Lucian Davidescu

Preţul ridicat al gazului ieftin

Gazele nu se mai scumpesc de la 1 octombrie, a decis luni Guvernul, după ce săptămâna trecută Parlamentul aprobase prelungirea calendarului de liberalizare a preţurilor din 2018 până în 2021. O veste aparent bună pentru cei care au de plătit facturi de încălzire iarna aceasta şi criticată de mass-media cel mult în cheie electorală. Însă nota de plată tot va veni şi va fi cu dobânzi compuse.

Pe termen lung România îşi propune să-şi reducă şi mai mult dependenţa energetică, însă astfel de amânări succesive sabotează scopul în două feluri diferite. Pe de o parte, preţul mic încurajează consumul, astfel că necesarul imediat de importuri e mai mare iar rezervele scad mai rapid. Pe de altă parte, preţul mic descurajează investiţiile în metode alternative sau în eficienţă, lucru care va menţine necesarul de gaz ceva mai ridicat pentru o perioadă îndelungată. Este vechea poveste a reformelor care, dacă sunt amânate, devin şi mai costisitoare.

Iar argumentul este acelaşi: cât de mult poate suporta populaţia, cu un lanţ de asocieri-reflex: gaz = căldură în casă = factură uriaşă la iarnă. Doar că în cazul de faţă argumentul social este destul de şubred.

În realitate, gazele sunt o metodă de încălzire „de lux” sau de urgenţă, cu investiţie iniţială mică şi bătaie de cap puţină, dar costuri de operare ulterioare mari. Disponibilitatea gazului ieftin şi monopolurile discreţionare au făcut ca în România anilor ’90 lucrurile să stea exact pe dos: costuri de branşare pasate consumatorului sub formă de taxă iniţială, urmate de facturi suportabile. Aşa s-a ajuns de foarte multe ori la decizii complet absurde – de genul caselor de sute de metri pătraţi, neizolate dar încălzite cu gaze, unde facturile sunt astronomice, de ordinul miilor de euro pe an.

Aceasta este una dintre principalele categorii vulnerabile, însă pentru ei nu există altă rezolvare reală decât clasica „alţi bani, altă distracţie”: izolarea termică şi regândirea completă a modului de încălzire. Oricum, chiar şi la preţul de acum al gazului, investiţia se amortizează rapid.

Alt caz, mult mai serios, este al oraşelor mici debranşate complet de la sistemul centralizat, unde singura soluţie a fost instalarea de centrale individuale. Aceasta putea fi considerată la vremea ei o situaţie „de urgenţă”, dar au trecut între timp chiar şi mai bine de 10-15 ani. Decât gaz subvenţionat, banii publici pot fi mai bine folosiţi pentru izolare termică – asta ar aduce reducerea facturii chiar şi cu gaz mai scump – respectiv pentru un eventual sistem de creditare a unor microcentrale de bloc sau cvartal, care să folosească combustibili mai ieftini.

Exceptând aceste două mari categorii, dar şi pe cei care folosesc gazul în mod raţional şi nu au problema facturii, se va putea constata că sunt destul de puţine cazurile sociale în care nu există alternativă la alimentarea cu gaz – şi care oricum se califică deja la schemele de subvenţie individuală.

Prin urmare, argumentul social contra alinierii preţului la gaze este de fapt soluţia facilă a unei administraţii incompetente în a găsi rezolvări diferenţiate. Iar consecinţa este că în 2021 ne vom găsi iar în faţa aceleiaşi alegeri false: „ori fracturare hidraulică, ori de la ruşi!”.

 


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *