Alina Mungiu-Pippidi

Razboiul civil din educatie

E buna stirea ca al treilea pachet de legi al educatiei, cu doamna Andronescu patron, sta sa fie lansat pe capul nostru, dupa pachetele Miclea si Adomnitei (acesta din urma in mare masura o pastisa)? Doar ca ilustrare a faptului ca Romania e condusa de oameni naivi sau nepriceputi, care cred ca tara reala e totuna cu tara egala si ca e destul sa dai o lege buna si tot poporul roman se aliniaza pe doua randuri si incepe sa se poarte ca poporul german. Aceasta agitatie de doi bani e complet neproductiva si eludeaza problemele reale. Domnul Miclea este de departe un reformator mai credibil ca doamna Andronescu, dar nu neaparat mai priceput. Dl Adomnitei nu merita nici cea mai mica mentiune. Ce lege ar trebui data ca sa priceapa doamna Andronescu ca e total nepotrivit sa fii rector al unei universitati si ministru in acelasi timp?

Poate sa-i faca cineva un desen! De unde sa vina resursele pentru reforma la ea, cand traieste intr-o negare profunda a problemelor reale din universitatile noastre? Speranta exista, dar nu la oameni care refuza sa vada realitatea si cred ca legile fac realitatea. Vreti sa stiti cum s-ar putea reforma Ministerul Educatiei, celebru prin faptul ca ministrii se schimba, dar niciodata nu se misca nimic? Foarte simplu: pui ministru si secretar de stat pe unul-doi rectori din topul clasamentului Coalitiei pentru Universitati Curate (care insa isi vor da demisia de la universitatea lor), iar ca directori importi vreo cinci romani intorsi nu de la studii, ci din catedre straine, care au apucat viata intr-o universitate cotata Shanghai macar cinci ani. Basca o mana de directori de la scoli sau licee care merg bine, ca sunt destule. si sa vedeti ce repede se schimba tot! Pariem? Iar legile le dam dupa aceea.

Pentru ca altfel orice lucru bun devine rau in mana acestor oameni. Cresti salariile la profesori universitari, foarte bine, dar, dat fiind ca nu exista bani destui, nu se vor mai face promovari pe merit si primii intrati isi vor proteja privilegiul. Dai bani mai multi in cercetare, nu se vor regasi in publicatii internationale, ci in laptopuri de ultima generatie pe acasa pe la sefi de catedra care nu publica niciodata nimic. si tot asa. Educatia va fi mai buna dupa ce isi va fi luptat pana la capat propriul ei razboi civil de purificare, nu inainte. Au facut bine sau nu profesorii ca s-au resemnat sa nu intre in greva saptamana trecuta, desi aveau legea de partea lor? Parerea mea este ca au facut bine. In asteptarea unei legi care sa modernizeze finalmente sectorul public, cea a salarizarii unice, profesorii care s-au dus sa dea teze cu elevii, desi politicienii i-au mintit inca o data, merita elogiul nostru.

Am fost si eu profesor in Romania si mi-am subventionat pe rand universitatile, Universitatea din Bucuresti si scoala Nationala de Studii Politice, din alte activitati. Ani de zile am facut readerele pentru studenti la SAR, am improvizat software-uri statistice ca sa am pe ce sa imi tin laboratoarele si am lucrat weekendurile altceva ca sa ma pot intretine in meseria de profesor. Am avut birouri private in toate visiting professorshipurile mele, la Harvard, la Stanford, la Oxford sau la Florenta. In Romania, am reusit sa capat dupa ani de zile doar o cutie de scrisori, desi eram profesor titular, iar sala de curs adesea o rechizitionam prin lupte libere. Asta a avut un oarecare farmec romantic un timp, pana am descoperit ca sefii castigau mai mult ca profesorii din Occident, adunand norme fictive pe stat sau parazitand programe europene. Agentia Nationala de Integritate, deocamdata ocupata cu Guvernul, are un larg teren de studiu la nomenclatura universitara, din care mare parte sfideaza legea chiar in acest moment, nepublicandu-si veniturile.

Remarc cu placere ca dupa raportul CUC au inceput sa o mai faca. Studentii de la ANOSR au montat o actiune de anvergura saptamana trecuta, incercand sa distinga profesorii buni, profesorii „Bologna”, cum le spun ei. Ca profesor, detest sa pun note, asa ca ma bucur ca studentii vad si ei un pic cat de greu e. Cel mai popularizat premiu a fost al unui hotelier-restaurator care a recunoscut cu modestie ca incearca sa ii invete o meserie practica. Nu ar fi trebuit sa isi aiba locul intr-o universitate insa, care trebuie sa fie mult mai mult decat atat. M-am gandit cu tristete vazand reflectoarele acestei manifestari la moartea obscura, acum un an, a unui mare savant si profesor, Dan Slusanschi. Nu stiu cati din studentii la Litere sau Istorie, ce sa mai vorbesc de ceilalti, au citit traducerile lui din Iliada sau Odiseea, ori editia Cantemir si au discernamantul de a aprecia ca asa arata un adevarat profesor (eu nu l-am intalnit niciodata).

Nu era neaparat popular, ca multe nulitati ale catedrei la noi, care au fost promovate ca „profesori Bologna”. Sa nu uitam ca Wittgenstein avea cativa studenti la curs. Profesorul meu favorit de la Harvard, Harvey Mansfield, era temut, fara sa fie iubit. Inventase sistemul de notare dublu, celebru in toata presa, prin care studentii primeau oficial o nota mare, ca toate notele de azi, ca sa nu le aduca dezavantaje in cariera, dar pe usa la el afisa notele reale – parerile lui despre ei –, care erau drastice. Se facea coada la citirea ei si am vazut oameni plangand. Eu am fost intotdeauna mult prea informala si ingaduitoare, dar cu o admiratie secreta pentru profesorii de tip vechi. De fapt, am hotarat ca o sa-l iau pe actualul meu barbat, pe care il vazusem o singura data, cu totul in treacat, cand am auzit ca pe 14 iunie 1990 a dat nonstop examen cu studentii in Universitatea invadata, adapostind si cativa studenti de pripas si dandu-i afara cu autoritate pe mineri cand au incercat sa intre peste el (au plecat cu coada intre picioare).

Dar cum a fost intotdeauna un sever profesor de studii medievale, care nu pune zece decat exceptional, ma indoiesc ca ar fi castigat in ziua aceea, sau in alta, vreun concurs de popularitate. Ieri m-a vizitat un student bucurestean care, impreuna cu colegii lui, cumparase la cererea profesorului lor o „plasma” (nu stiam termenul) ca sa promoveze toti cu zece. Ce sa faca, sa il denunte dupa examen, se intreba. Ce as fi putut sa-l sfatuiesc? In zilele astea, in care multumim profesorilor pentru sacrificiul lor financiar, e o datorie a noastra sa facem diferentele intre ei care se impun. Oamenii de la care invatam in universitati sunt totodata profesorii nostri de virtute publica. A discerne intre ei e un exercitiu de initiere intr-un joc pretentios si sever, contributia mica a fiecarui student la marele efort de civilizare a lumii noastre inca primitive.

Articolul a fost publicat in Romania libera


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *