Gabriela Lupu

Unde se termină literatura și începe politica – interviu cu scriitorul Dan Lungu

Dan Lungu este vârful de lance al generației sale de scriitori. Unul dintre cei mai traduși prozatori, Dan Lungu nu s-a închis în turnul de fildeș al creatorilor ci a luptat pe baricadele managementului cultural, iar acum este pe meterezele politicii, fiind parlamentar al Uniunii Salvați România (USR). Despre locul de întâlnire dintre artă și politică am vorbit și noi cu Dan Lungu.

În ultimii ani ați dat literatura pe politică. Ce v-a convins să faceți acest pas?

Nu e propriu-zis un schimb, fiindcă nu am renunțat la literatură, chiar dacă nu mai am la fel de mult timp de scris ca înainte. Mai degrabă am renunțat – momentan – la management cultural, deși mă tentează ideea înființării unei fundații culturale puternice cu programe vii, după model european. În politică am intrat din mai multe motive. După experiența FILIT și cea de la Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, am realizat că foarte puțini oameni politici înțeleg cultura și fac ceva pentru ea, cel mai adesea e văzută ca instrument politic sau naționalist-ideologic, scăpând sensul profund al libertății de creație și de exprimare. Am intrat în politică pentru a sprijini cultura. Sunt politicieni care văd bunăstarea în PIB sau în asfalt, lucruri importante desigur, însă eu o definesc prin nivelul consumului cultural. Pasul spre politică l-am făcut, de asemenea, pentru că niște oameni în care aveam încredere, de la micul partid Pentru Iași, mi-au propus asta și m-au susținut, pentru că am găsit un loc în care mă pot simți relativ confortabil sub aspectul valorilor împărtășite și al libertății individuale.

A meritat sa deveniți politician tocmai în aceste vremuri atât de tulburi?

Vremurile nu ți le alegi, important e să te pui în slujba binelui. La limită, vremurile mereu sunt tulburi, chiar dacă nu întotdeauna bătălia e atît de vizibilă ca acum.

Ca reprezentant al Opoziției în Parlament sunteți foarte ocupat printre altele și ca să apărați țara chiar de unii dintre colegii dvs aflați la Putere. Cum faceți acest lucru?

Să le luăm pe rând. Ca parlamentar, ai o parte de muncă în circumscripție, iar o alta în plen și în comisii. Opoziția are o contribuție importantă, deși mai puțin vizibilă, în dezbaterile din comisii, în discuțiile pe amendamente, în susținerea inițiativelor legislative, dincolo de ceea ce se vede în plen, unde dezbaterile sunt mult mai vizibile. Desigur, de foarte multe ori, votul este strict politic, ceea ce înseamnă că o idee oricât de bună, dacă vine din partea opoziției, are șanse mici să treacă. Toate bune și frumoase până aici. Problemele încep să apară atunci când prin subterfugii birocratice ești împiedicat să-ți faci treaba, când se încalcă regulamentul în favoarea puterii sau când pur și simplu îți este tăiat în mod abuziv microfonul, deși parlamentul este locul predilect al dezbaterilor. Varietatea modalităților de a pune pumnul în gură opoziției este mare și uneori destul de sofisticată, astfel încât nu poate fi întotdeauna simplu explicată. Ei bine, când tot acest arsenal este folosit pentru că trebuie schimbat Codul penal în favoarea unor condamnați aflați în vârful puterii, nu numai că indignarea atinge cote maxime, dar ești obligat să găsești forme creative de protest pentru a nu-ți trăda mandatul în fața alegătorilor. Este clar că aritmetica este de partea puterii atunci când e vorba de vot, dar dincolo de asta trebuie transmise indignarea și revolta. Când nici lupta în parlament nu e suficientă pentru a apăra țara, susții și sprijini logistic o inițiativă cetățenească precum „Fără penali în funcții publice”.

Pare că duceți o luptă de guerrillă în Parlament. Vă simțiți ca un Che Guevara al politicii românești?

Uneori seamănă cu o luptă de guerillă, e drept… În fața abuzurilor și a unui mod discreționar de a folosi puterea, trebuie să reacționezi prompt, creativ și foarte transparent. Hârâiala birocratică pe regulamente e eficientă doar până la un punct, fiindcă se duce mult în timp și ajunge de regulă în comiții și comitete unde din nou aritmetica dă dreptate lui +50%. Când îți taie microfonul, scoți portavocea, e mai eficient. Când te reduce abuziv la tăcere doar fiindcă e la butoane, cuplezi boxele și pui “Partidul, Ceaușescu, România”, pentru a le aminti originea practicilor folosite. Le faci cadou “Ferma animalelor” a lui Orwell. Scoți bannerele și pancartele și protestezi atunci, pe loc. Susții independența justiției, susții Roșia Montană, să nu fie scoasă de pe lista UNESCO. Vii la plen cu tricou inscripționat ”Fără penali în funcții publice”. Nu reușești să schimbi soarta votului, dar îți arăți atitudinea. Exprimi revolta și indignarea. Aritmeticii îi opui emoția. În cazurile cele mai grave, cum a fost cu ordonanța 13, am apelat la mișcare de tip #ocuppy în Parlament. Aș numi asta mai degrabă happening politic și aș lega de arta contemporană. Asta e noutatea pe care o aduce USR-ul în materie de opoziție, fiindcă vine cu o altă cultură și altă sensibilitate. Odată cu USR, opoziția parlamentară se reinventează: cu mijloacele artei contemporane transmite revolta și cu noile tehnologii cultivă transparența într-o manieră fără precedent – de la postări detaliate pe rețelele de socializare la live-uri de dincolo de tribună, de pe hol sau din culise.

Cum se văd protestele din stradă în Parlament?

Protestele din stradă sunt erupția unor nemulțumiri acumulate, a unor tensiuni sociale profunde, nu pot fi ignorate. La urma urmei, ține și de mandatul cu care ești învestit să le auzi, să le înțelegi, să cauți soluții. USR-ul a fost adesea ecoul sau purtătorul lor de cuvânt în Parlament. Asta nu doar fiindcă e în opoziție, ci și prin faptul că mulți membri și parlamentari USR vin din astfel de mișcări civice, ale căror idealuri le reprezintă acum în mod natural. Acest spirit al protestatarilor poate fi găsit adesea în ceea ce reprezentanții puterii numesc cu suficiență și dispreț “circ în Parlament”.

Experiența de politician va folosi cândva scriitorului Dan Lungu? Vă bate gândul să scrieți ceva pornind de la întâmplarile trăite în Parlament?

Pentru mine, literatura nu ține de întâmplările reale din Parlament sau din altă parte. În acest sens, nu cred că voi scrie un roman ”cu cheie”, în care să se recunoască personaje sau situații. Pe de altă parte, multe din experiențele semnificative pe care le-am avut apar în cărțile mele, iar sub acest aspect ceea ce trăiesc în Parlament se va regăsi, sunt convins, în ceea ce voi scrie.

Faimosul dvs personaj, „baba comunistă”, pe ce parte a baricadei s-ar situa azi? Ar fi o babă PSD-istă sau dimpotrivă?

La finalul cărții, vedem că bătrâna ia decizia să nu se prezinte la vot. E modul ei de a-și gestiona conflictul interior iscat de confruntarea dintre propriile nostalgii cu îndemnurile fiicei, Alice, de a nu vota cu foștii comuniști. E un echilibru precar, trebuie să recunoaștem, care în perioadele de criză economică basculează către spațiul securizant al trecutului, dar sub influența unor evenimente emoționale puternice – cum ar fi reprimarea violentă a unui miting al diasporei, la care ar fi putut participa și Alice – poate bascula în celălalt sens. Genul de echilibru volatil pe care îl găsește ”baba comunistă” în carte lasă viitorul deschis.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Unde se termină literatura și începe politica – interviu cu scriitorul Dan Lungu

  1. Ghe.

    Numărul de comentarii sub astfel de interviuri spune mult despre noi. Oamenii de cultură au înălțime și limpezime în discurs, dar într-atât ne-am învățat cu discursurile care se adresează creierului reptilian, că discursurile lor ni se par ciudățenii. Trăirea pentru traistă vs. sensul profund al libertății. Sper că-n USR sunt mai mulți oameni ca dl Lungu. Și mai sper ca să apară oameni cu aceleași idei și-n filialele USR din Ardeal, unde dezideratul suprem este conformarea la standarde (care certifică excelența profesională) și alinierea la un ideatic numit Occident. (Dacă mă critică, le dau dreptate: speranța este o pasiune tristă, ca și nostalgia.)

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *