Politicienilor le-a intrat frica în oase. Dar știu cu adevărat de ce să le fie frică?

Faptul că Teodor Meleșcanu va avea cel mai scurt mandat ca ministru al Externelor din istoria României era de anticipat încă din momentul numirii lui (n-am verificat informația, dar chiar sunt curios dacă am mai avut vreun alt ministru în funcție la Externe doar pentru o săptămână). Respingerea Legii amnistiei și grațierii și ridicarea imunității parlamentarilor puteau fi, din nou, anticipate la scurt timp după anunțarea scorului dezastruos cu care Victor Ponta a pierdut alegerile, într-un moment în care, riscă să piardă chiar și guvernarea.

Efectul panicii s-a propagat însă și mai departe. Robert Negoiță a anunțat miercuri că renunță să mai construiască sala polivalentă în Parcul Titan (vezi aici). Și nu e coincidență că anunțul vine la scurt timp după ce cetățenii din zonă anunțaseră un nou protest pentru sfârșitul acestei săptămâni. Să amintesc că doar cu câteva zile înainte de alegeri, Negoiță părea mai hotărât ca niciodată să meargă cu proiectul mai departe?

În ceasul al 13-lea, și la vârf, și în teritoriu, unii politicieni par să fi înțeles că e cazul să mai țină cont și de opinia publică. Până la urmă, asta e cea mai importantă victorie obținută duminică de cetățeni. Nu atât faptul că au blocat coagularea puterii în fieful unui partid care dovedise dincolo de orice dubiu (până la alegeri) că acționează discreționar, ci faptul că politicienilor le-a intrat frica în oase.

Iar frica asta vine din faptul că încă nu își pot explica ce s-a întâmplat duminică. Mă distrează, uneori mă plictisesc, pe alocuri mă irită, prea multe interpretări care duc la ideea că explozia din turul al II-lea ar fi ceva ieșit din comun, când, de fapt, singurul lucru care s-a întâmplat ține de normalitate. Un candidat și un partid care s-a rupt de realitate, a primit cartonașul roșu din partea cetățenilor. Ar fi fost anormală situația contrară.

foto: Dan Tăuțan

Cele mai multe interpretări și analize păcătuiesc prin faptul că vizează doar ultimele zile sau ultimele săptămâni ale alegerilor. Prea puțini au pornit interpretările de la o întrebare esențială: de ce în primul tur (în primul tur, nu în al doilea), în diaspora au vrut să voteze mult mai mulți cetățeni decât în primul tur din 2009? Pentru că, și proporțional, și ca număr, încă din primul tur a fost o masă critică de câteva zeci de mii de persoane în plus față de toate estimările.

Cifrele despre care discutăm arată așa: în primul tur al alegerilor prezidențiale din 2009, în diaspora au votat 94.000 de cetățeni; în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2009 au votat 147.754; în primul tur din 2014, au reușit să voteze 161.054 și cel puțin încă zece mii dacă nu mai mulți au fost blocați. În țară, în primul tur al alegerilor, participarea a fost cu aproximativ un procent mai mică față de primul tur din 2009. În diaspora, numărul celor care au reușit sau au vrut să voteze în primul tur a fost aproape dublu față de primul tur din 2009! Și ca număr, dar mai ales ca procent, diferența e uriașă.

Nu reiau toate ipotezele lansate pentru a explica această diferență majoră, pentru că vreau să vă prezint niște fapte. În toamna anului trecut, în timpul protestelor pentru Roșia Montană, în diaspora s-au format câteva zeci de grupuri în diaspora. Grupuri care au rămas active pe tot parcursul ultimului an. Cu membrii unora dintre ele m-am întâlnit la Viena, Berlin, Praga și Paris. Alții au venit, în vară, la Forumul Diasporei de la Roșia Montană. Pe alții i-am cunoscut și am discutat cu ei online. O parte a activităților lor am prezentat-o și pe România Curată. Însă doar o parte. Pentru că fiecare grup a avut în fiecare lună măcar câte un eveniment/acțiune – de la întâlniri, conferințe, dezbateri, participări la diferite evenimente stradale, mesaje. Înmulțiți numărul grupurilor (aproximativ 30 știu doar eu) cu numărul evenimentelor și adunați participanții la toate aceste evenimente. Și o să înțelegeți cum s-a format o rețea care are peste 10.000 de membri (Diaspora Românească Unită). Extrem de important: e vorba de 10.000 de membri activi (s.a.) în comunitățile lor. Dincolo de revendicările lor, a existat un mesaj care a fost transmis constant clasei politice autohtone: că vor vota! Am prezentat mesajul video de mai jos, realizat pe 1 septembrie. Nu a fost însă singurul. Deloc întâmplător, pe membrii acestei rețele i-am revăzut printre cei mai activi în mobilizarea oamenilor la vot între cele două tururi (în fond continuau ceea ce începuseră în urmă cu un an). Iar mobilizarea i-a vizat atât pe cei din diaspora, cât și pe cei de acasă.

Am făcut această paranteză mai lungă pentru a înțelege votul diasporei. Evident, nu în totalitatea ei, ci a acelui surplus care i-a luat pe cei mai mulți prin surprindere în primul tur. Care aproape a dublat prezența la vot în diaspora, comparativ cu primul tur din 2009, în timp ce în țară, în primul tur s-au prezentat chiar mai puțini la vot decât în primul tur din 2009. A fost surplusul care a revărsat paharul și a declanșat valul care l-a măturat pe Victor Ponta.

De ce e important să înțelegem cum s-a format și de unde a pornit valul? Pentru că acest grup (posibil minoritar, ca număr, și în diaspora, și cu atât mai minoritar în raport cu numărul total al cetățenilor care au votat în țară) s-a activat să meargă la vot în primul tur nu doar de dragul de a vota, ci pentru a-și ține o promisiune (de sancționare) față de guvernanții care au ales să le ignore doleanțele în ultimul an. Și aici ajungem la ceea ce spuneam că e cea mai mare victorie obținută duminică: teama care le-a intrat în oase politicienilor. Pentru că nu e suficient să le fie frică, ci trebuie să știe și de ce anume să le fie frică. Să le fie teamă de majorități civice, dar și de minorități care pot deveni oricând majorități, dacă acționează pentru o cauză justă. Și nu atât de persoanele în cauză, cât de idealurile și opțiunile lor. Mai exact, de voința și determinarea lor. Dacă politicienii (de toate culorile) se iluzionează că fenomenul de duminică a fost doar o emoție de moment prost gestionată de unii și eficient valorificată de alții, o vor da, din nou, în bară. Iar dacă își închipuie că cetățenii români din țară nu știu pentru ce s-au mobilizat cei din diaspora, gafează și mai mult. Până la urmă, și cei din diaspora au preluat temele și subiectele de luptă ale celor din țară. Informarea (și solidaritatea) e în ambele sensuri.

Momentan, a căzut amnistierea și grațierea, s-au ridicat imunități, se fac concesii punctuale. Însă e doar începutul. Și doar o parte a lungii liste de nemulțumiri. De frică sau de voie bună (cum ar fi normal), politicienii vor trebui să se conformeze voinței celor care îi votează.

În încheiere, vă prezint un alt fapt: toamna trecută, în timpul protestelor pentru Roșia Montană, consilierii premierului Victor Ponta, dar și anumiți analiști și jurnaliști, deloc puțini, au transmis în spațiul public ipoteza conform căreia voința celor care protestează în stradă poate fi ignorată, pe motiv că oricum nu contează, că sunt cetățeni care nu votează. Habar n-am cum au ajuns la o asemenea concluzie. Am scris și atunci, iar în această toamnă s-a confirmat: nu doar că majoritatea sunt dintre cei care votează, ci tocmai prin activismul de care au dat dovadă arată că sunt dintre cei capabili să mobilizeze și pe alții să voteze. Stimați politicieni, mai bazați-vă și pe viitor pe asemenea consilieri…