Marius Oprea: Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate.
Dacian Cioloș: Având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate „demonstra” că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate
Istoricul Marius Oprea susține că persoana care l-a ajutat pe Dacian Cioloș să-și înscrie partidul la tribunal ar fi securistul care a condus ancheta împotriva lui în 1988. Iată textul publicat de Marius Oprea pe podul.ro:
”Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor, au depus o cerere de înregistrare a unui partid politic”, anunța degajat Dacian Cioloș, la momentul apariției partidului său PLUS, Partidul Libertății, Unității și Solidarității. Nume generos. Cerererea de înfiinţare a formațiunii politice a fost înregistrată pe 28 septembrie 2018 la Tribunalul Bucureşti. Fiind invitat pe atunci la o emisiune a prietenului meu, Tavi Hoandră, la Realitatea TV, nu m-am putut abține de la un comentariu. Anume că anonim înseamnă ”acoperit”. Adică securist sub acoperire.
Nu aveam de unde să știu atunci nu numai cîtă dreptate aveam, dar și că pentru mine ”eminența cenușie” din spatele partidului condus de Dacian Cioloș este de fapt o mai veche cunoștință: anchetatorul meu de la Securitate, fostul maior de la Direcția de cercetări penale, Alexandru Iordache. Probabil acesta a ținut ca Dacian Cioloș să nu divulge numele fondatorilor partidului. Cum scria Iordache acum un an și jumătate în revista SRI-ului, ”Intelligence în serviciul tău” despre istoria serviciilor secrete de informații din România, ”discreția și precauția caracterizau întreg sistemul”, iar ”secretul puterii serviciului și liderilor săi a rezidat în discreție”. Care, iată, n-a mai putut fi păstrată și anonimii lui Dacian Cioloș nu au rămas, deci, multă vreme așa.
Presa a titrat la cîteva zile de la acea emisiune la care participasem, pe 15 decembrie, cu litere de-o șchioapă: ”Lovitură de teatru! S-a aflat cine sunt de fapt ADEVĂRAȚII fondatori ai noului partid, PLUS, al lui Dacian Cioloș”. Toți fondatorii, aşa cum apar pe site-ul Tribunalului Bucureşti sunt de la Casa de avocatură „Iordache & Partners”, fondată în 1992 de Alexandru Iordache, personaj care mi-e mai cunoscut mie, lui Caius Dobrescu și Sorin Matei drept ”maiorul Alexandru” de la Securitate, coordonatorul anchetei penale la care am fost supuși în vara anului 1988. Secretarul general al partidului condus de Dacian Cioloș este Iordache Adrian Alexandru (”managing partner” la „Iordache Partners”) și fiul fostului nostru anchetator, ”maiorul Alexandru”, de la Serviciul de anchete penale al Securității Municipiului București. Preşedintele partidului este o anume Daneş Raluca Florina (senior associate la firmă) și vicepreşedinte este Iordache Iulia (soţia secretarului general și nora lui Alexandru Iordache). Partidul Libertății, Unității și Solidarității condus de Dacian Cioloș a fost înființat, așadar, ca partid de familie al fostului meu anchetator de la Securitate.
Fiul său, Adrian Iordache, după cum am găsit pe internet, este convins că ”psihologia cognitivă va schimba acest secol în moduri profunde şi interesante”. Tare! Secretarul general al partidului condus de Dacian Cioloș are 8 joburi enumerate în profilul său de pe Linkedin și, cu aceasta, nouă. În vara anului 2001, însă, nu era așa de profund și implicat în ”viața cetății”. Pe atunci, presa constănțeană relata că un oarecare Adrian Iordache, ”un șofer de 23 ani posesor al unui jeep Mitsubishi Pajero cu numărul B-35-PAJ” a accidentat un polițist în misiune, pe motocicletă, în stațiunea Mamaia. Adrian Iordache din București a fost identificat drept fiul avocatului Alexandru Iordache. Iordache senior a intervenit prompt la autoritățile constănțene, care, din nu știm ce motive, l-au prezentat drept parlamentar. Era ”doar” consilier personal al generalului Toma Zaharia din MAI. Adrian Iordache, fiul lui, își făcea pe atunci studiile in străinatate, în Canada și Franța. Cu promisiuni, victima, plutonierul de poliție Stoian a fost convins de către Alexandru Iordache să nu depună plîngere, pentru a aplana un posibil dosar penal. După ce a fost sigur de muşamalizare, Iordache nu i-a mai plătit poliţistului nici costul tratamentului, nici măcar pe cel al tomografiei efectuate după accident. Cînd acesta l-a sunat, fostul anchetator al Securităţii i-a răspuns: „Ce, dom’le, vrei să mă suni pentru fleacul ăsta pînă ieşi la pensie?”.
Despre Alexandru Iordache-tatăl, aflăm de pe pagina de prezentare a casei de avocatură Iordache & Partners, unde figurează drept fondator și mentor, că înaintea admiterii în barou în 1992, a lucrat în „law enforcement” (cum se numește, mai nou, Securitatea), fiind familiarizat cu „ambele tabere ale baricadei”. Și mai tare! În schimb, Armaghedonul securiștilor din 2002 îl prezintă altfel: ”Fost ofițer de securitate, specializat în cercetari penale. La 31 Decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informații. Implicat in operațiuni de contrabandă cu țigari aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român cu 110 milioane dolari. La 15 Iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRI. În prezent (adică 2002 – n.n.) este consilier personal în probleme juridice al generalului Toma Zaharia, secretar de stat in Ministerul de Interne. S-a semnalat că deține conturi în Elveția, la BNP Schweiz”.
La ancheta din 1988, prietenii mei, Caius Dobrescu şi Sorin Matei, au fost bătuţi serios de anchetatori, conduşi de Alexandru Iordache, care se recomanda „maiorul Alexandru”, venit pentru această anchetă de la Bucureşti, şi de căpitanul Gheorghe Moldoveanu din Serviciul de Anchete Penale al Inspectoratului de Securitate Braşov (acesta se prezenta tăios „Moldovan”, copiindu‑l cumva comic pe comisarul din filmele lui Sergiu Nicolaescu). Eu am avut mai mult noroc. Securitatea m-a găsit la Sarmisegetuza, de unde am fost fost ”săltat” chiar de pe șantierul arheologic. În mașina care m-a dus la sediul Miliției din comună, maiorul Iordache ședea în față, lîngă șeful de post, plutonierul Rusu. Eu eram încadrat de doi securiști, un anchetator de la Brașov și șeful biroului Securității din Hațeg, căpitanul Jurconi. Cei trei conversau între ei, făcînd pronosticuri asupra viitorului meu. Toate sumbre. Atît am mai apucat să le spun, ”dacă mă bateți, îi spun englezului și află BBC-ul” (lucram pe șantier cu un arheolog britanic, Mike Dawson), la care maiorul Iordache s-a întors către mine, cumva neliniștit, spunîndu-mi ”băiete, noi nu procedăm așa”. E drept, în vreme ce și-a petrecut amiaza jucînd table cu directorul muzeului pe treptele Miliției din Sarmisegetuza, maiorul Iordache mai lua o pauză și venea la anchetă, spre a domoli zelul căpitanului Moldoveanu. Cel din urmă a devenit după 1989 membru fondator al Vetrei Românești (unde se spune că a ”cotizat” și Dacian Cioloș) și al PUNR-ului. Căpitanul Jurconi a ajuns șeful SRI-ului din Hațeg. Plutonierul Rusu a ieșit la pensie locotenent-colonel, la Poliția din Alba Iulia. Iar ”maiorul Alexandru”, după ce coordonase ”cercetarea arestaților” duși la Jilava în noaptea de 21 decembrie 1989 a intrat, pentru scurtă vreme, în Serviciul Român de Informații. De unde a plecat, pentru a se lansa în afaceri, alături de fiul său mai mare, notarul Mircea Constantin, fratele lui Adrian Iordache, secretarului general al Partidul Libertății, Unității și Solidarității, condus de Dacian Cioloș.
Familia mafiotă, strămoșul partidului de familie
În cartea mea Moștenitorii Securității, apărută la Polirom anul trecut într-o ediție revizuită și adăugită (editua Humanitas a declinat oferta de a o republica, deși prima ediție din 2004 s-a bucurat de un tiraj consistent) am scris mult despre ”destinul exemplar” al fostului meu anchetator Iordache, mentorul casei de avocatură care a fost mamă-surogat al Partidul Libertății, Unității și Solidarității, condus de Dacian Cioloș.
Alexandru Iordache, fostul şef al Serviciului Cercetări Penale din Securitatea Municipiului Bucureşti a fost implicat în vaste acţiuni de contrabandă cu ţigări. În anul 2002 au fost prezente în presă, în mai multe rînduri, probe şi documente cu privire la „mecanismele celei mai profitabile reţele de contrabandă cu ţigări, care a adus României un prejudiciu de peste 110.000.000 de dolari”, reţea organizată de Bogdan Petrescu, informator al Serviciului Român de Informaţii, un tînăr de doar 21 de ani, în spatele căruia se afla însă „creierul” întregii afaceri, fostul meu anchetator de la Securitate, Alexandru Iordache. Petrescu şi Iordache au tras pe sfoară atît firma Papastratos, cît şi statul român, beneficiind de înalta protecţie de care se bucura fostul şef al cercetărilor penale din Securitatea Bucureşti, ajuns consilier al generalului Toma Zaharia, în faţa autorităţilor. Poate să nu fie tot o coincidență de nume că astăzi, în echipa de la Iordache & Partners care a fondat Partidul Libertății, Unității și Solidarității condus de tehnocratul Dacian Cioloș lucrează și o anume doamnă Antonia Zaharia. Ori că Sorin Boldi, „special counsel” la firmă are exact același nume cu unul din membrii consiliului de administrație de la SAI Muntenia, societatea care administrează SIF Muntenia.
Alături de Iordache și Petrescu, în actele de contrabandă a fost implicat şi fiul mai mare al anchetatorului meu și frate al lui Adrian, acum secretarul general al PLUS. Mircea Constantin Iordache. Acesta era notar la începutul anilor 2000 și îşi avea sediul în Strada Braziliei, nu departe de blocul în care locuia Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii. Nu a fost implicat numai fiul anchetatorului meu, dar şi cumnatul fiului, avocatul Ion Chiriţă (şi el fost ofiţer al Securității). Cotidianul Ziua a publicat în 2002, vreme de aproape şase luni, dezvăluiri privind implicarea lui Alexandru Iordache, a fiului său Mircea Constantin și a cumnatului acestuia în acţiuni de contrabandă cu ţigări. Iordache a transformat reţeaua de contrabandă cu ţigări într-o „familie” de tip mafiot. Fără aportul lui, scenariul care a stat la baza operaţiunilor de contrabandă nu ar fi avut viaţă lungă. Dovezile publicate demonstrau implicarea sa într-o acţiune de amploare, care căpătase nuanţe de subminare a economiei naţionale. Presa remarca la capătul dezvăluirilor că „Petrescu ar fi fost de mult după gratii, dacă n-ar fi avut spatele asigurat de SRI, de fostul securist Alexandru Iordache, de fiul acestuia şi de cumnatul lui, avocatul Ion Chiriţă […]. Nimic nu se putea realiza fără mîna profesionistă a lui Alexandru Iordache, fostul lucrător la Cercetări Penale. Protejarea contrabandiştilor s-a făcut ani de-a rîndul, iar creierul logistic, Alexandru Iordache, a fost reactivat în 2001 într-un post-cheie din Ministerul de Interne, de-a dreapta generalului Toma Zaharia, făcînd imposibilă orice cercetare pe dosar”.
În urma dezvăluirilor presei, pe 13 ianuarie 2002 Iordache a fost nevoit să iasă la pensie din MAI. Înainte de asta, generalul Toma Zaharia a încercat să-I ia apararea fostului meu anchetator, implicat in mafia contrabandei cu țigări, afirmînd public că „nu exclude posibilitatea ca unele cadre active ale Ministerului de Interne sa fi lucrat pentru fosta Securitate”, adăugînd că acestea „nu au făcut poliție politică”. Iordache nu făcea parte din ultima categorie, atîta vreme cît în presă s-a scris că ”a agresat violent persoanele reținute la Jilava în decembrie ’89”. Cum am spus, eu am avut noroc, spre deosebire de prietenii mei Caius și Sorin în 1988, sau de revoluționarii din 1989.
În presă s-a explicat pe atunci și „de ce a fost nevoie de atîta vreme pentru punerea în mişcare a anchetei” în cazul de contrabandă coordonat de Iordache, pentru care „exista un maldăr de probe”. S-a întîmplat pentru că graţie lui Iordache, „spatele mafioţilor era prea lat”. Atît de lat, încît nu l-a putut dărîma nici măcar generalul Victor Marcu, pînă în 1995 prim-adjunct al directorului Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu. Acesta, „unul dintre deţinătorii marilor secrete ale serviciilor la fel de secrete ale României”, a înaintat la sfîrşitul anului 2000 un raport către preşedintele Ion Iliescu în care, pe lîngă alte referiri, a dezvăluit că „Domnul director [este vorba de Virgil Măgureanu – n.n.] m-a atenţionat că TRUMP INVEST şi MAS MED IMPEX SRL [firmele coordonate de Petrescu şi Iordache – n.n.] au operat în numele dumnealui şi al SRI”. În raportul Consiliului Național de Acțiune Împotriva Corupției și Crimei Organizate, pe care l-am redactat în anul 2000 din sarcina președintelui Emil Constantinescu, scriam despre această din urmă firmă: ”Înfiinţată în 1993 de doi nevăzători, aceasta avea ca obiect de activitate prestări de servicii medicale (masaje, terapie, gimnastică medicală). Ulterior, din 1994, societatea şi-a diversificat activitatea, trecînd la importuri de ţigări. Cu privire la aceste activităţi, organele de control ale Curţii de Conturi a României au constatat că în perioada 28 iunie 1994 – 30 mai 1995, cu aprobarea directorului general al Vămilor, Mihai Pînzariu, i s-au restituit MAS MED SRL taxe vamale şi alte drepturi datorate statului în valoare totală de 80,5 miliarde lei. În afara acestor sume, societatea a mai obţinut restituirea TVA-ului pe ţigările importate, în sumă de 2,7 miliarde lei. S-au dispus aceste măsuri printr-o interpretare abuzivă a Legii 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate şi a scutirilor de TVA prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.3/1993, prin care activităţile specifice autorizate prevăzute în statutul Mas Med SRL erau scutite de plata acestei taxe. În mod ilegal, aceste înlesniri au fost extinse şi asupra importurilor de ţigări, deşi activitatea nu este scutită nici de plata TVA şi nici de taxe vamale”. Cu alte cuvinte, nevăzătorii au fost paravanul contrabandei operate de Iordache.
Pe bună dreptate, ziariştii care s-au ocupat de acest caz conchideau: „A ieşit la iveală şi umbrela care a acoperit toate ilegalităţile săvîrşite de trioul mafiot Bogdan Petrescu şi ex-securiştii Alexandru Iordache şi Ion Chiriţă. Fostul prim-adjunct al directorului SRI a spus-o răspicat: totul s-a făcut în numele lui Măgureanu şi al SRI”. Stau să mă întreb dacă nu la fel s-a întîmplat și în cazul tînărului și noului partid al lui Dacian Cioloș, Partidul Libertății, Unității și Solidarității, care aduce un suflu nou și un PLUS de vigoare fostei Securități, prin copiii ei. „Sîntem gata să trecem la treabă”, afirma Dacian Cioloș depre partidul primit cadou de la familia Iordache. ”Însă avem nevoie de acest vehicul politic. Pentru noi, un partid politic nu este un scop în sine. Nu ne dorim un partid de dragul de a avea un partid şi de a face politică. Partidul este un instrument prin care să atingem nişte obiective pentru România”, a mai afirmat Dacian Cioloş. Coincid acestea cu ale familiei Iordache, care a născut partidul? Numai domnul Cioloș poate ști. Și poate ne spune.
Dacian Cioloș a răspuns pe pagina sa de Facebook
Apar din ce în ce mai multe atacuri în presă. Atacuri din ce în ce mai dure. O clasă politică nouă este o amenințare pentru politicienii vechi, iar orice scandal implicând oamenii noi amorțește speranța că există o alternativă. Insinuările pline de răutate vehiculate în media reprezintă o tactică veche, bine pusă la punct de oamenii care controlează de peste zece ani politica și o bună parte a presei.
Orice partid nou cu șanse de a ajunge la putere va atrage, pe lângă oamenii buni de care avem atât de mare nevoie, și oportuniști, acoperiți și caractere urâte. Asta se întâmplă și în cazul PLUS, în ciuda faptului că facem tot ceea ce este posibil să avem mecanismele capabile să prevină astfel de situații. Este cât se poate de firesc și binevenit ca presa să semnaleze derapajele din politică, mai ales dacă aceste semnale sunt făcute în mod onest. O presă puternică și cinstită trebuie să ne forțeze să avem o clasă politică așa cum ne-o dorim.
Articolul care a apărut astăzi va ajuta PLUS să fie mai bun, deși nu are nicio legătură cu jurnalismul. Asocierea numelui meu cu oameni pe care nu îi cunosc este un lucru mizerabil. La fel de mizerabilă este și afirmația că ar exista o eminență cenușie în spatele meu. Nu am judecat și nici nu voi judeca vreodată oamenii în funcție de rudele lor, ci în funcție de faptele lor.
În mod ironic, „jurnalistul” care semnează atacul de astăzi are același nume de familie ca unul dintre cei mai controversați oameni politici din România. Având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate „demonstra” că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate. Scopul meu nu este să sap după mizerii și să produc scandal pentru a ajunge în atenția publicului. Scopul meu este să ajut, cu tot ceea ce pot, să avem o Românie mai bună.
Singurii oameni care vor fi în spatele PLUS vom fi noi, membrii actuali și viitori ai partidului. Oamenii care sunt sătui de minciună și de furt și vor ca elitele lor să nu fie în politică pentru a scăpa de pușcărie și a se îmbogăți, ci pentru a construi o Românie normală, o Românie decentă. De asta m-am implicat în politică.
Eu sunt sătul de scandal și de mârlănie. E epuizant să fiu nevoit să răspund tuturor aberațiilor care apar despre mine. Articolul de astăzi este exact opusul decenței.
Cine vrea să fie eminență cenușie să vină alături de noi: să se înscrie în partid
Așteptăm cu interes înființarea și altor partide care să poată cuprinde întreaga pleiadă (de orientări) de membri (de diferit rang) ai guvernului condus de d. Cioloș.
(am mai scris aici) O minimă verificare ar fi trebuit să facă d. Cioloș privind fișa postului preluat de la antecesor prin demisia aceluia în urma unor tragice circumstanțe: în constituție postul este denumit prim ministru, cu acte ale primului ministru (și nu ale „prim-ministrului” cum a inventat antecesorul). Dacă nici atât n-a fost în stare să-și însușească, ce pretenții să mai fi avut la învestire asupra preocupărilor „vice-prim-miniștrilor” desemnați -poate vă amintiți că a avut unele ezitări-, ori a altor chestiuni politice ce necesită totuși acuratețe: un exemplu simplu, înființarea ministerului dialogului civic (în prezent, desigur, desființat de usl, după o etapă de „față umană”) care a trenat fără un sit propriu de Internet o (lungă) perioadă.
(Off-topic) Criza aceasta a dialogului devine insuportabilă în context mai general, a se vedea 《le débat national 》, de pildă, care cred c-ar merita un text al d.nei Mungiu-Pippidi aici și simultan în presa franceză.
Junker cere impacare iar clanurile lui Ciolos, Voiculescu, Coldea, David, Berca, Toba, Dragomir si cati or mai exista continua razbunarea….
SECURISMUL SI SINECURISMUL sunt groparii ROMANIEI , iar POLITRUCII TRADATORI DE NEAM II AJUTA .
Tare ! Chiar dupa 1989 eu auzisem ca in PNT intrasera multi fosti securisti. Pana la urma, acum sunt angajati pe acelasi tip de post pe care erau angajati pe vremea lui Ceausescu : oameni dispusi sa faca (literalmente) orice li se spune.
Familia si organizatiile oculte sunt sfinte in Romania. Ce au gasit ele la Dacian Ciolos ? Sau spera sa gaseasca ?
Oricum partidul acesta nu este primul detinut de o famile traditionala sau ajutat de un serviciu.
S-au pornit acum toti sa-l apere pe Ciolos – Vlad Voiculescu, Funeriu, etc. Dupa principiul „dar cum putea saracul sa stie”. De fapt ca stia sau nu e secundar. Ce e important este ca partiduletele astea (USR, PLUS, etc.) nu au cadre. Iar cadrele pe care reusesc sa le recruteze sunt actuali sau fosti securisti al caror prim obiectiv este sa puna mana pe partid, asa cum s-a intamplat in USR.
A inceput Daciada Sekuristilor (etapa in care se bat intre ei). Fiecare va scoate asi din maneca; ceva de genul ” Sekuristii mei s-au certat cu sekuristii tai si ii injura pe-ai nostri”.
Cel mai nou as:
„După scandalul înfiinţării patidului său de către fiul şi sora unui fost securist, Dacian Cioloş confirmă zvonurile în privinţa propriei familii. Într-un interviu pentru pressone.ro, fostul premier a recunoscut că tatăl său a fost angajat al Ministerului de Interne, iar sora sa lucrează pentru Direcţia Generală de Protecţie Internă, fosta unitate „Doi și-un sfert”, serviciul secret al MAI, în județul Sălaj.”
Cum spuneam si altadata, urmeza alegeri in care se vor bate sekuristii cumparati de straini (de pe la serviciile externe plus expulzatii din cele interne – cu candidatul frantuzit) cu securistii neaosi (cei din serviciul intern) si cu securistii militari (care vor lupta pentru candidatul PSD – nu spui cin, fost ministru pe la Aparare…).
Pariati, ca de obicei, pe candidatul „incumbent” (al serviciilor neaose)…
Asta cu legăturile cu Secu e foarte tare. Dl. Cioloș a fost cel putin neinspirat.
1) RC nu comentează?
2) Dacă Dacian e epuizat, să meargă la stațiune undeva.
3) E adevărat că e și nepotul Vulpii?
4) Socrul are ceva legături cu les garcons aux yeux bleus?
5) De ce nu cască ochii? Când intri-n cocină, riști să te pătezi. Asta e prima lecție pentru cineva care intră, se întoarce sau reîntoarce în politica românească. Și-ar trebui învățată de la primul contact cu realitatea.
6) Cu ocazia asta, am văzut și primul minus al PLUS-ului: toți am fost securiști. Merci, nu știam!!! Sunt un jeg care nu merită nici măcar să te voteze!
si daca pana in ’89 a facut parte din aparatul securitatii ce a monitorizat domiciliul fortat al dizidentei Doina Cornea.
legatura mea cu Securitatea e ca tata a avut dosar de urmarit pentru ca nu a vrut sa colboreze cu criminalii de securisti bai Ciolos, sa-ti fie rusine ba cu toti securistii tai cu tot si sa vorbesti in numele vostru al securistilor nu al romanilor!
Je Jure! …ca intre mine, ca fiu al confuziei, trimis direct pe Campu muncii la Scoala Centrala, dupa absolvirea celor 3 ani de facultate si satisfacerea stagiului militar si de alta natura, NU exista!, …Legaturi, deoarece nu se pot demonstra (vezi si cazul Basescu) fiind atatea Documente in atatea Arhive si atatia care au avut vreodata nevoie de ceva….
Sa fim seriosi, NU toti, sau aproape toti, am avut de-aface cu SECURITATEA!
Tin sa va amintesc faptul ca Securitatea se afla totusi sub controlul partidului, iar Partidul nu dadea voie Securitatii sa recruteze dintre membrii de partid – probabil ca pentru utecisti ca Boc&Ungureanu era voie, ptr CTRL, ca si in cazul marelui BLajutz (fiul comunelor BLagesti, devenit al BLAJULUI cu doar 3 ani de facultate si fara niciun examen pe bune luat ca sa-i justifice luarea in primire a postului de prof si a celui de Director in 1990! – pe linga cei peste 3 milioane, din 6 milioane de oameni ai mc, membri de partid, erau proscrisii”, desigur, cei deveniti informatori de nevoie, cei care dadeau cu subsemnatul ca sa scape de ceva/ obtina ceva…, utecistii sub 28 de ani, n-asa, shoimi ai patriei si pioneri de rand!?
In concluzie, nu toata lumea a lucrat pentru Securitate, a facut parte din apratul opresiv, de CTRL, asa cum elucubreaza fostii securisti (si urmasii lor) care se vad pe ei insisi PATRIOTI – dupa ce v-au distrus ca stat si neam, v-au furat si vandut fara mila tzara la straini si va saboteaza statalitatea si viitorul in Europe de la inceput -, Ei sunt nationalisti!, romani, cu accente RASIALE chiar, de superioritate regionala, desi nu poarta nici macar un nume de BOTEZ, iar unii nici macar nu sunt casatoriti cu romani/romance si nici nu fac/vor face prea multi purici pe aici.
Cioloș se chinuia de anu trecut din primăvară să înscrie Mișcarea România Împreună…aproape un an de zile n-a reușit…oare de ce?…n-o fi avut binecuvîntarea lu Liv jong unu?…asta nu ne spune domnu istoric…în România nu mai poți face nimic fără binecuvîntarea lu pesedeu…de fapt a lu daddy că partidu e el…n-am fost toți securiști da s-ar putea să devenim ilegaliști
Pe mine unul, faptul că un partid este „fondat de foști ofițeri de informații” (s-o punem în formula asta) nu mă deranjează în sine. Ce m-a deranjat a fost, de exemplu, că, în interviul dat pe tema asta celor de la recorder, dl Cioloș a fost atât de defensiv încât mai avea un pic și se delimita și de propria familie…
„− Și de ce nu i-ați verificat?
− Păi, n-aveam de ce să-i verificăm, pentru că, așa cum am spus, sunt oameni respectabili, care lucrau în comunitatea tematică „Justiție” din cadrul Platformei România 100.
Sunt oameni pe care noi îi știam că sunt buni profesioniști în domeniile lor, că de asta au venit la noi, și care au lansat acest demers. Ce să fi făcut, să le fi verificat dosarele?”
(https://pressone.ro/dacian-ciolos-daca-in-spatele-nostru-ar-fi-fost-serviciile-credeti-ca-ne-ar-fi-lasat-sa-ne-compromitem/)
Să se publice declarația pe proprie răspundere că sunt oameni respectabili (depusă la înscrierea în România 100, organizație în care, conform logicii cioloșiene, 80% sunt din familii care au avut / au legături cu Securitatea)!!! În rest, e OK. Să nu se verifice dosare, ci invers: să le verifice ei pe-ale noastre, conform uzanțelor și respectabilității.
De-asta nu este dl Cioloș președinte la USR: nu poți să-i aburești pe IT-ști cu referințe circulare!
CONDIŢIILE NECESARE SI OBLIGATORII
PENTRU ACCESUL SPRE O DEMOCRAŢIE
REALĂ ŞI IREVERSIBILĂ
O societate provenită dintr-un regim dictatorial sau autoritar poate fi considerată cu o democraţie reală dacă în primul rând, noul sistem politic îndeplineşte trei condiţii minimale si anume:
– existenţa unui stat;
– a unei tranziţii democratice complete;
– şi a unui guvern ce conduce democratic.
Nu poate exista democraţie, fără stat şi nici dacă nu s-a înfăptuit tranziţia în mod democratic sau dacă guvernele rezultate în urma alegerilor libere încalcă constituţia, violează drepturile individuale şi ale minorităţilor, încalcă funcţiile legitime ale legislativului şi nu guvernează în limitele statului de drept .
Statul, (comportamentul oficialităţilor publice), dacă nu este constrâns eficient, de către un sistem de legi, instituţii ale justiţiei, agenţii semiautonome de control şi norme ale societăţii civile, în sensul asigurării transparenţei si responsabilităţii faţă de interesul comunitar, democraţia va fi slăbită de abuzul si cinismul politic, iar actorii nu vor reuşi să se angajeze în direcţia consensului asupra regulilor jocului.
Pe lângă un stat funcţional, pentru ca o democraţie să fie viabilă este necesar în al doilea rând să existe interconectate alte cinci condiţii si anume;
a) – să se creeze premizele pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi viguroase;
b) – să existe o societate politica relativ autonomă;
c) – pe teritoriu statului toţi actorii politici, în special guvernul şi aparatul de stat, trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi viaţa asociaţională;
d) – trebuie să existe o birocraţie de stat la dispoziţia guvernului democratic;
e) – trebuie să existe o societate economică instituţionalizată;
Prin conceptul de “societate civilă” se înţelege acea arenă a societăţii unde indivizi, mişcări şi grupuri cu organizare proprie şi relativ autonome încearcă să articuleze valori, să creeze asociaţii şi solidarităţi şi să promoveze interese legitime.
Iar “societatea politică” este arena în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice şi aparatului de stat.
Prin ea însăşi, societatea civilă poate distruge un regim nedemocratic dictatorial sau autoritar, dar consolidarea democratică implică şi existenţa societăţii politice.
Este foarte important şi trebuie subliniat că nu numai diferenţa dintre societatea civilă şi cea politică trebuie reliefată ci şi complemntaritatea lor care din cauza unor interese meschine şi nelegitime nu este întotdeauna recunoscută. Una dintre cele două arene este în mod frecvent subestimată în favoarea celeilalte.
O societate civilă bine organizată şi viguroasă cu iniţiative, având capacitatea de a genera alternative politice şi de a armoniza guvernul şi statul, ajută la începerea şi finalizarea tranziţiilor, la rezistenţa faţa de întoarcerea la vechiul regim.
Intermedierea dintre stat şi societatea civilă, precum şi structurarea compromisului dintre acestea, sunt de asemenea sarcini legitime şi obligatorii ale societăţii politice. În sinteză societatea politică informată, presată şi reînoită periodic de societatea civilă trebuie să atingă cumva un acord realizabil asupra multitudinii de moduri în care puterea democratică să fie modelată şi exercitată.
Pentru a se obţine o democraţie reala şi ireversibilă gradul de libertate şi autonomie al societăţii civile şi politice trebuie să fie determinat de domnia legii.
Un stat de drept “supus legii” a fost una din cele mai mari cuceriri ale liberalismului european şi din Japonia şi este crucial pentru democratizare. Este cea mai importantă modalitate prin care guvernul ales şi administraţia de stat se supun unei reţele de legi, tribunale, agenţii semiautonome de control şi norme ale societăţii civile, care controlează tendinţele ilegale ale statului şi totodată îl fixează ferm într-o reţea interconectată de mecanisme ce necesită transparenţă şi responsabilitate.
Cu cât mai multe instituţii ale statului funcţionează după principiile statului de drept, cu atât este mai mare calitatea democraţiei şi societatea este mai bună.
Constituţionalismul şi domnia legii trebuie să distingă ce posturi publice pot fi ocupate prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleşi deţinătorii acestor posturi şi definirea şi limitarea puterii acestora, astfel încât membrii societăţii să accepte rezultatele jocului democratic.
O democraţie în care, există lideri ce se bucura de “legitimitate” aşa zis democratică şi le permite ca în mod discreţionar să ignore principiile statului de drept, nu se încadrează întru-un regim democratic.
Democraţia este o formă de guvernare în care drepturile cetăţenilor sunt garantate şi protejate. Pentru aceasta, o guvernare democratică trebuie sa-şi exercite funcţiile printr-un monopol al folosirii legitime a forţei pe teritoriul său. Chiar dacă statul nu ar avea alte atribuţii decât acestea, ar trebui să introducă taxe obligatorii pentru a plăti armata, poliţia, judecătorii şi alte servicii de baza, pentru toate acestea este necesara o birocraţie dimensionată obiectiv şi de un randament maxim.
O birocraţie utilizabilă oferă statului capacitatea administrativă de a îndeplini funcţiile esenţiale ale guvernării: menţinerea ordinii, judecarea disputelor, construirea infrastructurii, facilitarea schimburilor economice, apărarea graniţelor naţionale şi colectarea taxelor necesare finanţării acestor activităţi s.a..
Referitor la arena numită “societate economică” atrage atenţia doua afirmaţii: în primul rând, niciodată nu a existat şi nu poate exista o democraţie reală care să aibă o economie de comandă; în al doilea rând, niciodată nu a existat o democraţie modernă care să aibă o economie de piaţă pură. Performanţa economică este o parte importantă din provocarea unei guvernări.
Democraţiile moderne durabile necesită un set de norme, instituţii şi reglementări acceptate şi modelate socio-politic care să medieze între stat şi piaţă. Adam Smith menţionează în acest context trei sarcini importante ale statului; mai întâi datoria de a apăra societatea de orice atac sau invazie, apoi de a apăra, pe cât posibil, pe orice membru al societăţii şi de a împărţi dreptatea, şi în al treilea rând datoria de a înfăptui şi întreţine anumite lucrări publice, care nu pot constitui interes pentru un particular.
Cel mai important lucru este că, democraţia reclamă contestarea publică liberă a priorităţilor şi politicilor guvernamentale. Dacă o democraţie nu ar produce politici care să genereze bunuri publice sub mandat guvernamental în domeniile educaţiei, sănătăţii şi transporturilor şi nu ar asigura un anumit grad de siguranţă economică pentru cetăţenii săi şi o anumită reducere a marilor inegalităţi economice, democraţia nu ar fi viabilă.
În concluzie, o democraţie modernă reală şi ireversibilă poate fi înţeleasă ca incluzând cele cinci arene mari menţionate, interconectate, fiecare dintre ele trebuind să aibă propriul principiu fundamental de organizare şi funcţionare.
Instituţiile democratice, afectează calitatea vieţii membrilor societăţii. Tribunalele, banca centrală, agenţiile şi instituţiile pentru servicii publice şi spitalele publice nu sunt guvernate sau administrate democratic, iar şefii lor nu sunt aleşi de cetăţeni.
Drept urmare, există probleme specifice funcţionării statului şi în mod particular instituţiilor şi proceselor politice democratice, ceea ce permite să tratăm separat calitatea democraţiei de calitatea societăţii. Calitatea democraţiei poate influenţa pozitiv sau negativ calitatea societăţii, dar cele două noţiuni nu pot fi confundate .
Deciziile de politici publice luate de guverne şi legiuitori democratici afectează cu siguranţă calitatea vieţii în special pe termen lung dar, nici o democraţie nu poate asigura existenţa bancherilor de încredere, a antreprenorilor cu iniţiativă, a medicilor devotaţi pacienţilor, a profesorilor competenţi, a artiştilor şi oamenilor de ştiinţa creativi sau a poliţiştilor, procurorilor si judecătorilor oneşti. În acest context cu cât democraţii sugerează mai mult că, realizarea politicilor democratice va duce la dobândirea celorlalte bunuri cu atât va fi mai mare eventuala deziluzie.
De aceea, în aceste condiţii impuse la un moment dat de interesul public şi de stadiul evoluţiei societăţii democratice este necesar, ca anumite funcţii din structura Guvernului cum ar fi, Ministrul Justiţiei, Procurorul General, Ministrul Administraţiei şi Internelor, Ministrul Finanţelor Publice şi Şeful Agenţiei de Privatizare, să fie ocupate de persoane care să aibă avizul Forumului Societăţii Civile. Asemenea proceduri au dat rezultate remarcabile, în ceea ce priveşte asanarea morală a societăţii, în ţările UE şi au condus la instituirea mecanismului privind demisia (din iniţiativă proprie) “de onoare” a celor care n-au reuşit să asigure din motive imputabile direct sau indirect parametrii performanţi de guvernare angajaţi iniţial pentru realizarea politicilor publice.
Privitor la calitatea şi stadiul tranziţiei către o societate democratică trebuie avut în vedere ca, costurile acesteia să fie suportate proporţional de fiecare cetăţean în funcţie de poziţia sa socială şi fără nici o deosebire sau discriminare, iar pe parcursul acestui proces trebuie aplicate în mod riguros mecanismele de redistribuire raţională a “bunăstării statului”. Acest proces nu poate fi manageriat decât cu, concursul tuturor forţelor progresiste şi democratice existente în societate, mai ales în cazul transformărilor postcomuniste, când trebuie reevaluată şi luată o hotărâre cu privire la soarta proprietăţii întregului popor.
Existenţa însăşi a unei societăţi omeneşti generează prin diversitatea şi multitudinea valorilor membrilor săi atât bunăstare cât şi o varietate de nevoi, dacă nu se pun în practică mecanisme şi proceduri pentru a frâna instinctele animalice care animă fiinţa umană, din păcate pentru bunul mers al omenirii, societatea nu se poate dezvolta în coordonate corespunzătoare de echitate şi moralitate. Istoria a dovedit că, cu cât societatea se dezvoltată mai rapid cu atât mai mult elita ce deţine puterea este mai acaparatoare în defavoarea inclusiv a producătorilor de bunuri şi servicii dar, mai ales a săracilor, îngreunând astfel executarea saltului calitativ necesar în cadrul ciclurilor de reproducţie socio – economică.
Cetăţenii noilor democraţii îşi construiesc judecăţile de valoare despre sistemul lor politic nu numai pe baza a ceea ce aceste sisteme oferă din punct de vedere economic, ci şi bazându-se pe gradul în care acestea distribuie scopuri politice valorizate cum ar fi libertatea, ordinea, domnia legii, responsabilitatea, reprezentativitatea şi mai presus de toate eficacitatea. Cu alte cuvinte cetăţenii se aşteaptă ca democraţiile lor să guverneze democratic, în conformitate cu legile şi constituţia şi eficient în sensul alegerii şi implementării unor politici care se adresează celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea.
Printre cele mai frecvente cauze ale alienării, delegitimării şi colapsului democraţiei sunt:
– abuzarea procedurilor şi normelor democratice de către oficialităţile guvernamentale şi liderii politici înşişi, astfel încât democraţia începe să fie privită ca o simulare;
– adoptarea violenţei politice de către actorii semnificativi care sunt fie marginalizaţi în procesul democratic, fie nerăbdători cu procedurile acestuia;
– incapacitatea guvernelor de a decide şi acţiona ca rezultat al fragmentării, polarizării şi impasului politic.
Uneori, democraţia pare pur şi simplu copleşită de greutatea problemelor nerezolvate sau este distrusă de incompetenţă, corupţie şi încăpăţânarea liderilor politici rataţi. Totuşi, într-un anumit moment din viaţa lor, cele mai multe democraţii se confruntă cu crize ce par copleşitoare şi de nerezolvat.
O provocare cheie la adresa instituţiilor democratice este anticiparea viciilor şi slăbiciunilor potenţialilor lideri. Dacă se doreşte ca democraţiile să treacă cu bine prin furtunile istoriei şi să se limiteze impulsurile de preamărire ale actorilor umani, atunci acestea au nevoie, de instituţii publice puternice şi bine proiectate şi ca “oamenii sa rămană oameni pentru oameni”.
“Omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul, prin natură, este ori supraom, ori fiară….” a spus Aristotel.
Un politician de elită necesar pentru societatea modernă bazată pe cunoaştere trebuie să sustina si sa promoveze VOLUNTARIATUL in functiile publice, trebuie sa privească particularul prin prisma generalului şi într-un acelaşi elan de gândire să cuprindă deopotrivă abstractul şi concretul. Trebuie să vadă prezentul în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor. Nici o parte a naturii umane sau a instituţiilor omeneşti nu trebuie să-i scape cu totul din vedere. El trebuie să fie dezinteresat şi în acelaşi timp să vizeze un scop; să fie distant şi incoruptibil dar cu picioarele pe pământ ca un om de ştiinţă.