Justitia noastra

28 Ianuarie 2010 - Horia-roman Patapievici

„Din perspectiva unui om simplu, eu, în România, nu aş vrea să am un proces.” Aceste cuvinte aparţin unui judecător român, cu grad de Curte de Apel, care este şi preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România".

Dacă un judecător, şi responsabil, şi cu responsabilităţi, poate distinge între un „om simplu” şi un om din sistem atunci când vorbeşte de actul de justiţie, înseamnă că justiţia română este un eşec. Orice om simplu care a avut de-a face cu justiţia română ştie pe pielea lui trei lucruri: că procesele costă prea mult, că durează disproporţionat de mult şi că rezultatele lor sunt nesigure.

Asta înseamnă că justiţia e scumpă, indiferent de rezultat; că durează mult şi când durează puţin; iar când se ajunge la o decizie definitivă, aceasta se aplică imediat numai când e în defavoarea cetăţeanului şi se aplică dilatat ori aleatoriu când e în favoarea lui - definitiv înseamnă, în sistemul nostru judiciar, fie indefinit, fie slab definit, fie în orice fel definit.

Sistemul de justiţie al unei ţări este promisiunea că atunci când va fi nedreptăţit cel mai neajutorat dintre cetăţeni există pentru el o cale de a-şi face dreptate, care să nu fie arbitrară şi care să nu poată fi nesocotită de cei care l-au nedreptăţit. Justiţia se asociază în mod natural cu accesibilitatea actului de justiţie, cu generalitatea soluţiilor date, cu durabilitatea şi cu recunoaşterea lor socială.

Fără posibilitatea de a recurge la ea, justiţia e inaccesibilă; fără soluţii generale, e inutilizabilă; fără soluţii durabile, e inutilă; iar fără recunoaşterea soluţiilor ei, justiţia e neputincioasă. Prin faptul că este şi inaccesibilă, şi inutilizabilă, justiţia la care avem acces în statul ai cărui cetăţeni suntem funcţionează ca un sistem legal de inechitate. O justiţie care fie nu produce dreptate, fie o produce fără să o aplice, fie o distribuie aleator, fie o acordă după criteriul puterii este o justiţie de castă, care, în mod paradoxal, funcţionează după modelul justiţiei de clasă. Justiţia de clasă, după cum se ştie, folosea tribunale extraordinare, pe care constituţiile democratice le interzic (inclusiv a noastră).

Fireşte, la noi nu există tribunale extraordinare. Dar când justiţia nu se aplică la fel în toate tribunalele care o administrează, comportamentul fiecărui tribunal obişnuit, faţă de legea ordinară, tinde să semene cu unul de tribunal extraordinar. Efectul asupra cetăţenilor este demoralizant, căci principiul democraţiei constă în uniformitatea drepturilor şi inexistenţa privilegiilor, iar cetăţenii se aşteaptă ca diferenţa de statut social să nu creeze, în justiţie, o diferenţă de statut legal.

Din păcate, în mod inevitabil, justiţia care funcţionează ca o justiţie de castă creează privilegii şi administrează inegalităţi. Ceea ce vreau să spun este că o justiţie care funcţionează ca un sistem legal de administrare a inechităţii (indiferent că distribuirea inechităţii e interesată ori aleatoare) seamănă mult mai mult cu justiţia comunistă decât cu democraţia, chiar dacă nimic din ideologia comunistă nu colorează injustiţia. Nedreptatea este de acelaşi tip, chiar dacă sistemul instituţional al nedreptăţii diferă. Aceasta este teoria. Fireşte, nu este în întregime aşa şi nici nu se întâmplă aşa întotdeauna.

Dar în sistemele complexe regula oferă doar cadrul identităţii sistemului, definiţia sa fiind furnizată de excepţiile specifice. Or, specificul justiţiei noastre constă în faptul că fiecare tribunal ordinar se comportă, prin lipsa de uniformitate a soluţiilor, ca un tribunal extraordinar, ceea ce face, cum am spus, ca justiţia românească să funcţioneze ca un sistem legal de administrare a inechităţii. Cazurile nu sunt toate dramatice, dar toate sunt, pentru timpul şi buzunarul cetăţeanului, usturătoare.

În ce mă priveşte, aproape toate contactele mele cu justiţia, atunci când am solicitat o reparaţie legală, au fost eşecuri costisitoare. Exemplul cel mai grăitor mi-a fost oferit de următoarea experienţă. În anul 2001, deputatul PRM Daniela Buruiană a afirmat despre Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi despre mine că am vândut în Germania dosare de la CNSAS şi că suntem agenţi ai unor servicii de informaţii ostile României. Ambele afirmaţii sunt demonstrabil false, constituind, deci, infracţiunea de calomnie.

Ca să evităm riscul de a fi blocaţi de refuzul ridicării imunităţii parlamentare, am dat-o în judecată în civil. Un generos prieten avocat a acceptat să ne susţină cazul în justiţie. Am plătit 10% din daunele cerute. Au urmat opt ani de judecată bezmetică şi dezordonată, în care banii se cheltuiau, iar reparaţia morală era tot mai îndepărtată. Într-o speţă simplă, în totalul dispreţ al bunului-simţ şi al ideii de justiţie, s-a intrat într-un ciclu infernal: ni se dădea dreptate în primele două instanţe, eram retrimişi la fond de către Curtea de Apel.

Acest ciclu s-a repetat de trei ori în opt ani. În tot acest timp, injuriile la adresa noastră ale dnei deputat PRM, care îndeplinea şi funcţiile de vicepreşedinte al Comisiilor de control parlamentar asupra SRI şi SIE (alternativ), continuau nestingherite. În cele din urmă, dna deputat nu a mai fost deputat şi nici vicepreşedinte al Comisiilor de control parlamentar asupra SRI şi SIE nu a mai fost. Tot atunci, coincidenţă!, a pierdut şi procesul.

Ca urmare, instanţa a fixat o despăgubire. Definitivă. Au trecut de atunci un an şi încă o jumătate. Sentinţa, deşi obligatorie, nu a fost executată. Noi, cei care am fost calomniaţi, am rămas şi cu banii luaţi, şi cu nervii tocaţi, şi cu imaginea terfelită, şi cu timpul furat. Iar calomniatorul, cu ajutorul justiţiei, a triumfat. Toate declaraţiile sale au primit o largă publicitate din partea presei. Anunţul nostru că justiţia nea dat dreptate (e drept, după opt ani…) a trecut neobservat.

Aşa se face dreptate în România.

Deci teoria care spune că „justiţia română e inaccesibilă; dacă e accesibilă, e inutilizabilă; dacă e utilizabilă, e inutilă; iar dacă e utilă, e neputincioasă”, din păcate, se aplică.


Articol publicat in Evenimentul zilei

 

Comentariul dvs.!