar scăderile reflectă prost asupra publicaţiei (statutul ca atare, indexarea, poate fi pierdut). Desigur, obiectivitatea perfectă nu poate fi atinsă, oamenii vor fi inevitabil părtinitori în unele privinţe, de exemplu pentru raţiuni ideologice. Dar, pe cât ne stă omeneşte cu putinţă, acest sistem garantează o procedură imparţială de evaluare a valorii şi e de aceea, dacă e folosit cu discriminare, important.

Și cerinţa regăsirii unei cărţi într-un număr minim de biblioteci din lume urmăreşte acelaşi scop de cuantificare obiectivă/meritocratică a valorii, cu mijloace locale de altminteri foarte rezonabile. Worldcat e, după cum arată şi numele, un catalog global. El înmagazinează virtual şi oferă interactiv informaţii cu privire la fondurile a 72.000 de biblioteci din întreaga lume (bibliotecile trimit periodic –deci nu în timp real— pachete de informaţii virtuale cu privire la noi achiziţii). Adesea, un titlu este de altminteri catalogat electronic şi găsibil pe worldcat odată cu trimiterea comenzii unei biblioteci la editură, deci înainte de apariţia fizică a volumului. Un volum apărut la o editură internaţonală de prim rang se va găsi într-un interval foarte scurt (luni) în sute de biblioteci din lume, după căutare worldcat. Dar şi un volum publicat în limba română, la o editură prestigioasă din România (Polirom sau Humanitas, de exemplu), se va găsi cu certitudine la 3 biblioteci din lume, dintre cele 72.000 indexate de catalogul global, dacă respectiva carte prezintă un minim interes. Tot ce se cere pentru a putea candida cu un proiect la o competiţie UEFISCDI este acumularea unui număr minim de puncte, inclusiv din monografii şi capitole în volume colective găsibile în numărul minim de biblioteci. Unele proteste locale cu privire la punctaj şi numărul minim de biblioteci ar face cred majoritatea colegilor nord-americani sau vest-europeni să ne privească pauşal cu dispreţ. Un universitar mediu occidental (şi foarte mulţi est-europeni) ar întruni după aceste criterii nu doar câteva sute, ci adesea mii de puncte. Se poate face cu uşurinţă demonstraţia, exemplificând cu lista bibliografică a unor colegi jurişti polonezi sau maghiari.

Cititorul poate de asemenea lua un cercetător român de excepţie dintr-un domeniu umanist, Adrian Marino să zicem, şi verifica punctajul după worldcat. De altminteri, foarte mulţi colegi din ţară s-au calificat pentru competiţiile UEFISCDI.

Desigur, aceste standarde par excesiv de formale iar a aduna citări sau puncte pare (poate că într-o oarecare măsură şi este) o ocupaţie academică meschină. Nobleţea muncii academice (în domenii social umane cel puţin, unde rezultatul şi valoarea de adevăr a muncii de cercetare nu sunt obiectiv şi universal cuantificabile/comparabile) rezidă în seriozitatea şi calitatea demersului, în rigoare metodologică şi atitudinea nepărtinitoare şi detaşată faţă de obiectul cunoaşterii. Faţă de acest ideal, fuga după citări şi calcularea factorului de impact ca măsuri ale valorii par ridicole sau groteşti. E de asemenea perfect adevărat că aceste criterii sunt reductive, nu doar deoarece, ca toate regulile, au un caracter procrustean, ci şi datorită limitărilor (epistemologice, lingvistice, instituţionale) indicate mai sus.

Însă nu avem o altă ieşire din impas. Cunosc mulţi jurişti sau politologi români de excepţie, care, cu sau fără publicaţii indexate ISI şi cărţi la edituri internaţionale ar fi exact la fel de străluciţi şi ar face de altfel o figură bună oriunde în lume. Cartea profesorului Drăganu despre Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916 (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991) este şi va fi mai utilă cunoaşterii decât zeci de efemeride indexate pe care le-am citit de-a lungul anilor şi decât multe cărţi mediocre care au ajuns (nu e regula dar se mai întâmplă) să fie publicate la edituri străine de prim rang. Dacă această tipologie academică ar fi dominantă sau cel puţin destul de des întâlnită nu am avea nevoie de standarde formale, poate nici măcar de competiţii sau concursuri publice. Am putea avea încredere că o categorie profesional-umană onorabilă se va reproduce generaţional la măcar acelaşi nivel, ”luând la catedră” oameni asemenea lor sau (ideal) chiar şi mai promiţători.

Germania a dat lumii o gândire juridică (politologică, sociologică, filozofică, etc.) de prim rang, deşi până relativ recent ocuparea unei catedre se făcea prin invitaţie nominală, nu prin concurs (termenul s-a păstrat încă: einen Ruf erhalten, deşi acum înseamnă practic a câştiga un concurs public de titularizare, se traduce literal: a primi o chemare, a fi chemat, invitat).

Nu aceasta este însă lumea în care trăim acum. Alternativa la standardele obiective formale este în momentul de faţă un sistem academic şi de cercetare care pare mai căzut ca niciodată (aceasta e o observaţie personală recentă, generală şi trans-disciplinară). În instituţiile de acum, regulile şi procedurile formale, aşa cum sunt ele, par să fie tot ce ne mai separă de o anomie totală. Chiar şi puţinele rezerve şi insule de corectitudine şi civilitate care mai existau par să fi dispărut după aderarea la Uniune, când, ieşiţi de sub tutelă, complexe şi rezerve, am devenit formal ”europeni” fără a întruni substanţial cerinţele corespunzătoare acestui statut. Tot ce pare să fi rămas după 2007 sunt grupuri de influenţă cu geometrie parţial variabilă, dornice să îşi consolideze reţelele de influenţă aproape prin orice mijloace, nemaiexistând nici minima rezervă a încercării de a justifica sau motiva normativ/raţional o anume decizie.

Abuzurile par să se facă pentru că se pot face. Guvernarea recentă a contribuit de altfel foarte substanţial la împământenirea şi generalizarea acestei stări iar dorinţa dlui. Funeriu de a
introduce reguli ferme şi de a le administra strict şi consecvent este, în mediul său politic, o anomalie. Încercarea acestui ministru de a schimba ceva în bine trebuie însă salutată şi parţial continuată indiferent de cine va fi la guvernare în viitor. Într-un sistem în care cunoaşterea este administrată în sistem pur de grupuri de interese, ne vom amaneta viitorul, atât cât îl mai avem încă deschis înainte şi vom ajunge, deşi pare greu de crezut acum, chiar mai jos decât suntem. Avem acum, literalmente în al doisprezecelea ceas, de ales între doar două opţiuni. Tertium non datur. Vom urma un regim de reguli bătute în cuie şi imposibil sau cât mai dificil de eludat, fie ele şi imperfecte sau reductive, sau un regim fără de reguli, altfel spus de fărădelege progresivă şi generalizată, administrat exclusiv pe criterii ”personalizate”: nepotism, coterie, mediocritate, impostură.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

17 thoughts on “Reforma Funeriu, cateva consideratii despre avantajele si limitele ei

  1. adrian

    E vorba de acel domn Funeriu care a numit-o pe acea dna Radoi la Bibliteca Nationala? facind un regulament de concurs favorabil ei? Care din cele doua optiuni este asta, domnule autor?

    Reply
  2. Bogdan Iancu

    Stimate domn,
    Nu stiu cum a fost angajata dna. Radoi si cine e de vina. Nu e o lauda pausala a activitatii dlui. Funeriu (unele masuri, de exemplu reorganizarea administrativa in universitati, schimbarea catedrelor in departamente, par, din ce am vazut, cel putin neinspirate), nici nu o cunosc.
    Apreciez doar incercarea de a introduce criterii fixe de masurare a calitatii muncii academice si o masura de corectitudine, profesionalism, transparenta si previzibilitate in competitiile publice de granturi (in parte reusita, cel putin asta a fost experienta mea cu UEFISCDI). Asta e tot ce m-a interesat in acest articol.
    Cu cele mai bune ganduri,
    Bogdan Iancu

    Reply
  3. Ileana Elvira popescu

    In sfarsit un articol bun despre sistemul ISI si „reforma”. Dar, faptele vorbesc….de rau.

    Trebuia sa inceapa cu conducatorii de doctorate reforma, crema…. Pestele de la cap se impute.

    Acestia sunt multi impostori. recent am gasit mare conducator de doctorate in economie cu o lucrare ISI de chimie, pur chimie, fara nici o economie, finante etc. L-au pus coautor doi prieteni chimisti.

    Metoda a inceput sa fie aplicata pe scara larga. Am mai gasit 4 situatii cand matematicieni pun coautori in lucrarile lor colegi de la economie ca sa poata avansa si acestia profesori. O simpla intrebare din articol si se va vedea ca econoistii respectivi habar nu au de notiuni elementare de matematica.

    Si ca sa pacaleasca comisiile viitoare de la „Abilitare”, au pus un titlu cu iz economic la articole.

    Dar ce comisii cand in CNATDCU la domeniul economic, la finante, la statistica si cibernetica, sunt cel putin 3 impostori care nu si-au facut ei articolele ISI. Iar unul din ei nici macar pe alea din reviste nationale.

    Toti de care am vorbit sunt dintr-o mare universitate pe care domnul Funeriu are ciuda un pic. Nu spun cine sunt, n-aveti decat sa-i prindeti, e foarte usor. dar nu se vrea acest lucru.

    De aia zic ca nu e nici o reforma. Se va termina ca aia din justitie, ca si cu Monica Macovei.

    De ce le-a pus la economisti criterii asa de usoare de avansare. Cititi atent panelul P4. Cu numai o lucrare ISI de scor relativ de influenta 0,25 ajungi profesor plin!! daca faci doua din astea, ajungi profesor chiar daca ceilalti indicatori sunt ZERO!! Nu scrie nici unde acolo ca trebuie sa fie nenuli.

    Deja cunosc multi economisti care se dau bine, adica cumpara pur si simplu, de la fizicieni, chimisti, matematicieni, dreptul de a fi coautori la lucrari ISI. Habar nu aveti ce se intampla realmente in sistemul universitar romanesc, gradul de impostura si tampenie.

    De ce ASE e in prima categorie? uitati-va atent acolo, pe UEFISCDI, la lista lucrarilor publicate in ultimii 5 ani, la punctul ISI(a), adica reviste ISI cu factor de impact. Nu veti vedea decat matematicieni, cativa statisticieni si cateva lucrari de metalurgie(!!!), chimie!!, etc.

    A fost in a doua categorie dar apoi la presuni politice a trecut-o in prima. Economistii si economia, poate de aia merge asa de bine in tara. …. Sunt o mafie mult prea puternica.

    Stiti ce fac acuma de alegeri, in aceeasi mare universitate usor antipatizata de domnul Funeriu? Au contract cu o firma care prelucreaza datele de la evaluarile studentilor. Sefii au numai evaluari excelente desi nu dau pe la cursuri deloc. dar, au lansat zvon, nu vor fi votati de careva, vor aranja cu firma sa-i trucheze evaluarea studentilor, ca sa iasa prost, si sa poata da afara pe oricine li se opune.

    Sau, in catedre, zvonurile lansate intentionat, daca nu votezi pe cine trebuie, in consiliu facultatii se va bloca orice incercare de avansare.

    O buna prietena mi-a spus ca la facultatea de economie di

    Reply
  4. Nickmann

    In asmenea conditii, tot ceea ce ne ramane de facut e sa se puna lumea cu burta pe coordonara unor publicatii ce respecta standardul ISI. S-ar putea incepe cu un consortiu privat-stat, intre universitati si edituri private, dar… dar nepotismul, dupa cum ati mentionat, trebuie, da trebuie!, sa nu fie o constanta, ci o variabila, preferabil, intotdeauna egala cu zero.

    Reply
  5. Andrei

    In maxim un an sau doi se va rezolva tot circul asta: cateva reviste romanesti vor deveni ISI iar la marile edituri se vor publica carti „academice” pe banda rulanta. Doar traim in Romania si o sa fie o cerere imensa … si unde este cerere va exista in curand si oferta! Putin probabil sa se intample ceva pozitiv. Doar o pierdere de un an sau doi in care se va realiza regruparea de forte! Daca prin asta se urmarea intrarea in sistemul de invatamant pentru unele persoane cu studii facute in strainatate … sa va luati gandul. Sefii vor avea o si mai mare ura pe aceste persoane.

    Reply
  6. Gigi

    Din cate pot intelege eu, autorul articolului apreciaza introducerea de criterii fixe de masurare a calitatii muncii ACADEMICE. Criteriul considerat fiind pentru LUMEA ACADEMICA, aceste articole ISI. Greseala dupa parerea mea apare atunci cand se considera ca LUMEA ACADEMICA este formata DOAR din juristi si economisti. Doresc sa amintesc ca din aceasta LUME ACADEMICA fac parte si ale domenii, unde publicarea de articole ISI este un lucru normal, este o „banalitate”. Evident, o sa fie persoane care o sa spuna, se intelege ca articolul se refera doar la greutatea cu care cei din mediul juridic sau econimic reusesc sa publice articole ISI. Istoria insa ne invata ca ceea ce intelege lumea este de multe ori contrarul a ceea ce se poate astepta. Asadar, trebue spus care parte a LUMII ACADEMICE nu publica. Nu vad de ce trebuie sa inducem prin astfel de articole ideea in publicul larg ca TOATA LUMEA ACADEMICA nu publica. Trebuie spus ca sunt domenii din aceasta LUME ACADEMICA in care „cetatenii” cu o medie de 2 articole ISI pe an nu sunt o minoritate. Evident ca nu are nici o importanta pentru cei care finanteaza cercetarea. Aceasta indiferenta e usor de vazut prin distribuirea uniforma a fondurilor pe domeniile care fac parte din aceasta LUME ACADEMICA.

    Reply
  7. a_muraru

    Este laudabila ideea dlui Iancu de a vorbi despre starea „reformei Funeriu”. Textul domniei-sale e cu atit mai util cu cit disciplinele socio-umane nu sint subiect curent al articolelor dedicate cercetarii/invatamintului. In cele ce urmeaza, voi incerca sa aduc citeva observatii textului domniei-sale, aruncind o ultima privire asupra titlului.

    Primele trei paragrafe ne introduc in situatia unei discipline importante: chiar daca nu sintem cunoscatori ai dreptului, ne intilnim inevitabil cu slujitorii dreptatii. Prin reflex, cele afirmate de dl Iancu pot fi intelese de fiecare dintre noi.

    Cel de-al patrulea paragraf se focalizeaza, din toata ”reforma”, pe un anume tip de performanta, cel din cercetare, indicind „directia si tipul criteriilor folosite pentru cuantificarea performantei” (in cazul competitiilor organizate de CNCS in acest an: acest lucru trebuie adaugat pentru a intelege mai bine textul dlui Iancu). Sint amintite publicatiile ISI, carti aparute la edituri internationale/care se regasesc in biblioteci straine. Se insista, retoric in opinia mea, pe faptul ca exista „reguli procedurale clare, formalizate si rigide, imposibil de ocolit”. Abundenta de adjective ne pregateste pentru urmatorul paragraf.

    In acesta exercitiul retoric (evident, spre exemplu, prin uzul adjectivelor/adverbelor) continua. Se spune, pleonastic, ca ”acestea criterii au fost atacate destul de agresiv”, si se sugereaza ca cei ce s-ar impotrivi „reformei” nici nu stiu despre ce vorbesc: „foarte multi protestatari par sa nu inteleaga despre ce este vorba”. Desigur, ni se istoriseste in regim anonimizat o povestioara nostima, care il coboara in ridicol pe cel care nu „jura pe ISI”.

    In urmatorul paragraf se continua decredibilizarea celor care nu gusta sistemul ISI: dl Iancu ne spune ca publicarea in regim ISI nu presupune, in nici un caz, costuri financiare (i.e. plata unor taxe). Imi pare rau, dar trebuie sa il contrazic: in domeniul meu, in „umanioare”, practica exista. Se primeste invitatie, exista si un soi de peer-review, si dupa ce textul este acceptat ti se comunica suma ce trebuie platita. Fenomenul este unul marginal, dar exista, iar faptul ca dl Iancu nu il admite ne face sa credem ca nu cunoaste, in toata diversitatea sa, sistemul ISI.

    Dl Iancu, aplicind vechea vorba ”nu, nu i s-a luat, ci i s-a dat o bicicleta”, ne spune apoi ca ”dimpotriva, CNCS premiaza generos, inca dinainte de ministeriatul dlui Funeriu, autorii unor atare publicatii”. Enuntul e usor contorsionat, insa trebuie spus un lucru: in timpul ministeriatului dlui Funeriu, articolele tip ISI din stiinte exacte/aplicate primesc 4000/2000 lei (in functie de revista care le gazduieste), in vreme ce articolele tip ISI din ”umanioare” sint recompensate cu 400 lei, indiferent unde apar. Informatia poate fi verificata pe site-ul CNCS. Ii multumim dlui ministru pentru respectul aratat umanistilor.

    Si pentru ca dl Iancu tot aminteste de o

    Reply
  8. a_muraru

    CONTINUARE

    petitie ”anti-funeriota”, si pentru ca preia informatii din contextul acelei petitii, trebuie spus ca respectiva petitie viza conditiile puse de CNCS pentru inscrierea in competitia PCCE in cazul disciplinelor umaniste. Se afirma in petitie ca acele conditii de eligibilitate sint excesive, pentru umanioare, fapt care a fost confirmat ulterior: NICI UN PROIECT din aria ”umanioarelor” nu a indeplinit conditiile de eligibilitate, deci finantarea va merge spre alte domenii. Informatia este publica, pe acelasi site al CNCS. Multumim inca o data pentru grija aratata disciplinelor umaniste.

    Paragrafele 7 si 8 discuta despre ISI. Doua observatii: dupa ce afirma ca ISI privilegiaza spatiul american, multe reviste europene de top din domeniul juridic nefiind indexate ISI (deci exista viata si in afara ISI, rasuflam usurati), ni se spune ca „un cercetator roman ar avea sanse infime de a publica in Yale Law Journal sau Harvard Law Review, oricit de bun ar fi textul sau”. Specificul local e important, ni se da a intelege. Si atunci de ce ar trebui publicat in regim ISI? Urmeaza o acolada retorica: „nu este, obiectiv vorbind, un impediment sisific”, de vreme ce se cere, pentru promovare, doar un articol ISI. Dar pentru finantari CNCS este suficient un singur articol ISI? Si, iarasi retoric (schimbind referentul de aceasta data), ni se spune emfatic: „autorul acestui articol nu a cunoscut multi colegi occidentali care sa nu fi intrunit deja acest criteriu minim”. Dar articolul este dedicat cercetarii internationale? Ori celei nationale, cu toate ale ei?

    Apoi, retorica textului ne prinde iarasi. De ce ISI, ne-am putea intreba? Autorul ne raspunde: „Valoarea standardului vine din formalizarea meritocratica a procedurii”. Abundenta de cuvinte ”tari” (valoare, meritocratic) este inhibanta. Insa, cu toate acestea, nu pot fi de acord cu enuntul dlui Iancu. O procedura, cea utilizata in cazul revistelor ISI, nu poate fi ”meritocratica” in sine: este procedura, este formalizata, insa nu este in mod necesar meritocratica. In zilele acestea s-a descoperit cu stupoare ca Diederik Stapel, un eminent cercetator din cimpul psihologiei, cu peste 100 de articole publicate in regim peer-review, conducator de doctorate, de centre de cercetare, membru in ”board”-ul editorial a mai multor reviste, nu este altceva decit un farsor. Inventa rezultate experimentale pentru a-si sustine teoriile (foarte populare, de altfel). O suta de articole in regim peer-review inseamna citeva sute de cercetatori ce si-au dat acceptul pentru publicarea lor (si nu numai a lor, ci si a altor articole…). Si, atentie, dl Stapel tocmai publicase in Nature…

    In concluzie, procedura nu este meritocratica in sine. Cu atit mai mult cele scrise in paragraful urmator, despre cartile prezente in indexul worldcat, sint discutabile. Dl Iancu afirma: „Si cerinta regasirii unei carti intr-un numar minim de biblioteci din lume urmareste acelasi scop de c

    Reply
  9. Adrin Munteanu

    Dl. Iancu,

    Va propun un exercitiu aplicat.
    Lecturati, in limita timpului, CV-ul de la aceasta adresa:http://raw.rutgers.edu/MiklosVasarhelyi/longresume.html

    Apoi verificati numarul de articole si de citari cu care profesorul de mai sus figureaza in ISI WoK. (mie mi-au iesit vreo 6 lucrari – nu articole, si zero citari)

    Va propun acest exercitiu pt. ca, plecind de la cunoasterea domeniul dvs., generalizati.

    Intrebarea finala: profesorul de mai sus o fi avind „valoare”?

    Celor degraba varsatori de singe cind vine vorba de „econmie” le reamintesc ca si aici exista subdomenii. http://www.harzing.com/download/gshindex.pdf

    Reply
  10. a_muraru

    /CONTINUARE/ cuantificare obiectiva/meritocratica a valorii”. A avea un volum in 5, 10, 100, 1000 de biblioteci nu spune nimic despre valoarea acestuia. Confuzia dintre cantitate si calitate este de neinteles, in cazul unui distins intelectual, cum este dl Iancu. Cautati, pe worldcat, numele „Elena Ceausescu” si va veti convinge…

    Ca sa nu plictisesc cititorii, voi mai comenta un singur lucru (evit sa discut anacoluturile, stingaciile din ultimul paragraf). Ni se spune, in finalul textului, ca exista doar doua cai (tertium non datur): in urma regulilor „reformei Funeriu” sau fara reguli. Ni se strecoara, insidios, ideea ca, in afara „vechiului regim” nu exista decit reforma funeriota. Nu, eu cred ca exista si alte cai, ca intotdeauna in viata, insa pentru aceasta trebuie sa ai relaxarea celui care nu e incorsetat de ”datorii”, care gindeste, care este liber.

    PS
    Promiteam sa vorbesc si despre titlu, la sfirsit. El este ponderat, felicitari pentru aceasta. Sint amintite acolo „avantajele si limitele” reformei de tip Funeriu. Despre avantaje ne vorbeste textul, insa despre limite nu. Asa ca dl Iancu ne ramine, cu bucurie, dator.

    Reply
  11. Elvira popescu

    Nici unul dintre dumneavoastra nu sesizeaza esentialul. E vorba de impostura.

    Daca cineva e economist, finatist, etc., si nu are habar de matematica de anul I sau II din facultate, nu poate apare coautor la o revista de matematica cotata ISI cu factor mare de impact. Idem pentru chimie.

    Eu, care stiu exact, cine si de ce i-a pus coautori, ma revolt si ma infurie acest lucru! De asemenea ma infurie ca apar in CNATDCU astfel de persoane, care nu si-au facut ei lucrarile si pot fi usor depistati la o analiza rapida a lucrarilor lor. Ca si cum brusc, un cioban, scrie articole despre String theory, are o revelatie…

    Iar la sustinerea tezei de abilitare, acolo ar putea fi usor prinsi daca se vrea, prin intrebari simple din propriile lucrari.

    Dar acest lucru nu se va intampla, deoarece comisiile nu sunt interdisciplinare. La economisti vor fi numai economisti, nu si matematicieni sau chimisti. Deci abilitarea este iarasi ca tot ce se face in tara asta, ceva de forma, pierdere de timp si bani, nu va separa valorile de impostori.

    Reply
  12. bogdan iancu

    Domnule Muraru,
    Mai mult pentru beneficiul cititorilor. Insultele directe si abuzul de epitete injuriooase gratuite, mai ales sub protectia anonimatului, sunt un semn al stilului (si caracterului) deficitar.

    Semnati anonima, cereti editorului paginii sa va publice si, daca veti devia sub semnatura de la argument catre insulta, va veti putea demonstra libertatea asumandu-va intreaga raspundere, inclusiv juridica, a afirmatiilor.

    http://www.worldcat.org/title/romania-si-europa-acumularea-decalajelor-economice-1500-2010/oclc/730945557&referer=brief_results
    Cartea profesorului Murgescu, orientata umanist catre cercetarea nationala cu toate ale ei, intruneste, iata, si criteriile cantitative.
    Altminteri, cei care se opun criteriilor „formalizate”-„cantitative” tind in genere sa nu le intruneasca deloc.

    Puneti-va lista de publicatii la bataie, demonstrati ca ati publicat o carte care sa se gaseasca in baremi 3 biblioteci universitare din lume fara sa o donati sau publicati un singur articol indexat intr-o revista de varf din domeniul dvs. (promit sa va platesc eu cotizatia) si renuntam cu totii la aceste criterii dupa aceea.
    Promit sa nu mai plictisesc cititorii cu alte comentari si de altfel sa nu mai citesc asemenea lucruri. Cu salutari cordiale,
    B. Iancu

    Reply
  13. a_muraru

    Domnule Iancu,

    Va multumesc pentru replica. Va scriu atit dumneavoastra, cit si cititorilor articolului dumneavoastra, care ajung sa parcurga si comentariile (altfel as pacatui impotriva cuviintei si logicii). Raspunsul dumneavoastra l-as imparti in trei: prima parte discuta situatia mea, a unui comentator, in partea a doua amintiti un titlu din faimosul worldcat, iar in partea a treia, individualizind, va referiti iarasi la situatia mea, cea academica. Doar la cel de-al doilea punct se pare ca trimiteti la continutul textului meu (si, prin reflex, al textului dumneavoastra), in speta la chestiunea relevantei worldcat. Celelalte doua parti fac trimitere la mine, la manierele (si maniera mea), la performantele mele academice etc. Trebuie sa cadem de acord ca aceste chestiuni sint exterioare discutiei pe care o purtam, cea despre criterii, reforma, argumente pro si contra. Sinteti, cred, de acord ca argumentele din textul meu nu au nimic de-a face cu faptul ca sint blond, inalt, anonim, chitarist, vorbitor de azteca, timpit sau genial. Aici doar argumentele conteaza: daca ele sint valide, nu mai conteaza ca dumneavoastra sinteti o persoana cu totul respectabila si eu sint un misel. Fiind chestiuni ad personam, scrise, cred, cu amaraciune, le voi trata ca atare.

    Spuneti, aplicat la textul meu dupa toate aparentele, ca exista acolo „insulte indirecte”, ca exista un abuz de „epitete injurioase”, ca sint un biet anonim, totul incheindu-se apoteotic cu „raspunderea, inclusiv juridica, a afirmatiilor”. Consider ca toate acestea, chiar adevarate de ar fi, nu afecteaza validitatea argumentelor din comentariul meu. Astept sa raspundeti la ele. In rest, pentru ca noi doi sintem oricum subiectivi, fiind implicati in dialog, sper ca alti cititori sa confirme/infirme faptul ca in textul meu se afla „insulte indirecte” si „epitete injurioase”. Eu am scris un text despre un text, nu despre un om: de aici optiunea de a urma, aliniat dupa aliniat, articolul dumneavoastra. De aici si aplicarea pe text, caci stiu cit de usor este sa cazi din argument in invectiva. Da, exista epitete, adjective, adverbe in textul meu (laudabil, important, retoric, pleonastic, ”anti-funeriota”-acest adjectiv e preluat din textul dumneavoastra, inhibant, insidios, cu bucurie), insa cred ca ele sint aplicate (justificat, in opinia mea) textului dumneavoastra. Dar poate ca ma insel: cititorii ne vor spune daca exista „insulte indirecte” si „epitete injurioase”.

    In privinta anonimatului: ma tem ca nu aveti dreptate. Spuneti ca opiniile mele nu ar conta pentru ca sint ale unui anonim. Si apoi urmeaza o aluzie „la cremenal”: doar prin semnatura devenim responsabili juridic. Cred ca aveti dreptate, insa aici sintem pe un site, nu in instanta. Jocul, aici, permite anonimatul. Mai mult, numele meu este transparent, dovada ca l-ati folosit chiar in primul rind al raspunsului dumneavoastra. Iar prenumele este aproape transparent (in fapt, cred, ne

    Reply
  14. a_muraru

    /CONTINUARE/ si cunoastem…). Si sa stiti ca poti alege anonimatul/semianonimatul si din alte cauze, nu numai de frica „cremenalului”: esti ludic, ori poate amnezic, ori vrei pur si simplu ca argumentele sa transceada numele tau. Mai sint si alte cauze, pe care nu le scriu aici: este mai bine ca si ele sa ramina „anonime”…

    Trec la a doua parte a raspunsului dumneavoastra, singura care este parte la dezbatere de fapt: dumneavoastra exemplificati cu o lucrare a profesorului Murgescu, afirmind ca ea intruneste si criteriile cantitative. Dar eu nu am contestat niciodata ca exista lucrari serioase in worldcat. Ceea ce am spus eu este ca prezenta in worldcat nu este ”meritocratica” in sine, si imi sustin in continuare afirmatia. Pot raspunde cu exemplul „Nicolae Ceausescu”: cautati-l pe worldcat si veti vedea o Dunare editoriala… Inca o data, teza mea este ca worldcat este o alegere nepotrivita pentru a indica un criteriu meritocratic. O intrebare: stiti cumva cum s-a optat pentru worldcat? Stiti daca el a fost vreodata utilizat, in cercetarea romaneasca, inainte de competitia CNCS din 2011? Si daca nu, vi se pare firesc sa il pui, abrupt, criteriu intr-o competitie? Imi veti spune ca cei valorosi oricum sint acolo. Si imi veti oferi exemplul dlui Murgescu sau al unui alt coleg din administratia CNCS care a organizat competitia 2011 si a cistigat finantare. Sincer, eu nu am incredere in criteriile ce se anunta astazi pentru miine. A propos, stiti cumva care vor fi criteriile pentru competitia CNCS din 2012? Nu de alta, dar ar fi bine sa le cunoastem din vreme.

    In cea de-a treia parte, trimiteti la activitatea mea academica. Este neelegant, cred, ca intr-o disputa sa introduceti argumente ad personam: nu contez eu, ci argumentele mele. Sper ca sintem cu totii de acord aici. Si pentru a va raspunde totusi, va voi spune ca am publicat si am fost recenzat in revista de specialitate a domeniului meu (in care mi-am dat si un doctorat), acolo unde publica cei care au performanta in arie (revista nu apare in Romania). Sa nu va mire ca volumele mele nu apar in worldcat: ele pot fi citite si evaluate fara sa apara acolo. Imi displace sa exhib merite, insa in Orient se pare ca altfel nu se poate…

    PS
    Sper ca cele scrise sa ajute la continuarea dialogului: cred ca avem cu totii de cistigat din acesta.

    Reply
  15. Adran Munteanu

    Doamna Popescu, dar cel care accepta sa il „puna” coautor pe „economist” este mai putin impostor?

    Dl. Iancu, puteti accepta ca exista domenii care abia acum se dezvolta si pentru care nu exista jurnale ISI?

    Reply
  16. B.L.

    La adresa uaic.ro/uaic/bin/view/University/Noutati#HAngaj26232593Bri este publicată lista Candidaţilor înscrişi pentru posturile didactice – CV si indeplinirea standardelor UAIC.
     
     
    În cazul FEAA, pentru poziția 28 s-a înscris domnul Filip Bogdan Florin. 
     
    La adresa uaic.ro/uaic/bin/download/University/Noutati/PV19775Filip.JPG este publicat răspunsul la contestația dl. Filip Bogdan Florin.

    La adresa uaic.ro/uaic/bin/view/University/HotarariSenat este publicată Hotărârea cu privire la validarea hotărârilor Consiliilor facultăţilor cu privire la ocuparea unor posturi didactice scoase la concurs în semestrul I al anului universitar 20110-2011 (Anexa 1).
    “Senatul Universităţii a hotărât amânarea validării concursului pentru ocuparea
    postului de lector, poziţia 28 din cadrul Departamentului de Administrarea Afacerilor, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor.”
    La adresa uaic.ro/uaic/bin/download/Main/N1111070829/rezultatefinaleconcursuriposturididactice este afisat candidatul declarat admis….
     
    În Fișa de verificare a îndeplinirii standardelor universității şi în CV, dl. Filip Bogdan Florin declară că a fost membru în echipe proiecte.
    În CV-ul depus la dosar (sintagma folosită este “cooptat”….), dl. Filip Bogdan Florin menţionează proiectul “PROGRAM PENTRU SUSTINEREA STUDIILOR POSTUNIVERSITARE SI DOCTORALE IN FINANTE”.
    În anul 2000, singurul proiect CNCSIS cu indicativul 211 a fost: „CENTRU INTEGRAT DE STUDII APROFUNDATE SI DOCTORALE VIRGIL MADGEARU/PROGRAM PENTRU SUSTINEREA STUDIILOR POSTUNIVERSITARE SI DOCTORALE IN FINANTE”, director de proiect prof. univ. dr. Filip Gheorghe, tatăl candidatului Filip Bogdan Florin.
     
    Conform paginii oficiale a proiectului, dl. Filip Bogdan Florin nu a fost membru al acestui grant CNCSIS –
    http:// ro4096.uefiscsu.ro/componenta3/detalii.php?comisie=3&id=208&unitate=componenta3_cncsis&prog=d
    http:// ro4096.uefiscsu.ro/componenta3/echipa.php?id=208&unitate=componenta3_cncsis.
     
    Întrebare: care este grantul 211/2000 al cărui membru raportează a fi fost dl. Filip Bogdan Florin, dacă în cazul celui amintit mai sus nu figurează în această calitate, pe pagina oficială CNCSIS?

    În perioada grantului declarat, dl. Filip Bogdan Florin era ofiţer credite BCR şi nu a fost cadru didactic asociat al FEAA (conform CV depus). Doctoratul il finalizează abia in 10 ianuarie 2004.

    Întrebare: dacă totuşi a fost membru al grantului CNCSIS 211, în ce calitate a participat în echipa acestui grant şi ce rol a avut: membru al echipei proiectului sau beneficiar?

     
    Al doilea proiect menţionat,
    CNCSIS 1399/2003-2005 „FUNDAMENTAREA DE MODELE SI MECANISME FINANCIAR-MONETARE ADECVATE INTEGRARII EUROPENE A ROMÂNIEI ” îl are ca director de grant tot pe dl. prof. univ. Gh. Filip, tatăl candidatului – http://www.uaic.ro/uaic/bin/download/Research/2002/GRANTA.pdf
     
    Întrebare: are cunoştinţă cancelaria FEAA

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *