Noua eră a comunicării

În urmă cu 15 ani era aproape imposibil să mobilizezi – pentru orice scop – persoane din afara unui teritoriu pe care îl controlai direct sau care simpatiza cu cauzele tale. Principalele mijloace de comunicare de atunci (televiziunea, radioul şi presa scrisă) puteau emite un mesaj în eter, disponibil oricui, dar acestea erau supuse unor reglementări şi puteau fi depistate şi închise cu destulă uşurinţă dacă încălcau anumite norme. Mesajele prin poştă sau prin telefon puteau fi expediate numai spre destinatari cunoscuţi (cărora li se ştia numărul sau adresa), ceea ce limita cât de departe putea mesajul să ajungă. De asemenea, accesul la internet era încă destul de restrâns, mai ales în rândul populaţiei fără resurse materiale.  Desigur, existau şi locuri unde ideile puteau circula libere între oameni fără a se folosi mijloace de comunicare supuse reglementărilor şi cenzurii (forumuri online, asociaţii şi adunări faţă în faţă şi alte canale care promovau idei neacceptate), dar acestea rămâneau în mare parte obscure, de nişă. În România, cel mai cunoscut exemplu de sursă de idei interzise este postul de radio Europa Liberă, prin care orice român posesor de aparat radio putea asculta ştiri din afara spaţiului comunist, spre disperarea autorităţilor. Însă Europa Liberă era un canal unidirecţional – puteai recepţiona, dar nu puteai emite propriul răspuns. Mesajul ajungea la tine şi, din vorbă în vorbă, la apropiaţi, dar acolo se oprea. Deşi după 1990 cantitatea de informaţii a crescut ca volum şi ca diversitate, până în ultimul deceniu cele mai multe mesaje care ajungeau la ochii şi urechile majorităţii cetăţenilor din orice ţară încă treceau prin nişte filtre „oficiale”: editori care stabileau ce se transmite, când se transmite, cum se pune problema şi ce se lasă pe dinafară; patroni ai unor mijloace de comunicare care stabileau politica editorială (fiecare cu agenda sa); instituţii de monitorizare a audiovizualului (CNA şi echivalentele sale din alte ţări). Asemenea filtre erau relativ puţine la număr şi expuse consecinţelor pentru fiecare decizie luată.

Cu alte cuvinte, în urmă cu 10-15 ani statele aveau mult mai mult control asupra mesajelor care ajungeau la populaţiile proprii şi mult mai puţin control pe mesajele transmise în afara propriilor graniţe. În prezent, acest control a dispărut aproape în totalitate. Răspândirea internetului ca mijloc de comunicare în masă şi, mai ales, folosirea tot mai răspândită a reţelelor de socializare a creat „agore” virtuale – spaţii unde persoane care nu s-au cunoscut niciodată, din orice parte a lumii, se pot reuni, pot dezbate şi răspândi idei şi opinii unui public practic nelimitat. Rolul „formatorului de opinie” devine, deci, mai important decât oricând, dar şi mai accesibil. Orice persoană – reală sau fictivă – are posibilitatea să influenţeze un număr aproape nelimitat de oameni, chiar şi fără riscul unor consecinţe iminente şi severe cu care se confruntă filtrele tradiţionale (editori, patroni etc.).

Una dintre consecinţele acestui fenomen este solidaritate sporită. Accesul la internet şi contactul cu idei şi persoane din lumea întreagă generează mai mare empatie şi solidaritate pentru cauze cum ar fi mediul, democraţia, depturile omului ş.a.m.d. Mişcarea Occupy şi Primăvara Arabă (cunoscută pentru „revoluţiile Facebook”) au fost posibile pentru că ideile promovate au fost răspândite „la firul ierbii” în mod intens de-a lungul reţelelor fiecărui individ, fiind preluate şi reluate chiar şi peste graniţe. Să vezi cu ochii tăi că proprii prieteni sunt în mişcare pentru o cauză are un efect mai puternic decât să citeşti un articol de ziar despre subiect sau să vezi la televizor un reportaj de câteva minute, mai ales dacă ai posibilitatea să comunici direct cu cei implicaţi şi să emiţi propriile păreri. Se realizează astfel un transfer de idei mult mai accentuat decât în orice altă perioadă din istorie. Acest fapt este şi binecuvântare şi blestem.

Pe vremuri, ziarele erau folosite pentru a răspândi iluminismul, socialismul, naţionalismul, bonapartismul şi alte asemenea idei care ameninţau ordinea acelor vremuri şi regimurile consacrate. Din acest motiv s-a încercat intens închiderea tipografiilor (şi a gânditorilor) de unde plecau asemenea idei. Regimurile acelor vremuri (în mare parte monarhii absolute) au rezistat uneori cu ferocitate schimbărilor sociale promovate de asemenea idei, rezultatul fiind aproape întotdeauna violent. Astăzi, internetul şi reţelele de socializare sunt folosite intens pentru a răspândi noi idei sau pentru a le susţine pe cele existente deja. Astfel, tot mai multe cauze care par pierdute în ţările de origine devin internaţionale tocmai datorită sprijinului masiv venit din mediul virtual (protestele pentru eliberarea jurnaliştilor arestaţi în Turcia sau Egipt, presiunile pentru democratizare în state autoritare, campaniile pentru recunoaşterea drepturilor femeilor din Arabia Saudită sau campaniile internaţionale pentru stoparea defrişărilor din Amazon fiind numai câteva exemple). Indiferent de conţinutul ideilor transmise, mobilizarea transnaţională şi schimbul direct de idei între oameni din diferite medii cultivă senzaţia unei societăţi globale – ideea că, în esenţă, toţi suntem în aceeaşi barcă şi că ce afectează pe unii afectează pe toţi. Astfel se naşte sprijin popular pentru iniţiative precum Acordurile de la Paris şi opoziţie populară faţă de idei precum TTIP. Tot astfel ajung să fie dezbătute intens în România idei şi controverse importate de-a gata de peste ocean, dar care nu au nicio bază în realitatea societăţii româneşti (excesul de corectitudine politică fiind cel mai recent exemplu – acesta poate că există în anumite campusuri universitare din Statele Unite, dar în niciun caz nu se regăseşte în spaţiul public din România).

Aşadar, faptul că statele pierd tot mai mult control asupra infomaţiilor şi ideilor care ajung la propria populaţie naşte şi oportunităţi dar şi probleme, mai ales pentru că statele încă nu s-au adaptat noilor realităţi şi, în multe cazuri, nici nu au idee cum să se adapteze. Recentele atacuri teroriste din Europa sunt exemple dramatice în acest sens. Până în urmă cu 10-15 ani, orice organizaţie care voia să desfăşoare atacuri teroriste era nevoită să recruteze pe ascuns, dintr-o arie geografică limitată, aderenţi. Aceştia erau instruiţi, echipaţi şi trimişi fie către o ţintă precisă, fie cu o misiune precisă dar liberi să-şi aleagă ţintele. Atacatorii din 11 septembrie 2001 erau saudiţi (15), sau din Emiratele Arabe Unite (2), Egipt (1) şi Liban (1). Teroriştii din Irak sau Palestina sunt localnici, recrutaţi de organizaţii locale. Era internetului şi a reţelelor sociale a schimbat nu numai cum se transmit idei ci şi cum se pot mobiliza mase de oameni pentru diferite cauze, inclusiv pentru atentate. Atacatorii din Europa sunt localnici, născuţi şi crescuţi în ţările unde comit atentate. Faptul că ceva îi motivează să fie mai loiali unor pixeli pe ecran decât propriilor comunităţi nu ar trebui să surprindă. Realitatea este că potenţiali terorişti au existat dintotdeauna în orice stat şi nu s-a înmulţit proporţia lor, numai că aceştia erau izolaţi de alţi indivizi cu gândire similară. Deţinătorii canalelor de comunicare în masă de regulă nu urmăresc să comită atentate. Atunci, însă, când tocmai acest scop îl au, nu duc lipsă de recruţi. IRA din Irlanda de Nord sau ETA din Ţara Bascilor găseau întotdeauna voluntari gata să detoneze bombe în zone aglomerate de civili. La fel precum Hamas sau Al-Qaeda, acestea recrutau aderenţi din zonele controlate direct pentru că era extrem de dificil pentru ele să se adreseze unui public internaţional. Astăzi, însă, poţi din faţa calculatorului să găseşti oameni dispuşi să intre cu camionul într-o mulţime, fără să părăseşti măcar sufrageria. Facebook sau alte reţele de socializare au succes pentru că oferă utilizatorilor conţinutul pe care-l vor. Google, YouTube şi alte aplicaţii de asemenea folosesc algoritmi de căutare care personalizează rezultatele şi recomandările afişate în funcţie de interesele utilizatorului. Deci dacă utilizatorul este admirator al Statului Islamic, de exemplu, algoritmii de căutare îl vor direcţiona spre conţinut pe gustul său, unde va avea posibilitatea să interacţioneze direct cu alte persoane – reale sau fictive – cu aceleaşi convingeri. Din păcate, solidaritate există nu numai pentru idei constructive. Atacatorii din Paris, Berlin, Nisa sau Londra nu erau recrutaţi şi antrenaţi pentru atentatele comise. Se prea poate ca Daesh să fi aflat de ei de la televizor ca toată lumea. Însă faptul că s-a vorbit despre ei, că au fost lăudaţi ca fiind eroi şi martiri pe diverse canale online şi că timp de câteva zile au apărut figurile lor la televiziune şi în presă, cu nume şi prenume, a dat un imbold în plus altor admiratori în căutare de celebritate să-i imite. Cazul „teroristului” din Argeş ilustrează perfect acest punct. Un om motivat de un ideal are grijă să nu dea de bănuit ce urmăreşte, să nu fie prins şi să nu-şi trădeze complicii. Unul care caută doar celebritate povesteşte totul cu mândrie şi se bucură să fie băgat în seamă. Cât timp canalele de ştiri continuă să facă din terorişti celebrităţi, problema va continua.

Însă nu numai organizaţiile teroriste au înţeles implicaţiile reţelelor sociale şi beneficiile pe care le pot obţine în materie de susţinători, ci şi politicienii. Marea majoritate a leaderilor politici caută încă să-şi formeze o imagine pe placul publicului autohton. Imaginea pe care o ai în faţa cetăţenilor adesea decide cât acces ai la putere, lucru valabil şi pentru democraţii dar şi pentru regimuri autoritare. Excepţia vizibilă pare să fie Rusia. Din anul 2000, de când a preluat puterea, Vladimir Putin şi-a construit o imagine de leader puternic, viril, masculin şi apărător al intereselor Rusiei şi ale ruşilor. Însă imaginile cu el pescuind la bustul gol sau câştigând la judo nu sunt pentru publicul intern ci pentru admiratori din alte state. În discursurile sale publice, Putin afirmă statutul Rusiei de mare putere, îşi reafirmă devotamentul faţă de interesele ei şi pare că încearcă să convingă audienţa de justeţea revendicărilor sale (printre care se numără sfere de influenţă în Europa, echilibru militar între marile puteri şi dreptul de a interveni militar în alte state pentru apărarea intereselor Rusiei). Însă publicul său ţintă nu este publicul rus, care deja îl susţine pe aceste idei, şi nici leaderii altor state, care nu vor fi convinşi de nimic cu un discurs, ci tocmai cetăţenii statelor vestice cărora le aduce reproşuri. Pe aceştia încearcă să-i convingă şi să-i atragă cumva de partea sa. Faptul că discursurile sale adesea nu apar integral (sau deloc) pe canalele de ştiri alimentează această imagine a Rusiei marginalizate şi împinge admiratorii săi să-l caute pe YouTube sau alte aplicaţii, unde comentariile sunt majoritar favorabile şi adesea în limba engleză ca şi discursurile. Fireşte, nu contează că niciun leader nu este redat în întregime la orele de maximă audienţă, discursurile lui Putin adesea apar cu titluri de genul „Ceea ce mass-media americană nu vrea să auzi”.

Respectul de care se bucură Putin în rândul cetăţenilor din alte state serveşte un dublu rol. În primul rând, creează o bază de susţinători care l-ar vota dacă ar putea şi care pot fi vocali în favoarea Rusiei, împotriva adversarilor acesteia sau în sprijinul unor candidaţi aflaţi în relaţii bune cu Moscova. Marine LePen, Geert Wilders sau Donald Trump s-au asociat cu Putin tocmai în ideea atragerii de admiratori ai modelului de leader puternic, implicat în toate şi care apără „poporul” înainte de toate. Această asociere nu ar fi avut loc în termeni prietenoşi dacă nu s-ar fi aşteptat la beneficii electorale. Prin contrast, Barack Obama şi-a construit imaginea în antiteză cu Putin, prezentându-se ca un adversar redutabil, capabil să-i facă faţă. Ambele abordări au consolidat imaginea leaderului rus.

În al doilea rând, imaginea lui Putin în afara Rusiei este motiv de admiraţie în interior. Respectul faţă de Putin este motiv de mândrie în multe zone ale Rusiei, cu atât mai mult cu cât prestigiul internaţional face uitate multe dintre problemele sale interne. Mulţi cetăţeni ruşi ţin minte umilinţele şi greutăţile anilor ’90 (pe care Putin însuşi le menţionează des) şi sunt dornici să aibă iarăşi statut de mare putere. Faptul că până şi vesticii îl admiră pe Putin este, deci, o reafirmare a autorităţii sale.

Aceşti admiratori reali sunt completaţi de admiratori fictivi – profiluri false şi mesaje generate şi distribuite automat, precum şi de „fabrici de troli” şi de canale media loiale regimului de la Kremlin (RT, Sputnik International ş.a.m.d.). Toate acestea caută să atragă susţinători din afara Rusiei.

Aici zace şi esenţa acuzaţiilor de intervenţie în alegerile din Statele Unite. Mesajele distribuite automat prin Twitter şi alte reţele de socializare aveau scop de a critica nu numai pe Hillary Clinton, dar şi politicile duse de SUA în Europa, şi de a prezenta revendicările Rusiei ca justificate şi chiar necesare pentru pace. Pe scurt, reţelele de socializare au adus laolaltă susţinători ai unor idei, le-au cultivat convingerile şi i-au mobilizat să se prezinte la vot. Atenţionarea guvernului federal că sistemele electronice din 39 de state au fost atacate înainte de alegerile din noiembrie anul trecut nu se referă la voturi scoase din burtă sau schimbate dintr-un click, ci la măsuri direcţionate spre încetinirea votării în anumite secţii, decredibilizarea rezultatelor şi răspândirea de mesaje electorale prin reţele de socializare. Rezultatul a fost o polarizare ideologică poate fără precedent în Statele Unite.

Palatul lui Putin de la Marea Neagră

Totuşi, cum îţi dai seama că asemenea poveşti sunt reale şi nu fabulaţii ale presei occidentale? Poate că milioanele de comentarii şi materiale care laudă Kremlinul şi critică Vestul au dreptate şi poate că într-adevăr mass-media occidental caută doar să manipuleze. În mod cert, canalele de comunicare au propriile lor interese, dar se poate verifica cine dezinformează mai mult şi mai grav. De exemplu, în 2014, după dispariţia zborului MH370 al Malaysia Airlines deasupra oceanului, au apărut numeroase teorii ale conspiraţiei referitoare la soarta avionului (unele pot fi uşor găsite şi astăzi) – de la OZN-uri la americanii care i-au doborât ca să nu piardă companiile farmaceutice bani din leacul pentru cancer descoperit de savanţii de la bord. Prin contrast, în 2016 un avion rusesc s-a prăbuşit în Marea Neagră având la bord 63 de membri ai Ansamblului Alexandrov, parte a corului Armatei Roşii. Deşi avionul era în drum spre Siria şi deşi mai avusese loc un incident aerian între Rusia şi Turcia nu cu mult timp în urmă, nu a existat nicio teorie a conspiraţiei referitoare la acest incident (am căutat şi răscăutat). De ce internetul a explodat cu asemenea teorii atunci când vizat a fost occidentul dar a tăcut atunci când vizată a fost Rusia? Asemenea inconsistenţe se pot vedea şi când vine vorba de intervenţii militare (SUA în Irak versus Rusia în Ucraina şi Georgia), de atentate teroriste (Sankt Petersburg şi Cecenia versus Europa şi SUA) sau de „păpuşarii din umbră” (Soroş versus mult mai bogatul Putin). De ce conspiraţiile planează în jurul unora dar nu şi altora?

În faţa acestor probleme nu există soluţii simple. Mass-media din Rusia este cenzurată intens, iar investiţiile în unelte de persuasiue  pe internet îl feresc pe Putin de metode similare. Leaderi vestici precum Macron, Merkel sau Trudeau – deşi se bucură de popularitate în propriile ţări – nu se pot adresa direct publicului rus cu aceeaşi uşurinţă. Ce este, deci, de făcut?

Liberul schimb de idei şi de opinii peste graniţe poartă anumite riscuri, la fel precum liberul schimb de bunuri şi servicii, motiv pentru care cea mai simplă reacţie la întregul proces este de interdicţie. În timp ce ţări precum Turcia, Rusia şi China au impus anumite restricţii site-urilor care pot fi accesate din respectivele ţări, în Vest s-a ajuns la situaţia jenantă în care tocmai promotorii libertăţii de exprimare cer filtrarea şi cenzurarea ideilor care nu convin. Însă cenzura ideilor nu funcţionează, cum nu a funcţionat nici în secolul 18. Ideile se pot combate numai cu alte idei, aceasta fiind reţeta încercată cu succes de Macron în Franţa încă dinaintea alegerilor şi de Merkel.

Acolo unde există o vizune spre un ideal există şi susţinători. Din păcate, România a devenit o ţară fără ambiţie după intrarea în Uniunea Europeană, funcţionând în mare parte din inerţie, fără dorinţa de a fi prima în ceva. „Proiectele de ţară” şi „viziunile” propuse în ultimii ani par mai mult ocazii de îmbogăţire pentru câţiva bine-plasaţi decât ambiţii naţionale autentice. Problema nu este tipic românească, cum nu este nici soluţia. La nivel European şi nu numai, încă există rezistenţă puternică faţă de realitatea că trăim într-o societate globală, în care problemele mari sunt comune şi în care statele nu mai pot sta izolate de restul lumii foarte mult timp. Acceptarea acestei situaţii ar duce la regândirea relaţiei dintre cetăţean şi stat şi, într-adevăr, la schimbarea felului în care statele interacţionează şi a felului în care funcţionează societatea. Mesaje diseminate pe calea reţelelor sociale reuşesc să atragă pe cei care deja le împărtăşesc viziunea şi pe câţiva dintre cei care nu au opinii clare deja formate. Provocarea statelor în următoarele decenii va fi, deci, să-şi asigure loialitatea cetăţenilor, lucru care necesită implicare cu şi pentru ei. Inerţia a funcţionat cât timp existau filtre care gestionau ce fel de informaţii ajung la publicul larg. Acum că acele filtre devin tot mai slabe, statul nu-şi mai permite doar să asiste pasiv la evenimente sociale. Cetăţenii de astăzi sunt în căutare de sens şi scop, vor să facă parte din ceva mai amplu, iar ofertele cele mai atractive par să vină de la extremele spectrului politic sau de la actori neafiliaţi statului. Aici zace marele pericol.

Aşa cum monarhiile absolute de pe vremuri rezistau schimbărilor şi încercau să-şi apere privilegiile, regimurile de astăzi (chiar şi cele democratice) sunt luate cu asalt de idei noi – unele bune, altele mai puţin. Din păcate, uneori pare imposibil să se anticipeze care sunt ideile bune care ar trebui urmate, şi care sunt cele care trebuie trecute cu vederea. Tocmai aici apare nevoia de mai multă democraţie, cu tot ceea ce implică – deliberare, consens, compromis şi acceptare – dar şi nevoia de ambiţie, atât la nivel naţional, cât şi la nivel de regiune, de localitate, de cartier sau de scară de bloc.

Cu cât suntem mai conectaţi cu atât avem mai multă responsabilitate unii faţă de alţii şi mai mare nevoie să ne implicăm în evenimente globale. Teama ne poate împinge să ne închidem în noi înşine şi să ne izolăm de idei „periculoase” venite din afară. Dar teama nu este un mod de viaţă. Ideile trebuie studiate, discutate, analizate şi criticate faţă în faţă – numai aşa pot fi înţelese şi transformate în ceva util. Nu trăim pe internet, deşi acolo poate ne petrecem marea parte a timpului, ci trăim în comunităţi de oameni. Pe unii îi ştim şi îi apreciem, pe alţii nu, dar de dragul prezentului pe care îl avem şi al viitorului pe care-l construim cu sau fără voie, e timpul să înţelegem că suntem cu toţii în aceeaşi barcă şi că orice am face pe viitor trebuie să includă pe toată lumea fie că ne place fie că nu. Orice altă cale a dus până acum numai la violenţă.

 


Recomandări

One thought on “Noua eră a comunicării

  1. Jack

    Cu cât suntem mai conectați, cu atât lumea devine un sistem tot mai complex, iar sistemele complexe sunt ok până când comută de nimeni nu se-așteaptă. E matematic. Așa că, oricâtă grijă am avea, nu vom putea elimina violența (e inerentă speciei noastre) și nici nu vom putea controla lumea (probabil nici cei care cred că o fac acum, ceea ce, la urma urmei, e bine). În 2009, în zilele crizei, au apărut analiști care în două zile au trecut de la “Sistemul e stabil, dar trebuie …” la “V-am avertizat că urmează să se întâmple ceva rău !”, așa că …
    Din nefericire, ideile bune se dovedesc adesea bune doar după ce au fost transpuse în practică celelalte idei.
    Aveți dreptate, relația dintre cetățean și stat trebuie regândită, dar nu numai, ci și relația dintre individ și societate, dintre individ și timp și mai ales relația dintre indivizii care au tehnologie și cei care și-o doresc, ori aici cred că primii nu sunt mânați de cele mai bune intenții! Resurse puține, unii puternici, alții slabi – ghici ce se va întâmpla!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *