Alina Mungiu-Pippidi

Poporul decide. Si cum refacem centrul

Orice s-ar spune la televiziuni sau pe Internet, românii au ocazia să controleze situația politică din acest an. Au făcut-o deja, la alegerile locale, și acum mai au cel puțin două ocazii: referendumul de pe 29 iulie și alegerile legislative, dacă nu și prezidențiale, din această toamnă. Pot pedepsi pe cine și pentru ce vor ei. Să ieșim deci un pic din isteria asta cu democrația care ne e trasă de sub picioare și lovitura de stat parlamentară, curat nonsens, că totuși parlamentul, bun sau rău, e suveran în orice democrație. Regulile și instituțiile călcate în picioare trebuie să le refacem și să le protejăm mai bine, dar e imposibil să o facem cît conflictul politic e la maximum. Alegerile însă ne dau ocazia să sancționăm pe oricine. Alegerea votantului poate fi limitată doar de lipsa de participare și de lipsa unei alternative mai bune. Dar acestea sînt probleme vechi, nu noi.

Am fost și rămîn un adversar al suspendării și al oricăror forme de destabilizare de acest gen, în ani de criză și ratinguri de țară –sîntem, din păcate, în scenariul meu 1, cel conflictual- dar asta nu mă împiedică să reafirm că cea mai bună soluție pentru 2012 ar fi fost consensul asupra alegerilor generale anticipate, întoarcerea la popor. Prin cramponarea de putere a taberei Băsescu, conflictul politic a fost transformat într-un conflict constituțional. Numai alegerile ar fi putut rezolva problema. Suspendarea poate deschide drumul către alegeri, dar e o cale brutală și neconsensuală, pe argumente legale neconvingătoare, cum arată Vlad Perju de la Boston College în analiza lui aici. Țigănia planetară pe care o facem, mai ales la Parlamentul European, e cu totul inutilă, că tot singuri va trebui să ne rezolvăm problemele, și aduce o pierdere majoră de imagine pentru noi. Sînt din fericire plecată din ambele mele birouri de peste două săptămîni, cu acces limitat la Internet, că mă săturasem de ziariști străini. Cei care au crezut că îi dau o mare lovitură lui Victor Ponta mergînd cu scandalul afară, în loc de la noi, au făcut o mare greșeală strategică, pe care au și plătit-o la ora asta. Că, dacă sfatul meu public ca Băsescu să nu fie suspendat decît dacă face ceva flagrant neconstituțional (de exemplu, refuză să investească un prim ministru care a câștigat alegerile) a fost dat la o parte de data asta (că problema s-a mai pus și în trecut) în fața planurilor radicale de suspendare (gîndite de creiere ca Sorin Roșca Stănescu sau Voiculescu) este pentru că sfaturile moderate au nevoie de lideri moderați care să le urmeze. Radicalizarea atrage radicalizare. Băsescu are încă o dată a mulțumi propagandiștilor lui amatori din mediul virtual care au scos duhul din sticlă și acum ne cheamă pe noi, neutrii, să îl băgăm la loc.

Între timp, DNA l-a inculpat finalmente pe Sorin Blejnar pentru evaziune fiscală, deci cine interpretează situația simplu și unilateral, că o tabără e cu statul de drept și alta contra să mai interpreteze o dată. Acum un an de zile dl. Blejnar, cu serviciile secrete conduse de aproape de șeful statului, conducea fiscul din România ca pe un mecanism de extracție și șantaj. MRU era pe atunci șeful unuia din aceste servicii. Nu era nimeni la curent? De ce s-a renunțat la el doar la finele guvernului Ungureanu? L-ar fi inculpat DNA și dacă rămînea șeful fiscului, știute fiind relațiile lui cu dna Udrea? Asta nu e o situație cu un pai versus o bîrnă, ci o situație în care ambele tabere au grave probleme. Dar în această primăvară sprijinul popular mergea clar doar către una din ele, care l-a forfetat prin abordarea sa din ultimele săptămîni. Să dai afară pe Avocatul Poporului, care are și așa puteri reduse, și să ne inunzi cu ordonanțe de urgență după ce le-ai criticat cînd erai în opoziție sînt gesturi care rămîn în memoria votanților. Cît contează însă, rămîne de văzut. Situația nu e așa de simplă și în alb negru– pentru oricine care mai are o urmă de obiectivitate.

Principala victimă a acestui conflict politic radicalizat din ultimul an este obiectivitatea. Și, din nou, răspunderea e împărțită. Dacă aproape nu are cine să apere eficient instituțiile menite să exercite controlul executivului este pentru că nu mai există aproape deloc un grup de referință neutru, care să spună pînă unde e politizare- de ambele sensuri- și de unde avem de a face cu încălcarea democrației. Istoria noastră constituțională recentă arată o deviere care a început cu mult înainte de ultimele săptămîni. În textul său de aici, colegul nostru Bogdan Iancu, doctor în drept constituțional, arată cum senatorul Șova e primul care a propus ca autoritatea Curții să fie extinsă asupra hotărîrilor Parlamentului, invers decît poziția PSD azi. Schimbarea se datorează faptului că Băsescu a căpătat între timp influență mai mare la Curtea Constituțională. La fel, președinția a avut poziții cu totul diferite față de Curtea Constituțională în decursul vremii, cea strict legală și tehnocratică fiind de dată recentă (în proiectul de modificare al Constituției girat de Administrația Prezidențială se accentuau apelul la voința populară, majoritate, scăderea rolului și chiar modificarea socio-profesională a componenței Curții prin includerea unor membri, până la un sfert din componența totală, fără pregătire juridică- filosofi, politologi, sociologi, economiști). Pe scurt, toți actorii au tras de instituții după interesul lor pînă la nonsensul și anarhia actuală. Publicul are și el o parte de vină: deși argumentez de ani de zile aici în RL că nu Constituția e de vină, ci actorii politici care lărgesc fisurile din ea în loc să le sudeze, și că stabilitatea constituțională e unica protecție pentru o nouă democrație, elanul populist simplificator (trebuie să existe soluții simple la probleme complicate!) a făcut să existe o cerere constantă pentru schimbări constituționale. Bunul simț constituțional cerea să nu modificăm nimic, doar să creăm o interpretare mereu mai substanțială a democrației și o practică mai consecventă. Nu mai știi de partea cui e legea dacă fiecare actor cu putere modifică legea după interesele sale, pretinzînd că o îmbunătățește, sau politizează instituțiile fundamentale. Și aicea sîntem.

Majoritatea Curții Constituționale care a aprobat suspendarea lui Băsescu e aceeași pe care am lăudat-o cînd a anulat comasarea legii alegerilor, sau votul uninominal, și tot aceea care a produs motivația (citată de Bogdan Iancu) că suprimarea cîinilor comunitari încalcă demnitatea umană. E o majoritate formată din oameni numiți politic și care pot fi intimidați de ambele părți. Probabil au și fost: pe rind. Asta a dus la golirea totală de conținut a practicii noastre constituționale. Sîntem înapoi la maxima că legea o face cine are puterea, contrariul definiției statului de drept.

Motivul nemulțumii mele la schimbarea de guvern, deși eram pentru schimbare, dar una prin alegeri, a fost tocmai teama unei asemenea degradări. Și ea s-a produs. Pe scurt, cu cît e politica mai competitivă, cu atît mai mare nevoia de a manipula regulile și încercările de manipulare. Cînd e u
n singur actor dominant nu face asta, că nu are nevoie, el controlează altfel. Stadiul al treilea, cel superior, ar fi cel în care ai politică suficient de competitivă, dar ești capabil să îți protejezi instuțiile. Cine însă le poate proteja? Numai factori din afara sistemului politic, societatea civilă și presa.
Și aici vedem distrugerea masivă din ultimii ani: presa și societatea civilă au fost înrolate cu program de către partide, am ajuns să citesc dezbateri interne despre strategiile PDL pe Contributors, sau să văd cum Dana Grecu et comp țipă la deputații useliști că sînt blegi și nu știu să lupte cu adversarul. Victor Alistar nu mai face nici un secret că e un agent de influență al USL, apărînd deciziile constituționale ale noului regim pe Antene (și nu ar fi nici o problemă dacă ar lua decizia de a intra în politică și a clarifica sectorul căruia îi aparține), iar o mînă de ONGuri legate, inclusiv material, de PDL au inundat lumea largă cu comparația între Victor și Viktor din prima săptămînă a noului regim, îndată ce membrilor lor li se desfăcuseră contractele cu televiziunea publică.

Care e rolul societății civile într-un asemenea an, cînd orice facem și spunem va fi folosit electoral de cineva, dacă nu chiar întors contra noastră, prin legi represive care par să întrunească un consens politic altfel greu de atins? Același ca întotdeauna: să observăm alegerile. Să informăm votanții ca să voteze în cunoștință de cauză. Să angajăm partidele ca să le facem să înțeleagă că există recompense și costuri pentru comportamentul lor, să sprijinim pe acelea care au șanse să rupă echilibrul clientelar format din forțele principale politice (dacă avem asemenea alternative, cum a fost Nicușor Dan), să sprijinim pe magistrații care în majoritate nu sînt numiți politic și încearcă să își facă datoria.

Ce avem de făcut e clar. Nu e clar însă cine va face, centrul obiectiv, care nu e cu nici o tabără, subțiindu-se tare de tot. Multumesc voluntarilor care vor observa referendumul, si felicit pentru curajul lor pe toti cei care vor merge duminica la vot ca sa voteze ‘nu’. Nu pentru ca Basescu ar mai merita sa stea vreo zi la Cotroceni, (nu e cazul) ci in semn de protest fata de lipsa de procedura din ultimele saptamini. Spre deosebire de altii, noi nu credem ca democratia poate supravietui formelor sale.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

6 thoughts on “Poporul decide. Si cum refacem centrul

  1. Elisabeta Timis

    Nu sunt specialista in ale politicii, dar cred ca pentru viitor ar fi esential sa se militeze pentru o schimbare a sistemului de finantare a partidelor politice. Nu stiu in ce masura solutia la care m-am gandit exista cumva si in alta parte sau daca este la urma urmelor buna, dar mi se pare ca partidele politice ar putea fi finantate intr-un mod asemanator cu finantarea ONG-urilor prin cei 2% din impozit. Mai exact, finantarea ar trebui sa se faca prin participarea directa, optionala si, mai ales, anonima (partidele sa nu stie cine doneaza pentr ele) a cetatenilor, acestora permitandu-li-se sa redirectioneze un procent (sa zicem 0,5% sau 1%) din impozitul lor catre o anumita formatiune politica.

    Reply
  2. alina MP

    Problema e ca si mafia le-ar putea da bani pe calea asta…iar noi ne chinuim de ani de zile, dimpotriva, sa transparentizam finantarea partidelor…

    Reply
  3. Elisabeta Timis

    Nu inteleg cum le-ar putea da bani mafia, daca nu ar avea voie sa aiba alti bani decat cei care ii primesc de la stat din banii redirectionati din impozitul lor de cetateni si numai cei care colecteaza banii (institutia statului care ar fi controlata prin lege) ar sti de la cine sunt si cati. Ar fi ca acum cu organizatii cum este SMURD-ul. Mi se pare ca degeaba acum e transparent cine da banii daca aceasta informatie oricum nu foloseste la mai nimic. Eu cred ca numai pentru stat ar trebui sa fie transparent cine da banii, dar nu si pentru partide, pentru ca sa nu fie tentate sa promita ceva in schimbul sprijinului financiar primit. Recompensarea sponsorilor de catre partide e foarte greu de controlat de stat azi. Daca partidele ar fi finantate direct de catre stat, iar ar fi probleme si s-ar crea partide doar ca sa aiba acces la finantare gratuita. Pe de alta parte, pe sistemul actual, nasterea unei noi forte politice este foarte grea, tocmai din cauza lispei unei sustineri financiare care sa le permita sa concureze cu partidele existente.

    Reply
  4. Elisabeta Timis

    Cu alte cuvinte, dincolo de limitarea finantarilor care se fac cu scopul de a primi favoruri, ideea mea era ca printr-un astfel de sistem partidele ar fi sanctionate nu doar la patru ani, prin vot, ci si anual, prin „votul” financiar al oamenilor, care si-ar directiona sau nu procentul de 1% din impozit catre un partid sau altul, influentand suma care va fi pusa de catre stat la dispozitia unui partid, adica banii colecati de stat cu dedicatie pentru acel partid.

    Reply
  5. ALINAMP

    Am inteles si ma gindescm dar acum de ex sint limitate donatiile d ela pers fizice, si ca atare in loc sa le dea odata un mafiot cu nume o suma mare le dau multi intermediari mici sume mici – si noi nu mai gasim nici o urma…uite asa…dar ideea o sa o intoiarcem pe toate partile…

    Reply
  6. Elisabeta Timis

    Impresia mea este, asa cum am spus si in mesajul precedent, ca si azi, degeaba avem urme, daca nu avem ce face cu ele, pentru ca, printre altele, si azi sponsorii reali sunt greu de depistat cand fac donatii prin firme intermediare mai mult sau mai putin fantomatice. In plus, chiar daca se stiu sponsorii reali, nu vad cum si cine ar putea urmari fiecare partid si sponsor si mai ales facilitatile acordate acestui sponsor (contracte, scutiri de taxe etc.). Acum doar din intamplare se descopera astfel de legaturi si chiar atunci cand se descopera se invoca tot felul de acoperiri legale (in forma pseudo-licitatiilor, de exemplu). Ideea propusa nu presupunea pierderea urmei de tot, pentru ca institutiile statului abilitate ar sti cine a donat. Ea presupune doar ca partidul care a primit sa nu stie de la cine a primit donatia. In acest mod, daca fiecare cetatean ar putea dona optional anual un procent din impozitul datorat statului unui anume partid sau chiar mai multor partide pe care le simpatizeaza (fara sa doreasca sa fie membru si sa cotizeze), s-ar putea ca partidele sa fie sanctionate sau incurajate pentru politica lor nu doar prin vot, o data la patru ani, ci si financiar, o data pe an. Atunci, poate, ar fi mai responsabile si in decursul ciclului electoral si nu ar face pomeni inainte de alegeri. Dar, bineinteles, si eu intrevad si dificultati si obstacole in aplicarea in parctica a unei astfel de idei, putand sa apara efecte paradoxale, opuse celor intentiei initiale.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *