Alina Mungiu-Pippidi

Legea si tocmeala

Principalul cîştigător al luptei cu raţionalizarea salariilor publice este, indicutabil, clasa magistraţilor. Emanciparea lor recentă de sub puterea executivă a răscolit adînc resentimentul popular. Curg editoriale furibunde contra judecătorilor care şi-au dat singuri sporuri şi au dat din umeri la adresa medicilor, pe temeiul că aceştia, mai puţin egoişti, nu vor refuza oricum să opereze mîine un judecător care cîştigă într-o săptămînă mai mult decît ei într-o lună. Resentimentul e datorat şi purtătorilor de cuvînt care au defilat pe la televiziuni, care par puse pe căutat clone ale Elenei Ceauşescu, cînd există în România atîtea judecătoare mai tinere, care arată a ceea ce sînt, strălucite femei profesionale, nu ca mama vitregă a Albei ca Zăpada, dar nu le invită nimeni. Dar nu mai contează ce spun editorialiştii şi televiziunile, asistăm la generalizarea unei ranchiune de masă temeinice faţă de magistraţi în general, nu faţă de doamnele Pivniceru sau Bărbulescu.

E exasperant şi pentru judecători să aibă de judecat pe legi proaste şi contradictorii ajutaţi de un personal proporţional cel mai mic din Europa, pe deasupra şi semialfabetizat Pot înţelege perfect exasperarea magistraţilor că atîtea rînduri de miniştri au reuşit să facă să evolueze destul de puţin problemele de organizare judiciară, dar nu văd cum rezolvă ei problema adăugîndu-şi la salarii banii din care se trimiteau citaţii sau din care ar fi putut angaja un al doilea grefier. Cît priveşte atitudinea lor faţă de restul categoriilor profesionale, asta e de-a dreptul de speriat. O societate în care fiecare caută să se dezvolte doar pe seama altora, fără un dram de solidaritate socială este o societate primitivă. Legea salarizării unice trebuia să rupă echilibrul creat de douăzeci de ani de aplicarea principiului „cine e mai tare, are”. În loc de asta, a devenit o formă mai concentrată în timp e aceleiaşi lupte musculare.

Vorba e: ce facem? Că de ani de zile de cînd am observat că am trecut de la stadiul magistraţi sub controlul puterii politice la cel de magistraţi fără control mesajul a fost transmis şi recepţionat peste tot, pus în rapoarte ale Băncii Mondiale sau Comisiei Europene. Dar dacă sîntem toţi de acord cu diagnosticul, rezolvarea nu e aşa simplă. Monica Macovei a încercat lustratia justiţiei. Chiar presupunînd că a fi corupt presupune să fi fost neapărat securist sau comunist (o prezumţie hazardată), încercarea a eşuat datorită revoluţiei neterminate (sau lipsei de reformă, cum vreţi să-i spuneţi), din alte sectoare ale statului, mai ales CNSAS sau serviciile secrete. Timp să fie filtrat întreg aparatul judiciar a fost. Dacă nu s-a făcut sub Macovei, nu e nici un temei să credem că se va face de acum încolo, cînd CNSAS trimite verdictele direct în justiţie.

Soluţia cu lustratia fiind deci moartă, lăsaţi-mă să trec în revistă celelalte soluţii la problema cum să oferi judecătorului anului 2009 din România un stimulent să urmărească o performanţă mai bună în actul de justiţie mai degrabă decît să îşi urmărească maximizarea proftului propriu – o atitudine la ora asta logică, dat fiind că nu există nici un control, deci nici un cost de plătit, ci doar un potenţial cîştig. Există trei soluţii, pe care o să le discut pe rînd: soluţia conservatoare, adică perfecţionarea sistemului actual, care în fond nu există decît din 2004, cînd CSM a căpătat prima dată aceste puteri, deci în timp ar putea funcţiona, soluţia radicală, adică o reformă constituţională care ar controla şi epura clasa judecătorească, cum s-a făcut în Germania de Est, unde vesticii au dat afară pe mai toată lumea şi i-au înlocuit cu judecători din Vest, şi soluţia democratică, în care controlul nu revine propriei caste, ca acum, nici factorului politic, ca în soluţia radicală, ci consumatorului actului de justiţie- votantul. Să le iau la rînd.

În soluţia conservatoare, să presupunem că, în loc să ne luptăm atîta cu CSM ,ne concentrăm ca alegerile din anul 2011 să producă un CSM mai reprezentativ pentru clasa judecătorească, formată azi în majoritate din femei tinere. Acesta nu are cum să nu evolueze – lent, se poate, dar pot argumenta istoric că mai toate ţările care au azi o magistratură de buna calitate au trecut printr-un stadiu intermediar cînd aceasta a fost independentă, dar nu onestă şi profesională. Contraargumentul este că sînt la fel de multe ţări care nu au evoluat, ca şi cele care au evoluat. America Latină a fost umplută de CSMuri pe criteriul că în istoria europeană asta a mers pînă la urmă, dar încă nu a ajuns la ”urmă”, deşi s-au apucat înaintea noastră.

Soluţia radicală este înrudită cu lustratia, dar nu mai are aşa de multă legătură cu trecutul comunist. Conform acestei soluţii, judecătorii sînt toţi evaluaţi, şi cei care nu corespund eliminaţi. Inamovibilitatea este temporar suspendată, şi acordată din nou doar celor care trec testul. Problema mea cu soluţia asta, dincolo de faptul că presupune modificări constituţionale care necesită două treimi sprijin în Parlament, este că nu e clar cine va face evaluarea în mod imparţial, cum putem suspenda inamovabilitatea (parcă văd că dna Pivniceru ne dă în judecată la Strasbourg şi cîştigă), cum facem să înlocuim pe judecătorii daţi afară cînd deja avem un mare deficit şi, deşi ţara e plină de jurişti, nu reuşim să producem decît cîţiva pe an. Dacă stimulentele rămîn ca azi, pe oricine am selecta tot se va corupe ulterior, iar dacă reîncredinţăm controlul Ministerului Justiţiei, ca pe vremea dnei Stănoiu, e iarăşi prost, de ce să aibă control asupra judecătorilor alde Chiuariu? Se deschide pîrtia intervenţiei politice, şi larg.

Soluţia democratică diferă fundamental de modelul european, care de altfel nu e unitar, ambele tipuri de control (al executivului sau al profesiunii) putînd fi găsite în diverse sisteme europene. Ideea mea este să introducem controlul votanţilor, punînd nu la votul profesiunii, ci la votul general, anumite poziţii manageriale (şefi de tribunal, curţi de apel, procurori-şefi, etc). Aceştia ar candida cu un program şi ar fi obligaţi să se gîndească la realegere şi să îşi facă un bilanţ. Cu alte cuvinte, pentru prima oară ar trebui să se gîndească şi la public şi ar căpăta un stimulent să performeze instituţţile lor mai bine. Evident, şi asta ar necesita o schimbare constituţională, dar poate una mai puţin controversată. În orice caz, o a treia instanţă de control nu există pe lume (propunerea mea e inspirată din sistemul american, care a avut mari probleme de corupţie la un anumit moment istoric, din care s-a dezvoltat acest model în mod organic). Cu alte cuvinte, alegem cam între astea trei.

În orice caz trebuie să reflectăm la o soluţie, că înjurăturile şi lamentările nu ne avansează. Dacă stai să îi auzi pe unii, e sfîrşitul democraţiei că majoritatea parlamentară alege să fie majoritară şi trece nişte legi agreate cu FMI, plus educaţia negociată cu toată lumea. Dacă îi auzi pe alţii, problema societăţii româneşti e că presa îl rade pe Băsescu, deşi înaintea lui nici Iliescu, nici Constantinescu nu s-au bucurat de alt tratament (şi, ca şi la ei, a fost şi propagandă, dar şi critică întemeiată la fiecare, nu poţi suspenda actul critic pentru că există şi propagandă). Cerneala care curge pe temele astea e ca a sepiei, obscurifică problemele în loc să le clarifice. Hai să ne concentrăm pe lucruri mai serioase, pe probleme pe care oricine cîştigă alegerile le va avea de rezolvat, pentru că sînt probleme fundamentale ale modernizării noastre neterminate.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *