Mihai Goțiu

Oameni ai muncii. Cum a fost pe când România era Islanda de astăzi

”TOVARĂȘE DIRECTOR GENERAL,

Subsemnatul Lucescu Mircea, om al muncii în cadrul Centralei Industriale Siderurgice Hunedoara, încadrat pe funcția de economist principal II,

Vă rog să binevoiți a-mi aproba transferul în interesul serviciului la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport unde am fost însărcinat cu atribuții de conducător tehnic al echipelor reprezentative de fotbal ale R.S. România, cu data de 1 martie 1982.

Cu deosebit respect,

Mircea Lucescu”

lucescu mircea

Astfel suna cererea de transfer a lui Mircea Lucescu, de la Corvinul Hunedoara, la echipa națională a României, din primăvara lui 1982.

rednic si klein 1Fotografia din stânga e din același an. Sub caschetele de metalurgiști, fanii (mai în vârstă puțin) s-ar putea să-i recunoască pe Mircea Rednic și Michael Klein, doi dintre jucătorii pe care Lucescu i-a luat cu el de la Hunedoara la ”națională”. De altfel, fără Klein, accidentat, aproape jumătate din echipa care începea preliminariile pentru Euro 84 era formată din jucători de la Corvinul (Andone, Rednic, Gabor, Petcu, Văetuș). Cam jumătate din lot veneau de la Craiova Maxima, iar lor li se adăuga Boloni, de la Târgu Mureș. Moraru a mai prins câteva meciuri, înainte ca Silviu Lung să devină titular incontestabil, în poartă, și Iorgulescu, de la Sportul (dar format și el pe la Giurgiu), a mai prins și el meciuri întregi. Dar scheletul ”naționalei” de început a lui Lucescu a fost Hunedoara + Craiova. Hunedoara avea pe atunci 70.000 de locuitori, iar Craiova în jur de 270.000. Însumate, cele două localități aveau ceva mai mult (cu 15-20.000 de locuitori) decât Islanda de astăzi. După ce a lăsat în urmă Italia (campionă mondială en-titre în acel moment), Cehoslovacia (medaliată cu bronz la Europenele din 1980 și campioană europeană patru ani mai înainte) și Suedia (cam al același nivel cu Suedia de astăzi), România s-a calificat între primele 8 echipe ale continentului (sistemul era altul în acel moment), la turneul final din Franța. Pe noul sistem, Islanda a ajuns și ea între primele 8 naționale europene.

Ce ne spune România din 1984 și Islanda de astăzi? Că dacă ai un sistem funcțional, pentru o echipă competitivă printre primele zece ale continentului e suficientă o bază de selecție de 300-400.000 de locuitori! De la un anumit nivel în sus, baza de selecție nu mai contează așa mult, pentru că nu pot intra mai mult de 11 jucători simultan, în teren. Altfel spus, dacă ai un sistem de selecție și pregătire eficient, din 3-400.000 de locuitori poți selecta o echipă de 11 jucători ori un lot de 20 de jucători, care să se bată de la egal la egal cu o echipă selectată din câteva milioane sau zeci de milioane. Asta pentru că există niște limite ale performanței fizice peste care nu se poate trece. De aici și egalizarea din fotbalul european din ultimii ani.

La ultimul recensământ, Clujul avea, oficial, tot atâția locuitori câți Islanda. Neoficial, cu studenții și mulți alți rezidenți neînregistrați, la care se mai adaugă și comunele satelit, Clujul are, conform estimărilor, între 400 și 500.000 de locuitori. Cu toate acestea are o echipă, Universitatea, care a retrogradat în liga a III-a, și alta, CFR, la care doar din întâmplare se rătăcește și câte un jucător localnic. Și asta ne arată partea pe deplin goală a paharului: CÂTĂ IROSIRE! Cât potențial de care ne batem joc! Din fericire, în cazul Clujului, există alte domenii ceva mai bine valorificate, dar faptul că suntem la ani lumină de potențialul maxim e cât se poate de evident la nivelul întregii Românii. Nu doar că nu mai avem un sistem care să ne permită să selectăm o echipă competitivă din 3-400.000 de locuitori, ci nu avem unul care să ne permită să facem asta nici din 18-20 de milioane! Mai grav, actualul sistem mafiot perdant nu ne distruge cele 10-20 de vârfuri potențiale pe care le-am putea selecta din 3-400.000, ci cele câteva mii existente la nivelul a 18-20 de milioane de locuitori!

Valoarea…

Printre vaietele de după înfrângerea cu Albania am tot auzit tot felul de explicații ale eșecului. Unii dădeau vina pe Iordănescu. Adevărat, dar ieșirea ”din mână” a Generalului nu e singura explicație. Alții au tot băut șaua cu ”lipsa de valoare” a jucătorilor naționalei. Asta e o tâmpenie. Rednic, Klein, Andone, Gabor jucau în a doua ligă din România (Divizia B, pe atunci!) cu un an înainte ca Italia lui Bearzot să câștige titlul mondial în Spania. Doi-trei ani mai târziu erau componenți de bază ai României care învingea Italia, cu cei mai mulți dintre campionii mondiali din 82 în echipă! De fapt, cel mai constant dintre jucătorii din grupul de la Hunedoara, care avea să strângă 90 de selecții la națională, Michael Klein, era în Divizia C, la Aurul Brad, înaintea sosirii ”omului muncii” Lucescu Mircea sub furnale! Nu, nu despre lipsa de talentul a românilor a fost vorba la Euro 2016.

Ceea ce a lipsit, și ne lipsește nu doar în fotbal, e un sistem asumat. Unul dintre secretele mai puțin cunoscute ale Hunedoarei a fost cuplul de antrenori de copii, Dumitru și Mircea Pătrașcu (tatăl și fiul), și alții care ei, care umblau după talente prin curțile școlilor și pe maidan, unde i-au descoperit pe Klein și mulți dintre fotbaliștii ajunși ulterior la națională și la mari cluburi ale României și Europei. Ăsta e primul nivel de selecție care a dispărut, pentru că nimeni nu mai susține antrenorii școlari, așa cum nu mai e susținută, în general, educația primară în România. Sunt deja numeroși primarii și foștii primari (de la Ploiești, Târgu Mureș, Pitești, Baia Mare etc.) care dau cu subsemnatul la DNA pentru că au direcționat bani publici către diferite echipe private de fotbal, baschet sau handbal din orașele lor. De fapt, au dat bani ca să fie cumpărate vedete lângă care să se fotografieze în campaniile electorale, care să aducă succese venite peste noapte, dar tot peste noapte pierdute. Unul nu s-a gândit însă să dea bani pentru antrenori școlari (profesori de sport), pentru organizarea de campionate pentru elevi și liceeni, de fotbal, baschet, handbal etc. – deși în domeniul ăsta puteau să dea bani liniștiți, că era vorba de educație, de școli, nu de cumpărat vedete pentru cluburi private. Iar dacă echipele profesioniste din oraș n-ar fi beneficiat de niciun jucător de pe urma unei asemenea investiții (lucru, totuși, cât se poate de improbabil) și tot ar fi fost un câștig pentru sănătatea copiilor din respectiva localitate (care, în timp, înseamnă inclusiv câștig financiar prin reducerea bugetelor de sănătate). S-au construit (și se construiesc) super-stadioane în orașele mari din România, unele dintre ele cu super-prețuri umflate pentru a fi loc de șpagă de milioane, zeci ori chiar sute de milioane de euro, dar terenurile de fotbal ”la liber” le poți număra pe degetele de la o mână, în timp ce curțile școlilor și liceelor sunt închise după-amiaza, după programul școlar, asta dacă nu cumva nu s-a găsit vreun director întreprinzător care să le… închirieze în orele astea!

Spre comparație, gândiți-vă la Islanda ca la un oraș ceva mai mic decât Clujul, Iașul, Timișoara, Constanța, Brașovul (că toate au, în mod real, mai mulți locuitori decât Islanda). Gândiți-vă că în fiecare dintre aceste orașe (și încă mai sunt câteva comparabile ca număr de locuitori în România) s-ar fi întâmplat asta:

”După 2002 Islanda a investit masiv în construcția de terenuri acoperite. Nu într-un stadion național monument (doar 10.000 de locuri are Laugardalsvöllur, arena lor națională), ci în mai multe terenuri mici, artificiale, încălzite, eco-friendly, care au costat între 5 și 25 de milioane de dolari (conform Washington Post), realizate prin parteneriate între cluburi și autorități. 11 astfel de construcții au fost ridicate și patru sunt încă în dezvoltare; alături de ele, au fost construite 22 de terenuri încălzite neacoperite și peste 100 de mini-terenuri artificiale, unele dintre ele lângă școli, unde elevii se pot juca în pauze sau după ore. Asta le-a oferit noilor generații șansa de a juca tot anul, nu doar trei luni, un sport pe care au ajuns să-l îndrăgească tot mai mult.” (sursa aici).

Asta pentru a nu aduce în discuție Franța, unde există 10.000 de școli de fotbal, fiecare cu minim două terenuri de antrenament și unul oficial…

Dar hai să ne propunem, ca prim pas, să re-ajungem între primele opt echipe ale Europei, că am mai fost acolo, adică să prindem din urmă… Islanda. Apoi mai discutăm de Franța, Germania și alte alea.

..motivarea, modelul…

Mai sus am arătat cât de mult potențial se irosește ignorând selecția de bază și infrastructura (de care depinde, la rândul ei, selecția de bază). Mai apoi vine motivarea că, de data aceasta pe bună dreptate, au fost mulți cei care au sesizat că exceptând 3-4 jucători, majorității componenților echipei naționale le lipsea determinarea. Iar asta e vina conducerii FRF mult mai mare decât numirea lui Iordănescu. Că au mizat exclusiv pe cartea bonificării financiare. Orice psiholog începător i-ar fi putut șopti însă lui Burleanu că motivația intrinsecă (adică cea care te împinge de la spate să vrei să performezi în domeniul tău) e mai puternică decât cea extrinsecă (plata financiară). Cu atât mai mult cu cât, atenție, chiar dacă nu au contracte la nivelul vedetelor vestice, jucătorii români de fotbal câștigă mult peste media românilor. Și, din nou orice psiholog începător știe că fiecare se compară cu cei din grupul din care provine. Așadar, cum fotbaliștii de la națională câștigă mai mult decât foștii lor colegi de la juniori și de la primele lor echipe de club, și mult mai mult decât media românilor, primele de succes – oricât de mari ar părea pentru cetățeanul cu venit minim garantat – nu sunt suficient de motivante (nu e deloc întâmplător faptul că cel mai determinat jucător al României la Euro 2016 a fost Florin Andone –  e singurul care s-a format încă de la nivel de juniori în Spania).

Să ne întoarcem, din nou, la Corvinul și la naționala României de la începutul anilor 80. Existau și pe atunci premii și prime pentru victorii. De cele mai multe ori însă, privilegiile fotbaliștilor constau în faptul că puteau să-și cumpere o Dacia peste rând ori că vameșii închideau ochii la niște blugi ori un video adus după deplasările din străinătate. Motivația reală a jucătorilor de la Hunedoara o povestește regretatul Ion Chirilă în una dintre cărțile lui, când scrie despre cum se strângeau, după antrenamentul oficial, la lumina unui bec făcut rost de la mazioner, să asculte poveștile lui Lucescu despre Maracana și Guadalajara. Nu primele în bani au fost cele care au făcut ca niște jucători de la juniori, din liga a doua sau chiar a treia să ajungă, după doar doi-trei ani să bată campioana mondială en-titre și printre primele 8 echipe ale Europei, ci ambiția de a depăși performanțele generației 70, care luptase de la egal la egal, în Mexic, cu campioana mondială din acel moment, Anglia, și cea care avea să devină campioană mondială în acel an, Brazilia. Cu atât mai mult cu cât poveștile despre acea generație le aflau chiar de la unul dintre cei care fusese în Mexic (și uite așa s-a rezolvat și problema modelului).

… și munca

Să recapitulăm. Ce a dus, în 1984, România printre primele 8 naționale de fotbal din Europa? Un sistem de selecție care cobora până la nivelul maidanului și al curții școlii, o infrastructură în dezvoltare (dincolo de cele câteva arene spectaculoase ridicate pe zeci și sute de milioane de euro în ultimii ani, alte zeci s-au închis, și nu țin minte ca pe atunci să închidă sau să închirieze cineva curțile școlilor și liceelor după-amiaza), o motivație corectă și niște modele reale. E banal de simplu, nu? Desigur, să nu uităm elementul esențial, că semnătura lui Mircea Lucescu pe cererea de transfer nu era doar o metaforă: munca.

Așa poți avea câteva echipe (nu doar una) de fotbal la nivelul Islandei, în România. Culmea e că nici măcar nu trebuie să așteptăm schimbarea de la centru. Clujul, Timișoara, Constanța, Brașov, Craiova, ce să mai vorbim de București (cu scuzele de rigoare pentru localitățile pe care nu le-am prins în enumerare) au potențialul și resursele de a susține, fiecare în parte, o asemenea schimbare. Și, nu e vorba doar de fotbal. Rețeta e cam aceeași în toate domeniile.

***

PS: Printre multele lucruri pe care le-am aflat în ultima lună despre Islanda de astăzi e că în timpul crizei din 2009, care i-a afectat și pe ei, s-au închis toate restaurantele McDonald s din insulă. După ce Islanda și-a revenit, nu s-au mai redeschis. La noi ne zgârâie creierii reclamele cu McMici și McCărnăciorioltenești. Dar asta e o altă poveste. Despre fraieri. Adică despre ăia care sunt dispuși să plătească de câteva ori mai mult pentru un fake stupid, când originalul e și mai bun, și mai ieftin.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Oameni ai muncii. Cum a fost pe când România era Islanda de astăzi

  1. PAFI

    Interesant articol. Asa este, lipseste baza, baza materiala si baza selectiei, copii si juniori. Dar mai lipseste ceva, mai de baza inca: interesul copiilor pentru sport. E aproape zero, de ce e mult de spus…

    Reply

Lasă un răspuns la PAFI Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *