Îl cunosc și îl citesc de mai bine de un deceniu și jumătate pe Cătălin Tolontan și am avut și ocazia să lucrăm împreună pentru a nu-mi pune problema că blufează, atunci când scrie că cineva a înregistrat și intenționează să facă publice înregistrările în care el s-a întâlnit cu diferite persoane pe parcursul documentării cazului Gala Bute. Îmi amintesc un episod din toamna anului 2005, când Gsp, aflat încă în competiție cu Pro Sport în Transilvania și Banat, a publicat ”pe surse”, informația conform căreia Cosmin Olăroiu urma să fie înlocuit de Gică Hagi în postura de antrenor al echipei Poli Timișoara. Un scenariu care părea cât se poate de improbabil, Olăroiu o preluase pe Poli de la retrogadare, iar în toamnă se bătea pentru un loc în cupele europene. Conducerea clubului a negat vehement știre, acuzându-i pe cei de la Gsp, în frunte cu Tolontan, că ar face jocurile Stelei și că vor să destabilizeze situația clubului. Suporterii viola s-au supărat și ei, și au boicotat ziarul. Dar nu pentru mult timp, ci doar până în momentul în care, chiar după o victorie, Olăroiu a fost înlocuit cu… Hagi (inutil să mai spun că a fost și momentul în care Gazeta a câștigat competiția cu Pro Sport și în Banat). Am făcut această scurtă paranteză pentru a înțelege cât de riscantă (pentru credibilitatea unei instituții media și a unui jurnalist) era, la vremea respectivă, difuzarea unei informații ”pe surse” și cât de sigur trebuia să fii în privința veridicității informației pentru a o difuza.
Situația a devenit mult mai relaxată (în sens negativ) în ultimii ani și pe spinarea jurnaliștilor onești s-a construit o întreagă mașinărie de spamat spațiul public (incluzând aici și mediul online) cu informații ”pe surse”. Dintr-o excepție motivată de fiecare dată punctual, jurnalismul pe surse a devenit o regulă. O regulă proastă și extrem de nocivă pentru presă, în condițiile în care publicul autohton nu are exercițiul necesar să discearnă când are de-a face cu o intoxicare și/sau manipulare, și când cu o informație reală în care sursa nu e deconspirată din motive care țin de protejarea ei. Iar mecanismul a devenit malign: faza 1) o ”informație” e aruncată aiurea ”pe surse”, pe un site obscur; faza 2) ”informația” e preluată de o instituție media ceva mai serioasă/credibilă care citează site-ul original (dar, de cele mai multe ori ”uită” să menționeze că e informație ”pe surse”); faza 3) ”informația” e multiplicată de alte instituții media, care citează doar sursa media intermediară (cea cu o anumită credibilitate). Culmea e că acest mecanism bolnav își bazează forța manipulatoare tocmai pe faptul că există și jurnaliști onești a căror informații pe surse au fost confirmate în timp. E o generalizare abuzivă, dar care prinde la un public prea puțin antrenat în asemenea mârșăvii și cu prea mult bun simț pentru a accepta că există tovarăși care, în mod programatic, se ocupă cu așa ceva.
Am început cu această paranteză pentru a înțelege de ce nu am încredere apriorică în jurnalismul ”pe surse”, dar acord credit unor jurnaliști care oferă informații ”pe surse”, în mod responsabil, ca o excepție, nu ca o regulă, și doar după ce în mai multe cazuri informațiile publicate de ei s-au confirmat ulterior.
***
Și revin la ceea ce dezvăluie Tolontan legat de înregistrarea și posibila difuzare a înregistrărilor întâlnirilor pe care le-a avut cu diferite persoane în documentarea dosarului Galei Bute. Am mult mai multe exemple (nu doar cel amintit mai sus) pe care mă bazez atunci când afirm că nu blufează. La fel cum consider că atacul nu îl vizează doar pe Cătălin Tolontan, ci întregul sistem pe care se bazează jurnalismul de investigație onest. Pentru că nu jurnaliștii de investigație sunt cei timorați (această specie pe cale de dispariție în presa autohtonă își asumă din start riscurile deloc puține ale profesiei, în condițiile în care nu beneficiază nici pe departe de protecția legislativă pe care o are un anchetator, polițist sau procuror), ci persoanele dispuse să vorbească cu jurnaliștii. Nu este absolut nimic ilegal, neprofesional, imoral să discuți cu un jurnalist. În sensul ăsta există prevederi constituționale care apără dreptul cetățenilor de a fi informați, care acoperă în totalitate absolut toate cazurile în care un jurnalist discută cu o altă persoană în exercitarea profesiei lui. Doar că înregistrarea și difuzarea unor astfel de întâlniri pot genera o interpretare de genul că ar fi ceva imoral sau chiar ilegal! În plus, dacă la un moment dat, un jurnalist decide să-și protejeze sursele, o face nu pentru că sursa respectivă ar fi comis vreun act de trădare față de instituția pentru care lucrează, ci pentru a-l feri de presiuni și consecințe ilegale din partea superiorilor lui (să nu fim naivi, nu trăim într-o societate nici pe departe perfectă). Aparent, toate cele scrise mai sus sunt banalități, țin de abecedarul presei și al unei democrații reale, dar într-o societate ca a noastră trebuie repetate în fiecare zi, cel puțin încă o generație, până vor deveni lucruri de la sine-înțelese (faptul că în scandalul Turcescu există voci publice care nu văd nimic ilegal și imoral, ba chiar consideră normală (!) infiltrarea redacțiilor cu agenți sub acoperire reprezintă o mostră care arată cât de șubrede sunt mentalitățile democratice pe la noi – susținătorii unei asemenea tâmpenii ar avea credibilitate zero în fața opiniei publice în secunda imediat următoare enunțării ei).
La fel cum mărturisește și Cătălin Tolontan, m-aș bucura să apară înregistrări cu el documentând un subiect, că ar fi niște filmulețe extrem de utile (în sens pozitiv) pentru cursurile facultăților de jurnalistică. Dar în interesul jurnalismului de investigație aș prefera ca cei care au făcut înregistrările (cu ce drept? la comanda cui? există vreun dosar de urmărire penală legat de vreunul din subiecții înregistrărilor și discuțiile au relevanță în acel dosar?) să le păstreze pentru cursurile de jurnalism de peste cel puțin jumătate de veac (când, într-adevăr, ar reprezenta doar interes educațional). Am întâlnit de prea multe ori priviri mirat-speriate când, în cadrul propriilor documentări, propuneam ca locuri de întâlnire cele mai vizibile terase din centrul orașului, pentru a nu mai vorbi de situația absolut aberantă în care angajați ai RMGC aveau trecute în contractele cu compania sancțiuni majore în cazul în care discutau cu jurnaliști! Atenție, nu era vorba de protejarea cine știe cărui secret de serviciu (ce secrete de serviciu puteau deține niște lucrători cu pichamărul sau lopata în subteran!), ci de o obligație generală de a nu vorbi cu presa. Desigur, există norme de comunicare, pentru orice instituție publică sau societate privată, dar acestea sunt facultative, nu obligatorii chiar și atunci când sunt semnate angajamente sau contracte exprese în acest sens, pentru că niciun contract între părți nu poate îngrădi un drept prevăzut în Constituție (excepțiile de genul confidențialității discuțiilor avocat-client, psiholog-pacient, anchete sociologice, secrete de serviciu etc. sunt doar excepții și cu limite clare – nu generalizatoare). No, încearcă să explici oamenilor lucrul ăsta, când încerci să obții o informație publică de la ei, după ce s-ar publica ”devăluiri” de la întâlnirile cu jurnaliști! De parcă nu e și așa suficient de greu să învingi reticența unor oameni să vorbească cu presa, mai sperie-i și cu ideea că discuțiile lor sunt înregistrate (și nu de către jurnaliști, cu acordul lor inițial). O astfel de situație nu-și poate dori decât o minte bolnavă, care își poate imagina că poate controla informația (blocând accesul presei la anumite informații și/sau selectând ce ajunge la presă).
Concluzionând momentan, senzaționalismul unor asemenea dezvăluiri (cum ar fi difuzarea înregistrărilor cu Cătălin Tolontan documentând un subiect) țin de a-normalitatea societății în care viețuim. O societate în care e, într-adevăr, un lucru extraordinar și senzațional că mai există și jurnaliști care își fac profesia în mod onest.
Mecanismul ăla, al zvonerilor şi al răspândacilor care se citează reciproc ca mijloc de validare, a fost prima oară pus la punct de KGB & GRU, în cadrul operaţiunii „Infection” din anii 80 (este vorba de alegaţiile cum că SIDA ar fi un experiment al Pentagonului cu arme biologice, scăpat de sub control) . Folosirea lui în acest context nu arată altceva decât originea comună a mentalităţilor şi practicilor. Punct. Restul sunt perdele de fum.