Sorin Serb

O tara fara examene

Jale mare: pe scenă, bocitoare care-şi smulg hainele şi părul de nefericire. Asemeni inundaţiilor sau zăpezilor năpraznice, bacalaureatul s-a transformat într-un fenomen natural care produce anual disperare în proporţii de masă. Se arată cu degetul unii pe alţii şi-şi ocupă cu asta tot timpul. S-ar putea însă ca această culpabilizare generală să aibă un sâmbure de adevăr.

Bacalaureatul a declanşat o dezbatere naţională cu toate că rezultatele la testele din clasa a opta sunt la fel de proaste. Această evaluare gimnazială nu a stors nicio lacrimă, ba a trecut aproape neobservată, deşi e un semnal de alarmă că nici peste patru ani lucrurile nu vor sta mai bine la bacalaureat. Diferenţa se află în detalii. Miza testării naţionale gimnaziale este infimă. Pe baza acestei evaluări se face, conform unui algoritm complex, media pentru liceu. Însă absenteismul şcolar este atât de mare iar structura educaţională atât de generoasă încât locurile la liceu sunt asigurate şi pentru premianţi, şi pentru repetenţi. Rezultatele proaste de acum ne spun doar că peste patru ani vom avea noi dureri de cap, însă nimeni nu vrea să le aibă de acum. Dar ce e nou în asta? Ştiam de acum câţiva ani (2009), când, în urma punctajelor obţinute la testele PISA care evaluau competenţele de citire/lectură, matematică şi ştiinţe, România a ocupat locul 49 din 65 de ţări. Cu câţiva ani înainte, în 2006, obţinuse locul 47 din 59 de state. Testele au devenit, între timp, parte obligatorie a sistemului de evaluare şi se pare că, de atunci, involuăm sau plasăm în viitor rezolvarea problemelor. E şi acesta un mod de a gestiona criza, amânând-o.

În sistemul preuniversitar românesc poţi petrece 14 ani, de la prima grupă de grădiniţă ( la patru ani), până la bacalaureat ( la 18-19 ani), fără să dai vreun examen. Mai mult chiar, filantropia sistemului educaţional se prelungeşte şi în facultate unde, după un bacalaureat luat în condiţii tulburi, absolventul poate continua să dăinuiască netulburat de evaluări şi examene, până la lucrarea de licenţă. Sunt facultăţi de stat care te invită să le calci pragul promiţându-ţi, ca orice agenţie de turism, un sejur de vis. Chiar dacă iei note mici, măcar treci (profesorii şi-ar descompleta normele, dacă nu ai promova) şi-ţi faci părinţii fericiţi. Pe de altă parte, cine a citit modelele de teste de evaluare naţională poate observa că sunt redactate cu aceleaşi întorsături analfabete de logică, asemănător subiectelor de la bacalaureat. Cu aceste formulări echivoce, şi examenele capătă o dimensiune aleatorie. O loterie a vizelor pentru liceu şi facultate.

Egalitarismul a transformat România într-o ţară fără examene

După ce s-a renunţat la examenele la liceu (implicit şi la cel de treaptă, între a X-a şi a XI-a) singur bacalaureatul ce mai ferea ţara de proşti, chiar dacă n-o ferea bine. Profesorii din facultăţi se plâng anual de numărul tot mai mare de studenţi submediocri. Pe de altă parte, ei înşişi, pentru a-şi păstra norma didactică întreagă, sunt tot mai generoşi, aruncând anual carne de tun alterată pe piaţa muncii. Bacalaureatul este insuficient şi, aşa cum a fost organizat în acest an, traumatizant. În România hemoragia de prostie durează de ani de zile şi nu putea fi oprită cu un garou improvizat dintr-o lege adoptată la repezeală, cu programe şcolare îndoielnice şi cu un ethos educaţional care exaltă doar anduranţa şi bunăvoinţa elevilor şi a profesorilor, nu şi implicarea familiei şi a societăţii. Pestriţa viitură şcolară curge în voie peste acest peisaj umplându-i golurile şi ducându-i la vale acareturile, şi nimeni nu vrea sau nu are putere să ridice o stavilă în calea ei. Fără examene, trierea devine tot mai grea şi puţini dau semne că înţeleg că integrarea celor mulţi dar proşti devine o problemă ( şi o cheltuială) a tuturor, nu doar a sistemului educaţional.

Cu toţii s-au întrebat, pe bună dreptate, cine este de vină pentru acest dezastru. Praful de puşcă ridicat de beligeranţi ne facem să nu mai vedem limpede şi să risipim muniţia aiurea, împuşcându-ne în picior sau doborând niscaiva victime colaterale. În primul rând, pare să fie de vină lipsa spiritului concurenţial al educaţiei. Poate şi pentru că, asemeni drumurilor româneşti, educaţia este o autostradă care vine de nicăieri şi duce nicăieri. Şi astăzi este neclar de ce este necesară, cum arată, ce implică şi ce trebuie să facem s-o obţinem. Orice sistem educaţional se sprijină pe o filosofie clară care, în cazul nostru, lipseşte. Este înlocuită de o întreagă mitologie plină de contradicţii, mitologie ale cărei adstraturi s-au format în funcţie de importanţa propagandistică dată educaţiei într-un anumit moment istoric. În fapt, aprehensiunile pe care le avem în faţa educaţiei sunt cauzate tocmai de aspectul de mort viu, de Golem, de compoziţia suprarealistă între un fond de evaluare stalinist şi tentele naţional-comuniste din zona de umanioare (limbă, istorie, geografie, educaţie civică şi, desigur, religie- toate ne pun în evidenţă autocefalia). Ne îndepărtează de educaţie caracteristicile de artefact fără aplicabilitate practică, cimitir al tinereţilor noastre, în care nu se învaţă nimic util, univers paralel fără nicio legătură cu realitatea.
Pe scurt, absenţa unui sens dat educaţiei ( de ce învăţ?), inexistenţa unui sistem de evaluare naţională încă din primele clase ( pentru ce să învăţ?) face ca şcolile să se conţină pe sine, să fie stat în stat, să aplice norme şi evaluări adaptate mediului psihopedagogic, izolând şcolile rurale care au un metru-etalon elastic faţă de cele de la oraş unde aglomeraţia şcolară produce alte perturbări taxonomice, dar departajând şi şcolile orăşeneşti între ele, în funcţie de stratigrafia socială a cartierului de care aparţin. Aceste diferenţe nu aduc şi distincţii de programă şcolară, ci doar de evaluare, şi nuanţează ( falsifică) fundamental peisajul şcolar. După desfiinţarea şcolilor speciale, cele generale au început să se definească şi în funcţie de numărul cazurilor-problemă. Unii directori au constituit clase speciale care urmau aceeaşi programă, dar implicau un dublu standard de evaluare. Tendinţa a fost de a coborî ştacheta până la limita de jos a competenţelor. Lipsa examenelor a făcut ca acest efort de uniformizare să aibă eficienţă distructivă maximă. Elevii excepţionali au rămas pe cont propriu, de multe ori pierind înecaţi de viitură.
Dar necompetitivitatea afectează chiar şi cancelaria profesorilor.
Mulţi dintre aceştia ajung la catedră culegând firimiturile rămase după examenele de titularizare. Dacă eşti rezistent şi strângi din dinţi când te calcă vreo inspecţie, te poţi eterniza pe o catedră nedorită de nimeni, iar dacă eşti norocos, poţi ocupa provizoriu postul unui funcţionar din inspectorat sau minister. Dar nimic nu e mai etern ca provizoratul. Chiar şi examenul de titularizare se fereşte să fie prea extenuant- el constă într-un maldăr de acte care garnisesc o singură lucrare în care se amestecă elemente de programă şi metodică. Este un examen greu pentru că nu face diferenţa între etapele învăţământului preuniversitar şi pretinde cunoaşterea integrală a programei, chiar dacă vrei să profesezi la o şcoală generală şi nu la liceu, însă chiar şi dacă nu iei acest examen, nu e nicio problemă. Sunt unii care l-au dat de zeci de ori fără să-l ia. Poate chiar cei care îi pregătesc pe copii pentru bacalaureat. Trebuie doar să ai ceva studii, că există un loc sub soare pentru toată lumea! De fapt, singurele competenţe serioase pretinse profesorilor de un sistem de evaluare generos sunt toleranţa la birocraţie şi la stupiditatea programelor şi a funcţionarilor sistemului. Perfecţionarea e lăsată, în cea mai mare măsură, pe seama propriei conştiinţe.
Profesorul trebuie să-şi plătească din buzunar cărţile şi celelalte efecte pedagogice. Dacă vrea să răzbească, de pildă să se înscrie la un doctorat, o face împotriva sistemului, şi nu încurajat de el. Uitate fie prevederile Statutului cadrelor didactice sau legile în vigoare! Profesorii lasă în urmă nu doar elevi pe care s-au chinuit, de bine-de rău, să-i instruiască, ci şi o dâră groasă de hârtie formată din planificări anuale, semestriale şi pe unităţi de învăţare, fişe ale copiilor, dosare profesionale, rapoarte semestriale şi anuale, analize şi sinteze, întocmite în urma consfătuirilor unde se trasează pe ton milităros sarcini şi se stabilesc obiective. Trebuie să-ţi urmezi cu sfinţenie planificarea chiar dacă ea nu-ţi mai lasă vreme de aprofundare sau de consolidare a cunoştinţelor vârâte cu anasâna în memoria elevilor. Dracu te ia dacă nu respecţi dimensiunea şi structura microproiectelor şcolare, dacă nu-i pui pe copii să-şi îmbrace caietele şi cărţile şi dacă nu învaţă cel puţin o poezie a unui autor canonic (sic!). Canonizările se fac la minister cu sprijinul Academiei. Să te ţii somn al raţiunii!
Probabil că acest sistem care-i transformă pe elevi, profesori şi funcţionari ministeriali într-o nouă categorie de asistaţi sociali s-ar schimba dramatic dacă s-ar introduce teste anuale ale coeficientului de inteligenţă (dacă nu pentru toţi, măcar pentru elevi). Ar fi, desigur, un cataclism care ar omorî dinozaurii, dar care ar da o şansă primatelor. Însă o evaluare anuală a coeficientului de inteligenţă sau organizarea de evaluări anuale pentru fiecare an de studiu ar pune în evidenţă un adevăr bine ascuns. Ştim deja că multe şcoli au probleme cu analfabetismul însă mecanismele de protecţie ale sistemului, adică propaganda, secretomania şi l esprit de corps, ne-au făcut să credem că lupta împotriva acestei hidre este mereu victorioasă. Or rezultatul la bacalaureat (pe care elevii multor licee care se lăudau până mai ieri cu promovări-record nu au reuşit să-l promoveze) a demonstrat că analfabetismul propriu-zis este dublat de un analfabetism funcţional şi mai periculos, pentru că a permis decenii promovarea unor papagali şcolari care au ajuns, nu odată, în facultăţi, deşi sunt incapabili să înţeleagă simple relaţii cauzale sau să se integreze într-un context social. Ajutat de nepăsarea sau amatorismul ministerial, cu complicitatea profesorilor şi a părinţilor, în România, analfabetismul are proporţii de masă.
Şcolile româneşti au promovat în exces acest tip de analfabetism rezultat dintr-un şir nesfârşit de compromisuri. Este cea mai periculoasă formă de analfabetism pentru că este mimetic şi ar putea înşela la o evaluare superficială. La urma-urmei, elevul ştie să citească, chiar aşa, poticnit, scrie, cu multe greşeli, dar face măcar conturul literelor, ce poţi să-i mai pretinzi? Învăţământul mnemotehnic a scos pe bandă rulantă recitatori incapabili să recicleze şi să-şi restructureze vasta cunoaşte inutilă. De altfel, sistemul de învăţământ a încurajat această educaţie de manej. Familia, sistemul educaţional, politicienii şi societatea în ansamblul ei au preferat să-şi vadă fluierând de crizele economice, de deturnările de fonduri, de politicile sulfuroase, pompieristice şi demagogice, fără să fie preocupaţi de otrăvurile din programele şcolare şi de degradarea accelerată a şcolii. Au lăsat să se prăsească tot felul de paraziţi pe paginile manualelor, prin programele şcolare, la catedre sau în fotoliile directorale, prin inspectorate şi minister.
Actorii principali ai acestei scenete educaţionale nu-şi înţeleg rolurile.
Poate pentru că totul este prea mult, prea puţin, prea devreme sau prea târziu. Când singurele argumente care-i conving pe elevi să vină la şcoală sunt cornul şi laptele ceva trebuie să schimbe din temelii. Aşa cum arată programa nu ar putea fi niciodată obiect de seducţie. Trama peisajului şcolar, de la orare la infrastructură, de la relaţii interpersonale la organizare oferă tot atâtea argumente care-i demotivează. Bibliotecile stau încuiate, dar ce ar putea să le ofere? Cărţi de Dinu Săraru, Aurel Baranga şi Adrian Păunescu? Sunt copii care nici nu ştiu cum se deschide un dicţionar, nemaivorbind de rostul lui. Profesorii înşişi stau mai des cu piciorul pe frână decât pe acceleraţie, nedorind altceva decât să se conserve într-un cosmos în care eternitatea nu mai lasă loc la creaţiuni miraculoase. Părinţii îşi deleagă sau nu-şi pricep responsabilităţile, dovedindu-se la fel de analfabeţi funcţionali când vine vorba de viaţa de zi cu zi ca şi copiii lor.
Nivelul de educaţie al părinţilor nu a ţinut ritmul cu programa şcolară, chiar dacă aceasta tinde să fie veche şi îmbâcsită de noţiuni inutile şi fără legătură cu viaţa cotidiană. Tocmai de aceea unii părinţi nici nu înţeleg şcoala şi rostul educaţiei şi, în secret, au devenit duşmanii profesorilor şi ai sistemului. E forma lor de romantism revoluţionar. Copiii sunt numai buni să fie călcaţi cu şenila de curbele de sacrificiu sau de diferenţele de civilizaţie, când încearcă să-şi găsească de lucru în străinătate. Şi, nu în ultimul rând, funcţionarii sistemului, de la ministru la ultimul inspector, nu par să plaseze educaţia în universul sensibil, ci undeva în zona etică a obligativităţii şi tradiţiei. Asta dacă nu dovedesc ei înşişi acelaşi analfabetism funcţional ca şi elevii. Nu există decât interacţiuni sporadice între diversele paliere care influenţează nivelul educaţiei din România. Iar interacţiunile scot scântei. Părinţii îi acuză pe profesorii de incompetenţă sau corupţie, aceştia pe elevi sau pe părinţi de nepăsare şi huliganism, dar şi, printre dinţi, pe funcţionarii ministeriali care spun, la rândul lor, că de vină este proasta calitate a cadrelor didactice şi tot aşa, într-un cerc vicios care ne consumă inutil energia, dar pe care alţii, marii profitori ai prostiei, îl încurajează şi-l contemplă juisând.
Am muncit cu toţii la acest eşec, acceptând degradarea şi politizarea corpului didactic, sărăcia sistemului, amatorismul guvernamental, nepăsarea beneficiarilor, lipsa unei dezbateri publice pe tema obiectivelor principale ale educaţiei, nesimţirea, de multe ori penală, a familiei. Ne punem mâinile în cap şi bocim ignar, dar o facem ca bocitoarele profesioniste, cu multă ipocrizie zgomotoasă. Probabil că pentru a păstra echilibrul ecologic al prostiei în societatea românească, nimeni nu vrea să facă nimic mai mult decât să maimuţărească disperarea pe marginea prăpastiei. E şi aceasta o formă de autism. Sentimentul general este că într-o ţară fără examene, întâmplarea biografică şi accidentul te pot ridica, fără eforturi suplimentare, până la cel mai înalt nivel în stat şi trebuie să fii un mare ghinionist să eşuezi în faţa unui examen pe care părinţii tăi l-au luat cu 10.
Şi-apoi de ce atâta scandal pe tema unui examen ratat, când suntem cu toţii de acord că programa şcolară pe baza căreia au fost redactate subiectele este proastă şi că trebuie schimbată? Poate că abia după schimbarea acesteia ar trebui să ne punem probleme serioase pe mâna cui lăsăm cheile de la casă.

Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “O tara fara examene

  1. cornel

    Articolul dl. Sorin Serb, poate fi echivalentul unei tomografi sau a celei mai performante examinari neinvazive din medicina moderna. Reuseste mult mai competent sa prezinte invatamantul ro. decat sa spunem raportul prezidential si sinteza acestuia, pe tema data. Personal am doua observati: 1. Priveste invatamantul profesional (scolile profesionale) care va trebui sa cuprinda nu numai pe cei ce nu pot, sau sunt evaluati, sa faca fata invatamantului liceal/superior ci in primul rand pe cei ce nu au suportul material corespunzator (ei sau familia}, au inclinati/talent practic/aplicativ etc. Aici trebui gasite mijloace adecvate, ptr. continuarea studiilor in forme de frecventa redusa/serale samd., excluzand aceste forme celor ce nu au fost competitivi. 2. – Articolul prin folosirea in corpul sau a unor termeni (mnemotehnic, artefact, aprehensiunile, adstraturi) are o adresabilitate limitata, Va recomand, cu buna credinta, si numai in virtutea aprecieri deosebite a calitati articolului d.-voastra, gasirea echivalentelor la fel de adecvate din lexicul uzual. Cu urari de bine, cornel.

    Reply
  2. M.O.

    i-am raspuns cam in acelasi fel si d.lui prof. Anton Hadar, Presedintele Federatiei Alma Mater…. vezi articolul…..
    punctual, ex. de Bac. trebuie dotat cu 2 lucruri:
    1. acele webcam sa existe 24/24 ore, 365 zile pe an, in fiecare clasa, daca nu-s bani, parintii sa contribuie in folosul lor si in contuil banilor aruncati la meditatii !

    2. in salile de examen sa existe Politist in misiune, cu indicatia sa conduca la sectie pe cel implicat in fraudare; de acolo sa fie scos de cine are interes: familie, parinti, tutore

    Ar mai fi ceva legat de invatamant; Meditaiile…: ele sa fie organizate sub forma unor cooperative de profesori care explica celor inscrisi, la un pret modic, tot ce este necesar; deci meditatiile particulare sa fie interzise prin lege !!!

    Ac. 2+1 puncte fac parte din principiul pedagogic, unanim acceptat, in didactica generala al Recompensei si Pedepsei si cine il ignora sa poate raspunderea….!!!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *