Adrian Crăciunescu

Măcelărirea lui Matache Măcelaru

Au trecut câţiva ani de când s-a născut în chinuri axa Buzeşti – Uranus. Nici nu ne-am dat seama cum trece timpul dar nişte copii care s-au născut şi ei atunci sunt astăzi gata să meargă la şcoală. Ba mai mult, cei care se năşteau când se încropise ideea străpungerii „diametralei N-S” cuprinsă în Planul Urbanistic General al capitalei se gândesc chiar la bacalaureat. Ce-i drept, cei care s-au născut pe când a fost prima dată menţionată o astfel de opţiune sunt deja oale şi ulcele, cum s-ar spune în popor. Aşa sunt transformările urbane, iau ani, te pot entuziasma la început pentru ca apoi, de cele mai multe ori, după trecerea anilor, să vezi că poate nu a meritat tot efortul şi suferinţa unor oameni. Bulevardul „Victoria Socialismului” cred că e ilustrează foarte bine acest fapt, cu atât mai mult cu cât el are o contribuţie majoră la tot ce a însemnat punerea la pământ a străzilor Buzeşti şi Berzei, la grămadă, fond construit valoros sau nevaloros deopotrivă, tocmai din cauză că acest monstru al urbanismului s-a născut în acelaşi mod în urmă cu peste trei decenii.

Mi-am propus să scriu despre ceea ce se poate vedea azi în teren şi atunci am încercat să selectez esenţialul din tot ce s-a consemnat până acum pe această temă. Grea ambiţie pentru că m-am trezit cufundat în sute de texte şi ore bune de material video, în special cu interviuri ale persoanelor cele mai relevante dintre cele implicate. Memoria presei în online pare că se disipează cel mai repede. Dar am recurs la articolele scrise de către amici sau cunoscuţi bloggeri în forme mai istorice, mai critice sau mai analitice. Şi apoi am urmărit materialele foto sau video strânse compact într-un site ce devine esenţial pentru înţelegerea fenomenului care s-a petrecut în jurul acestei artere. Aşa cred că pot face o sinteză proprie, pe care voi încerca să o derulez pentru cine are răbdarea să citească.

Semnificaţia şi contextul locului

În tumultul demolărilor îmi aduc aminte că am citit într-un ziar declaraţia marelui actor Victor Rebengiuc care spunea că nu înţelege ce-i cu atâta tevatură pentru Hala Matache şi zona din jurul ei aflată atunci în paragină. Îmi aduc aminte că la acel moment am rămas o vreme cu privirea pierdută în gol, întrebându-mă dacă nu cumva am căpătat un cuţit în spate şi ar trebui să murmur cumva „şi tu Brutus !?”, gândindu-mă apoi că nu poţi avea pretenţii prea mari de la un cetăţean simplu atunci când cineva cu cultura şi experienţa de viaţă a lui Victor Rebengiuc se pronunţă public în acest mod. Legătura articolului respectiv nu mai e activă dar am găsit o reluare a acestui subiect.

E adevărat, un loc poate fi descris printr-o istorie seacă, a faptelor ce rămân mereu aceleaşi pentru că sunt pentru oricine, de oriunde, de oricând. Aceeaşi istorie seacă devine însă cu ceva miez pentru cineva anume, legat de acel loc prin diverse afinităţi, memorie proprie, interes de viaţă, poate printr-o conexiune pur şi simplu întâmplătoare. Câteodată însă, unii oameni sau unele evenimente esenţiale petrecute cândva devin mai târziu umplutura „coşului de gunoi al istoriei”. Vorbim azi de Hala şi de Piaţa Matache fără să mai ştim dacă cel ce dă numele său acestui spaţiu a fost vreun om important sau dacă e doar o altă legendă precum Bucur Ciobanul. A rămas în legendă fără nicio urmă palpabilă altfel. La fel, emoţiile provocate de dărâmarea Casei Rădulescu, vechea clădire din colţul străzilor Griviţei şi Buzeşti, cu o librărie la parter şi cu accesul în ceea ce era cinematograful Feroviarul, nu sunt în niciun fel legate de personajul acesta căci nimeni nu cred că poate spune cine a fost în realitate acest Rădulescu. De fapt, întâmplarea face ca aceşti doi oameni, care au existat aievea cândva, să fie chiar foarte legaţi unul de altul. Rădulescu a construit acea frumoasă casă ce ne este cunoscută din absolut toate imaginile istorice ale acestei răspântii chiar pe terenul ce a aparţinut înainte lui Matache Măcelaru. Unul dintre planurile vechi de aliniere ale Căii Griviţei, nedatat dar evident anterior anului 1885 (păstrat la Arhivele Naţionale, Serviciul Municipiului Bucureşti, AN-SMB, fond PMB Alinieri, dosar 190/fără an) când casa aceasta se autoriza (AN-SMB, fond PMB Tehnic, dosar 20/1885), poartă scris în dreptul acestei parcele „Matache Măcelaru”. Matache trebuie să fi fost deja destul de bătrân la acea dată căci încă de pe ediţia din 1852 a planului Borroczyn vedem numele său asociat cu această parcelă, fiind poate unul şi acelaşi din anul 1846, când aici era trecut „Matache Nicolae”. Cum spuneam, istorii despre loc s-au mai scris multe dar tot au mai rămas lucruri neevidenţiate deşi sunt esenţiale pentru înţelegerea evoluţiei sale. Nimic nu este până la urmă întâmplător, orice formă urbană ce ne pare azi bizară are cu certitudine o justificare raţională în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Pentru locurile acestea trecutul cel mai îndepărtat pare a fi anul 1830, anul în care, din dorinţa de a stăpâni un oraş crescut nestăpânit, a fost produs primul regulament privind administrarea problemelor Bucureştilor. Atunci se vorbea despre o Barieră a Târgoviştei căci Calea Griviţei de azi era de fapt Uliţa Târgoviştei, una dintre prea puţinele care purtau un nume în Bucureştiul vremii. Începând de lângă proprietatea lui Barbu Ştirbei din Podul Mogoşoaiei, aceasta se scurgea printre proprietăţi din ce în ce mai întinse, pe măsură ce ne îndepărtam de centru. Aici era dară capătul oraşului deşi primul plan inteligibil, desenat sub coordonarea Maiorului Borroczyn în 1846, consemna acea barieră cam pe locul unde se înalţă azi o altă barieră – Pasajul Basarab. Deci zona era atât de departe de centrul oraşului încât mahalaua organizată în jurul bisericii Sf. Voievozi s-a dezvoltat abia la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a ocupaţiei Bucureştiului de către trupele ruseşti. Ocupantul ar fi adus şi colonizat un segment important de populaţie bulgărească, însăşi biserica fiind ctitorită de un bulgar – Mihalcea băcanul, fiul lui Pavel Steneţ gabroveanul. Mahalaua s-ar fi dezvoltat astfel între anii 1806 şi 1812, ajungând la o populaţie de 239 de familii având 1071 de membri, adăpostiţi în 226 de case, aşa cum e consemnat în 1834. Despre astea a scris Oliver Velescu, „Casa Eraclie Duro, Calea Griviţei nr. 91 (fost 63)” în Bucureşti, Materiale de istorie şi muzeografie XXVIII, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 2014, pp 110-122. Aşa capătă sens mai multe documente pe care le-am găsit în căutările mele din arhive, documente care pomenesc de „bariera nouă”, de „bariera veche”, „bariera II”, fără a putea fi clar la ce se referă având în vedere prezenţa constantă a barierei, pe toate planurile cunoscute, doar la intersecţia actualei Căi a Griviţei cu actualul Bulevard Nicolae Titulescu. Deci eu cred că o primă barieră „a Târgoviştei” s-a aflat de fapt la intersecţia cu strada Buzeşi iar vechiul traseu al acestei străzi constituia limita oraşului la începutul secolului al XIX-lea, ceea ce explică poate şi lungimea, respectiv traseul său iniţial ce pare a da ocol oraşului vechi, către Dâmboviţa şi grădina Cişmigiu. În fond, înainte de străpungerea de la finele secolului al XIX-lea a tronsonului cu platani dintre Stirbey Vodă şi Plevnei, dincolo de strada Ştirbey Vodă, strada Berzei avea de fapt traseul cunoscut azi ca o stradă distinctă, ce este strada Cobălcescu. De altfel, este foarte clar din planurile anilor 1850 că zona era prea puţin construită la vest de strada Buzeşti de azi.

Înflorirea întregii acestei zone de la vest de fosta stradă Buzeşti continuată cu Berzei se leagă fără cea mai mică îndoială de costruirea şi inaugurarea în 1872 a Gării Târgoviştei (mai târziu „de Nord”), în limita nordică a uriaşei proprietăţi a lui Dinicu Golescu de la Belvedere şi pe traseul acestei căi de ieşire spre vechea capitală valahă, de unde şi numele său iniţial. Efervescenţa e aproape instantanee. Primele tramvaie bucureştene au început să circule pe Calea Târgoviştei tocmai pentru a lega centrul de gară. Ca urmare, comerţul a început să crească substanţial pe acest traseu. Abundă din acest moment solicitările de autorizări, în special pe partea de stradă către barieră şi „afară din barieră”, adică în preajma gării şi către vechiul cimitir Sfânta Vineri. În zonă mai există şi azi o străduţă oropsită numită „Atelierului”. Este strada care se afla în imediata apropiere şi asigura accesul la atelierele CFR aflate în relaţie cu gara. Poate nu tocmai întâmplător, prezenţa acestor ateliere şi a altor mici industrii şi depozite ce au apărut pe lângă liniile ferate ar fi stimulat apariţia Şcolii de Arte şi Meserii şi apoi prima clădire a Politehnicii (iniţial Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele) în prima parte a anilor 1880. Acestea, şi ele cu ateliere proprii, au apărut pe o mare proprietate Polizu – „Via lui Polizu” cum figura pe planul 1846 – de unde şi numele străzii ce s-a tăiat pe limita acestei proprietăţi din Calea Griviţei până în strada Buzeşti. Prin urmare, această stradă reflectă o parcelare şi un anumit specific de dezvoltare în zonă.

Din acest specific făcea parte toată zona comercială ce gravita în jurul Pieţei şi mai târziu a Halei Matache. Poate nu mulţi ştiu dar apariţia pieţei în acest loc nu este legată doar de prezenţa gării aşa cum s-a acreditat până acum ideea. Un moment important a fost desfiinţarea pieţei ce exista în baza regulamentului din 1830 pe amplasamentul aproximativ al actualului sediu al guvernului, ca una dintre cele patru pieţe înfiinţate la capătul celor mai mari artere ale vremii – în acest caz al Podului Mogoşoaiei. Ştiu povestea doar pentru că am studiat-o şi apoi am cuprins-o în teza mea de doctorat. Iată că nu numai traficul are ca punct de început Piaţa Victoriei. În 1880 deci, ca urmare a desfiinţării acestei pieţe, locuitorii afectaţi, în special cei din mahalaua Mavrogheni, s-au plâns primăriei. Piaţa respectivă avea probleme cu închirierea gheretelor încă din 1871 aşa că în 1876 se mai căutau variante de relocare în zona actualei intersecţii a Căii Dorobanţilor cu Iancu de Hunedoara. Din petiţia din 1880 rezultă însă că locul fusese până la urmă stabilit în strada Buzeştilor, pe „un teren nefericit” de 20 x 50 metri. Cum din februarie 1879 există şi un document al Ministerului de Interne care comunica primăriei aprobarea pentru „planul pieţei Matache Măcelaru, situată lângă Strada Griviţei între stradele Popa Tatu, Berzi şi Buzesci” (AN-SMB, fond PMB Tehnic, dosar 19/1879), avem practic şi anul de naştere al acestui important spaţiu comercial. La scurt timp ştim că s-a realizat şi primul tronson al halei acoperite, apoi extinderea acestuia în 1898, în silueta care ne este cunoscută prin câteva fotografii din anii 1900 şi anii 1930. Terenul acesta considerat nefericit de către locuitorii din Mavrogheni nu pare să fi fost ales întâmplător. Forma care s-a perpetuat până la demolările brutale din anii trecuţi reflectau situaţia din teren, aşa cum fusese ea consemnată de Borroczyn în 1846. Piaţa şi ulterior Hala Matache au ocupat o insulă ce pare a fi avut un rol comercial şi cu acest specific ce a rezultat din numele „Matache Măcelaru”. În planul din 1846, pe această insulă era trecut un alt măcelar, Marin Măcelaru. Pe locul actualului bust al doctorului Haralambie Botescu figura o fântână cu cumpănă. Poate de aceea, pe ilustratele poştale din 1900, Hala Matache este însoţită de un bazin în locul respectivei fântâni. Având în vedere că Halele Amzei şi Ghica făcute de Alexis Godillot în 1871 precum şi Hala de peşte din fosta Piaţă Bibescu realizată în 1886 după planurile arhitectului Gh. Duca au fost distruse una după alta, Hala Matache rămăsese cea mai veche hală metalică bucureşteană specifică ultimei părţi a secolului al XIX-lea. Putem spune asta, făcând abstracţie de refaţadizarea pe care o suferise în cursul anilor 1940 şi care generase ultima ei imagine intrată în memoria colectivă. Hala Traian rămâne azi ultima supravieţuitoare, ameninţată oarecum şi ea de spectrul lărgirii Căii Călăraşilor în vederea îngesuirii câtorva automobile în plus pe carosabil.

Maltratarea zonei şi a comunităţii în spirit bolşevic de rit comnuist sau capitalist

Dacă ştim că această zonă a avut o viaţă intensă până la război şi până la schimbarea regimului de după 1947, după această etapă începe asaltul asupra identităţii. Tot ce a fost construit cu migală şi cu o aparentă grijă pentru coerenţa schimbărilor a început să fie contrazis şi subminat începând cu sfârşitul anilor ’50 când, cu mândria proletară a vremii, a început cursul transformărilor ce aveau să nege dreptul la existenţă a vieţii comunitare tradiţionale şi a scării cadrului acestei vieţi. Profitând de distrugerile războiului, de construirea sediului Ministerului Transporturilor pe locul fostelor ateliere şi instalaii CFR, în 1959 se finaliza parţial construirea ansamblului de blocuri cu sistemul de circulaţie ce conturează azi spaţiul accesului principal al Gării de Nord realizat în anii 1930. Tot ansamblul de placare a Căii Griviţei cu blocuri lamă şi turn de la Podul Constanţei către centru a rămas neterminat după realizarea blocului unde funcţiona agenţia centrală a CFR de lângă strada Atelierului. Planurile şi machetele epocii arată că exista un avânt puternic această înşiruire urmând a face joncţiunea cu blocurile care se făcuseră în paralel pe Calea Victoriei, chiar la intersecţia de unde porneşte istorica Uliţă a Târgoviştei, lângă fostul palat domnesc al lui Barbu Ştirbei. Coincidenţa face ca palatul Stirbei să se fi aflat şi el sub presiunea imobiliară a aceleiaşi perioade în care s-a născut şi axa Buzeşti. O mică pauză de circa 15 ani a făcut să mai acumulăm imagini cu partea aceasta de oraş ce a mai supravieţuit între strada Polizu şi Calea Victoriei. Construirea metroului a antrenat apoi reluarea demolărilor masive ale întregii insule dintre Polizu şi Buzeşti, anul 1990 găsindu-ne cu cæteva ruine care au dăinuit acolo încă două decenii, până la distrugerea lor definitivă în cursul operaţiunilor de după 2010.

Prin urmare, situaţia pe care o deplângem acum nu este rezultatul unei acţiuni bruşte, a anilor 2000 – 2010, a fost o constantă şi programatică anihilare a vieţii comunitare prin înlocuirea unui model de dezvoltare cursiv şi natural cu unul artificial şi forţat. Oamenii cartierului au fost forţaţi să plece, făcând întâi loc vieţii de stup, anonime, a coloniştilor aduşi în blocurile pe care le credeam de mare densitate şi pe care azi am ajuns să le considerăm decente în raport cu practicile curete ale „dezvoltatorilor” neîngrădiţi. Acolo unde mediul vechi a mai rămas, a fost constant degradat prin încurajarea aglomerării aici a unei populaţii sărace, needucate şi din ce în ce mai agresive în ocuparea ilegală a spaţiilor abandonate treptat de proprietarii sau chiriaşii legitimi. Inhibarea micului întreprinzător, înghesuirea lui din toate punctele de vedere nu e un model vizibil numai aici. Aceasta este o practică pe care sociologii ar trebui să o studieze mai amănunţit.

Vrei să cumperi ieftin? Fă ca locul să devină întâi neatractiv, chiar dezgustător. Popularizează asta spunând că acolo sunt doar şobolani, drogaţi şi prostituate. Mai sunt unii care rezistă? Adu-i vecini agresivi, fără lege, forţează-i să accepte că locul nu mai poate fi apărat, că ei sunt ultimii supravieţuitori, fără perspective. După aceea poţi da lovitura, poţi investi, poţi „salva oraşul”. Sună neverosimil? Eu cred că ceea ce s-a întâmplat cu un loc aşezat şi cu perspective bune pentru calitatea vieţii cum era cândva zona Matache, nu se deosebeşte de moduri de acţiune care se pot vedea în multe alte locuri, dintr-un capăt la altul al ţării. Centrul Timişoarei sau al Constanţei ori chiar Roşia Montană nu mi se par chiar atât de diferite. Şi pe acolo viaţa comunitară şi caracterul locurilor au fost sistematic anihilate cu complicitatea autorităţilor de toate felurile. Toate locurile astfel agresate sunt în aşteptarea unor primari sau a unor investitori mesianici, toate par a fi iremediabil compromise dar gata să facă loc profitului vieţii noi care pare a fi o altă faţetă a idealului societăţii multilateral dezvoltate a „omului nou”.

Ce tot vă mai agăţaţi de nişte „păduchelniţe”?


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

4 thoughts on “Măcelărirea lui Matache Măcelaru

  1. mihaim

    Citez „Vrei să cumperi ieftin? Fă ca locul să devină întâi neatractiv, chiar dezgustător. Popularizează asta spunând că acolo sunt doar şobolani, drogaţi şi prostituate. Mai sunt unii care rezistă? Adu-i vecini agresivi, fără lege, forţează-i să accepte că locul nu mai poate fi apărat, că ei sunt ultimii supravieţuitori, fără perspective. După aceea poţi da lovitura, poţi investi, poţi „salva oraşul”. Sună neverosimil?”
    Nu suna deloc neverosimil, a existat chiar si o propunere a ministrului Culturii din 2012, Mircea Diaconu: sa nu se poate construi nimic timp de 3o de ani pe terenul unui monument istoric distrus, vezi link-ul de mai jos care descrie acea propunere la cateva luni de la exprimarea ei in spatiul public (dupa incendierea unui astfel de monument istoric in prima jumatate a anului 2012): http://epochtimes-romania.com/news/jaf-printre-casele-de-patrimoniu-romanesc—163285

    Reply
  2. Corina

    Ce nu au inteles niciodata cei aflati in spatele acestor moduri de actiune este ca investitorii nu sunt interesati de noile cladiri sau terenuri ci de ceea ce se poate face in acele cladiri sau cu acele terenuri. Asadar daca distrugi comunitatea vibranta din jurul cladirilor ramai de fapt cu niste ziduri frumoase si te plangi ca „nu vine draga invesitorii, e prosti”

    Reply
  3. Pingback: CEL MAI SPAŢIU PUBLIC | poze "DECÂT"

  4. Bureriu

    Este nu numai un studiu foarte doct, ci și o poziție fermă față de arhitectura în degringoladă, lăsată la voia întâmplării. Noi, provincialii, stimăm produsele de carmangerie a lui Matache Măcelaru`, cam scumpuțe, dar OK.
    Proiectele de sistematizare erau, după câte știu, date pe mâna profesioniștilor. Dar imediat dipă 1989, golul de putere fiecare a făcut ce a vrut. Acum nu știu dacă nu e prea târziu să mai faceți ceva. „Ucenicul vrăjitor” a dat drumul forțelor malefice care inundă totul. Arhitecți din toate orașele, uniți-vă!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *