Razboiul de la Marea Neagra – Jurnal din Crimeea. Foto Album

De unde stau, la marginea fără bordură a unui drum de praf văd valea cum se deschide, ca un Monet proaspăt pictat, macii sclipind in lanuri și verdele unei plante necunoscute îmbrățisînd cîțiva meri sălbatici. Mai văd cîteva cuburi de chirpici, sub înălțimea unui om, cu grămezile de cărămizi alături, care știu că sînt revendicări ale acestui pămînt ale proprietarilor de drept, tătarii, deportați de Stalin în Asia Centrală și întorși după 1990, care au construit cu migală, pe vechile lor locuri, aceste cereri mute, patetice, de a fi repuși în dreptul lor. Mai văd o poartă de metal, în depărtare, pe care scrie cu caractere chirilice că nu e voie, și arcuindu-se spre îndărăt ca niște umeri lați, gardul de sîrmă ghimpată dincolo de care e marea. Știu că e acolo, în spatele meu, la poalele colinei încete care se deșertifică pe măsură ca soarele de sud o lovește în plin, dar la ea nu se poate ajunge. Cu Land Roverul de la ONU am încercat vreo trei intrări deja, și toate erau păzite.

Nu e armata, cum ar fi fost pe vremuri, deși de după cotul dealului vezi deja marele port unde trăgeau pe vremuri submarinele sovietice, azi muzeu, și bărcile de tablă vîndute de pe navele din Sevastopol, cu care turiștii se duc la pescuit, Proprietarii acestui țărm sînt ascunși, și oamenii din gheretele văruite care au cîini și puști sînt armata lor privată, cazacii. Ei au ocupat terenul care ar trebui să se întoarcă la vechii proprietari, sau măcar la noul stat ucrainean, și îl țin bine. Sînt firme din Rusia sau proprietari privați din Rusia sau nomenclatură locală din Republica Autonomă Crimeea. Un fotograf de-al nostru întreprinzător a urcat în deltaplan și a filmat de acolo un golf verde, aproape de Ialta, în care un oligarh și-a construit direct pe plajă o vilă, fără gard, singură pe plajă și cu faleza înaltă în spate.

Localnicii mă duc la un cap de teren care înaintează în mare și unde se ridică o biserică, sau mai degrabă un turn fără corp, ceva între o biserică și un dragon care se ridică pe labele din spate. Construcția stagnează, pentru că oligarhul finanțator, un amic de-al lui Vladimir Putin, conform legendei locale, ar fi pierdut bani la bursa din New York. Cît citesc afișele deja apare garda, cu Kalașnikov. Toate gărzile private au kalașnikoave în Crimeea. Întreb pentru cine e biserica? Nu e nici un sat în jur. Zona turistică cu zecile de pensiuni pe țărm cu canalizarea direct în Marea Neagră a rămas la zeci de kilometri în urmă spre vest, și aici nu e nimeni.


Crimeea. Foto: Alina Mungiu-Pippidi

Numai tătarii mi s-au plîns că în golf era un vechi cimitir musulman, ale cărui urme s-au găsit cînd s-a săpat temelia bisercii. Paza îmi explică, după ce ne vede toate actele și se convinge că avem dreptul să întrebăm (nu avem nici un drept), că imaginea bisericii va fi pusă pe Internet și lumea o va rezerva pentru nunți, la care vor veni de departe. Peste drum se va face și un restaurant, ca să existe tot ce trebuie. Va veni lumea de la Moscova: această biserică ortodoxă va fi un fel de Vegas al Mării Negre, un paradis al cununiilor.

Lumea vine oricum de la Moscova, vară de vară, acesta e tărîmul favorit de vacanță al rusului încă dinainte de revoluție, pe urmă teatrul unui sîngeros război civil, apoi al unei colonizări și rusificări treptate. Toată patologia tranziției rusești se concentrează în Crimeea, unde populațiile vechi au fost complet distruse, vechii nomenclaturiști sînt azi democratic aleși și au majoritatea în Rada locală, cei noi monopolizează comerțul cu energie (unul și-a construit un castel în Simferopol pe terenul pompei lui de benzină) iar pămîntul, în loc de a reveni statului sau proprietarilor de drept devine treptat al mafiei rusești. Cel de pe coastă, că asta e Crimeea: sudul mediterean cu vilele prezidențiale și palatul Voronțov și nordul în care vîntul din Siberia coboară din noiembrie și pleacă după martie. Nordul nu-l vrea nimeni.

Soldații ucraineni sînt puțini, prost îmbrăcați și deprimați. Am o fotografie cu ei, așezați pe niște găleți întoarse cu fundul în sus, în port la Odesa. Am trimis-o lui Pavol Demes acum cîțiva ani cu legenda Waiting for NATO. Tocmai se consemnase un episod din încercarea ucrainienilor portocalii de a organiza un exercițiu comun cu NATO- un pas mic spre o integrare. Portul Feodosia, cîndva măreața cetate genoveză Caffa (căzută la turci în 1475), al cărei ultim turn încă se ridică, palidă amintire a ideii că Marea Neagră a fost cîndva un bazin european, s-a umplut de prostestatari contra NATO. Vreo sută la număr. Șoferul meu intră în vorbă cu ei, eu nu mă apropii, sînt oameni în vîrstă, agitați, cu pancarte. Pe drumul spre mașină șoferul scuipă cu necaz. ”Au ieșit din casă doar pentru cîteva ruble. Sînt cumpărați toți”.

În clădirea sovietică a parlamentului din Simferopol oficialul cu care vorbesc nici nu se ascunde. Ei sunt cu Rusia aici. Dacă vreodată Ucraina intră în NATO ei vor vota secesiunea și lipirea de Rusia. De ce nu o faceți de acum, întreb inocent. Îmi răspunde, înțepat, că nu e cazul. Rusia e un stat de drept. Rusia le-a spus să stea în banca lor. Amemințarea cu forța e mai bună ca forța: Crimeea va deveni o Transnistrie cînd va trebui, nu mai înainte.

În piața din fața parlamentului fac greva foamei niște tătari care au luptat pentru URSS în Afganistan și acum își vor drepturile. Cui să le ceară? Președintele Iușcenko le e aliat, dar în rada de la Kiev nu a reușit să treacă o lege lămurind al cui e pămîntul în Crimeea. Reprezentantul lui local, un fel de prefect, nu are de fapt controlul, care e mai ales cu autoritățile alese: legea se tot schimbă în lupta asta dintre cele două părți și e greu să spui de partea cui e democrația, dacă votanții locali ruși sau votanții pro-occidentali de la Liov sau Kiev care au ales puterea portocalie ar trebui să facă legea aici. Primarii locali, adesea interpușii celor care au furat totul mai au rezerve de teren public și mai dau dîn cînd în cînd ca să mai detensioneze situația. Dar locuitorii ruși nu sînt de acord. Ei s-au organizat în miliții populare de ”cazaci”. S-au înscris legal, au drepturi de port armă și arme. Se și antrenează, se antrenează pentru momentul desprinderii Crimeei. Toată lumea știe că acest moment va veni. Aici e Rusia. Stalin a curățat terenul deportînd tătarii la finele celui de al doilea război mondial. Hrușciov a condamnat mai tîrziu deportările, dar deși sute de mi de oameni au revenit după 1991 din Asia centrală și Siberia drepturile au rămas ale rușilor veniți, care au cumpărat, privatizat sau căpătat într-o formă sau alta mai toată proprietatea de aici.

Pot să merg să vizitez niște cazaci? Ajungem la un fel de teren de antrenament, un gard de tablă înalt vopsit în verde închis, culori de camuflaj. Un tînăr iese să vorbească cu mine. Are chipiu militar și armă, dar e un civil, profil de sniper. E informat de portar că scriu un raport pentru ONU. Despre ce? Despre riscuri. Păi, nu e nici un risc aici, mă asigură el, mîngîind arma. Aș vrea să vizitez tabăra dvs. Nu se poate, nu e șeful, nu am ordin să vă las înauntru. Șeful dvs are grad? Nu, zice el după ce se mai gîndește. Iar acesta e un obiectiv militar? Nici, suntem un ONG, mă asigură el, nervos. Șoferul meu e deja neliniștit și mă trage de mînecă să mergem. ONG-ul dvs e înscris? Înscris: plătim chirie pentru terenul de antrenament. Și ce faceți dvs aici? Ce să facem? Ne antrenăm; tragem. Așa fac cazacii.

Cazaci din ăștia am văzut și în Transnistria, și în Caucazul de nord. Acesta e numele milițiilor înarmate de serviciile secrete rusești să facă treaba prea murdară pe care armata oficială nu o poate face. Numărul lor rămîne o căsuță goală în tabelul meu. Nouă sute? O mie? Mai mulți nu sînt în toată Crimeea, mi se spune. Dar de fapt nimeni nu știe. Sînt cîți trebuie, și așteaptă ziua cînd va fi nevoie de ei.

Au așteptat zece ani. Zece ani au trecut de la această conversație a mea pînă la debarcarea cîtorva zeci de asemenea indivizi în Rada de la Simferopol, unde oricum nu era nevoie să debarce nimeni, pentru că acolo se aștepta demult telefonul de la Moscova. De fapt, nu se făcea nimic altceva important. Întregul loc era un teatru antrenîndu-se pentru o piesă încă nescrisă, cu final dinainte cunoscut. Secesiunea Crimeei, ultima carte pentru oprirea Ucrainei în drumul spre Europa.

Cîte revoluții portocalii mai trebuie să facem? mă întreabă, în 2012, fata frumoasă care mă conduce la întîlnirile cu activiștii societății civile și jurnaliști, oameni pasionați, dedicați, care nu mă lasă să mai plec. Oricîte, dacă sînteți prost plasați! era răspunsul pe care nu mă lăsa inima să i-l dau. Ce să facem noi în Europa? se întreabă țăranii din Bugeacul azi ucrainean, în 2009, în filmul meu ”Unde se termină Europa”. Și, oricum, rușii n-or să permită, spun cei care nu vor să fie filmați, că poate vor avea cîndva necazuri că au vorbit cu noi.

Sîntem în 2014, la Berlin, prietenii noștri ucraineni sînt în stradă. Campania noastră a avut succes, se ridică vizele europene pentru Moldova. La Kiev s-au schimbat mai multe regimuri. E vineri, 21 februarie 2014, lansăm ratingurile pentru politica externă europeană ale European Council for Foreign Relations, în prezența MAE german. E dimineață, și destinul Ucrainei pare hotărît. Oficialii germani sînt supărați, Germania ia note proaste în top. Explică- nu aveau alternative. Gata, s-a făcut un târg, să se respecte târgul. Societății civile ucrainene nu îi mai pasă de geopolitică însă. Ea rămâne în stradă ca să se asigure că de data asta revoluția se păstrează portocalie. 24 de ore mai târziu și fără voie de la MAE german, Ianukovici e fugar.

Raportul meu de risc despre Crimeea a
fost publicat cu zece ani în urmă, cu fotografia castelului din golf pe copertă. Riscul a fost clasificat undeva între termen mediu și lung. Dar și cel mai lung termen ajunge la termen. De exemplu acum.

____________________________________________________________________

(Alina Mungiu-Pippidi a fost în Crimeea pentru UNDP și la Kiev pentru USAID. Acest rînduri sînt fragmente de jurnal care nu reprezintă decît puncte de vedere cu totul personale. Fotografiile provi
n din diferite călătorii și fac parte din arhiva personală. Puteți vedea filmul documentar Where Europe Ends:


Recomandări

6 thoughts on “Razboiul de la Marea Neagra – Jurnal din Crimeea. Foto Album

  1. Laura

    It is all a mess now… Sper ca intre timp au schimbat oamenii la Ukrainan Desk din MFA-ul German, si nu numai, pt ca s-a intrat acum pe o strategie de conflict. Asta inseamna sau un compromis RAPID intre EU si Rusia, sau o confruntare de gherila de durata. Nici una din optiuni nu e foarte placuta, dar asta e realitatea. Decizia tine de EU (de Germania, de fapt), si sunt convinsa ca nu vroiau sa fie in punctul asta, dar acum asta e..

    Reply
  2. Relu

    Putin o sa iasa un erou din treaba asta, presimt…mai lsa sa se agita apele si pe urma ii pacifica el pe toti

    Reply
  3. adrian

    Eu nu sunt de accord sa intre NATO in Ucraina. Nu vad de ce sa apram Ucraina care nu e membru NATO

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *