Mihai Goțiu

Justificările ideologice ale unui furt de sute de milioane de euro. Factura la energie

Guvernul României a promis un ajutor de 750 de milioane de euro ”pentru sprijinul marilor consumatori industriali”. Fie că acești bani vor fi acordați din bugetul de stat (variantă negată rapid de Ministerul Economiei, care nu a precizat însă și de unde ar putea veni ”ajutorul”), fie că vor fi încărcate facturile milioanelor de utilizatori casnici și a sutelor de mii de întreprinderi și afaceri mici și mijlocii, rezultatul final reprezintă un transfer de bogăție uriaș dinspre marea masă a celor mici către grupul restrâns al celor mari. Subvenționarea mascată a costurilor energiei pentru marii consumatori industriali nu reprezintă o noutate, singurul lucru care diferă de la o guvernare la alta constă în justificarea ideologică a acestui transfer de bogăție.

Argumentul comunist

În România, marile combinate energofage s-au născut în perioada comunistă. Justificarea era legată de ”modernizarea țării” și de necesitatea de a reduce importurile. Obiectivul-țintă al regimului Ceaușescu a fost de a intre în rândul țărilor ”mediu dezvoltate” (echivalentul în ”noua limbă” a ”economiilor emergente”). Costurile sociale și de mediu ale acestei politici au fost uriașe și o parte importantă a facturilor de atunci o plătim și acum. În cea mai mare măsură, costurile au fost suportate de populația din mediul rural. Agricultura comunistă nu a fost altceva decât o formă mascată de sclavagism: țăranii au fost deposedați de dreptul de proprietate, iar munca lor în CAP-uri (Cooperativele Agricole de Producție) sau în sistemul de cote (în zonele montane) a fost supra-impozitată. Remunerațiile bănești erau derizorii: plata ”la normă” sau ”la zi” le aduceau venituri de 3-500 de lei/lună și asta doar în cele câteva luni de sezon. În plus, cooperatorii mai aveau dreptul la aproximativ 10% din producție. Impozitarea muncii depășea astfel procentul de 80%, ajungând chiar până la 90%. Cotele (în cazul sistemului de cote) stabilite în birourile activiștilor de partid se apropiau sau chiar depășeau producția totală obținută în mod real. La acestea se adăuga ”voluntariatul obligatoriu” al elevilor, studenților, soldaților în termen și, uneori, al muncitorilor industriali, scoși din producție pentru a participa la ”muncile agricole”. Faptul că pe terenurile CAP-urilor lucrau elevi de școală primară sau gimnazială ori persoane trecute de 70 ori chiar 80 de ani nu reprezenta o ”exploatare”, ci acte de ”patriotism”… Exploatarea țăranilor a oferit resurse pentru acoperirea falimentului unei părți importante a industriei energofage sau pentru aberații precum Canalele ori Casa Poporului.

După 1990, miliarde de euro din bugetul de stat au fost alocate pentru a acoperi costurile sociale, de sănătate și de mediu din zonele cu dezvoltări industriale (de cele mai multe ori mono-industriale) falimentare. Facilitățile fiscale pentru zonele defavorizate (cele mai multe dintre acestea rezultate în localități dependente de o mono-industrie care s-a închis) reprezintă, la rândul lor, costuri bugetare (sume neîncasate), cu atât mai mult cu cât de pe urma lor beneficiau firme care funcționau doar pe hârtie aici (în anii 90 și începutul anilor 2000 marele sport național al multor firme a fost de a-și declara sediul social în zonele defavorizate – varianta autohtonă de tranziție a paradisurilor fiscale). Cu toate aceste alocări (sau neîncasări) uriașe de fonduri bugetare, costurile de mediu, de sănătate și sociale moștenite de pe urma industriei energofage comuniste sunt și acum doar parțiale acoperite.

Tranziția

O parte a ideologiei comuniste se suprapune sau a fost preluată și de ideologia capitalistă pentru a justifica transferul de bogăție de la o parte a populației către o altă parte a populației (cu simpla constatare că în sistemul comunist numărul celor care beneficiau de transferul de bogăție era mult mai mare, dar acest lucru nu le asigura milioanelor de muncitori din industrie vreun trai de lux, ci doar unul la limita supraviețuirii; asta nu înseamnă că sistemul ar fi fost just social, ci doar cu ceva mai puțin injust decât ceea ce a urmat). Lipsa de eficiență a marilor combinate energofage comuniste a stat la baza justificării privatizării acestora. Unele dintre combinate au fost pur și simplu tăiate și vândute la fier vechi (prețul obținut fiind mai mare decât cel al achiziției). O parte dintre ele (mai puține) au supraviețuit după vânzare. A reușit managementul corporatist să le facă mai eficiente sau, mai exact, profitabile? Atâta timp cât profitul lor se bazează pe subvenții (mai mult sau mai puțin mascate), răspunsul este unul negativ. De fapt, sursele profitabilității (pentru un grup restrâns de persoane) ale acestor mari combinate enerogofage sunt, în principal, două: reducerea masivă a numărului de angajați (cu mutarea costurilor sociale ale disponibilizaților tot pe bugetul de stat), respectiv subvențiile mascate deja amintite.

Într-o mică măsură, productivitatea se datorează investițiilor în tehnologie (și chiar și în acest caz, bugetul de stat nu a profitat pe deplin datorită facilităților fiscale acordate pentru reinvestirea profitului; cu mențiunea că în această situație se poate spune că, totuși, bugetul de stat nu a pierdut sau chiar a obținut și un profit minimal). Ce urmăresc în articolul de față este modul în care transferul de bogăție dinspre cei mulți (prin subvenții directe sau facilități care au ca efect încasări mai mici la bugetul de stat) către cei puțini a fost justificat ideologic în ultimul deceniu (mai exact, argumentele de tip propagandistic).

Argumentul social

Atât în perioada Guvernării Năstase, cât și în aceste zile, principalul argument a fost cel legat de susținerea locurilor de muncă. Marile combinate (iar Sidex Galați/ Mittal se afla atunci în fruntea listei) ar fi avut dreptul la un preț mai mic la energie pentru că reprezentau cei mai mari angajatori din România. Prețul mai mic al energiei, ar fi permis produselor acestor întreprinderi să rămână competitive la nivel internațional, implicit, să ”salveze” locurile de muncă. Actualul ministru al Economiei, Constantin Niță, aduce în discuție același argument, vorbind de 1,5 milioane de locuri de muncă directe și indirecte care ar depinde de aceste întreprinderi privilegiate. În realitate, subvenționarea energiei pentru marile combinate din perioada Năstase a salvat doar o parte a locurilor de muncă și nu există nicio garanție că acest lucru nu se va întâmpla și acum. Mai mult, nu există nicio statistică referitoare  la câte sute de mii (sau chiar milioane) de locuri de muncă, directe și indirecte, au dispărut sau au fost blocate de facturile mai mari la energie suportate de întreprinderile mici autohtone, cele care, alături de utilizatorii casnici, au plătit diferențele. Cât timp, producătorii de energie au continuat să fie de stat (sau cu participație majoritară de stat), prețul privilegiat la energie a însemnat încasări mai mici la buget, implicit mai puțini bani pentru educație, sănătate, dezvoltări de infrastructură (cu alte zeci și sute de mii de locuri de muncă care au dispărut sau nu au fost create). Patronii marilor energofagi (de la Mittal la rușii de la ARLO ori Ioan Nicolae) și-au rotunjit conturile cu zeci, sute de milioane sau chiar miliarde de euro. De fapt nu au fost subvenționate locurile de muncă, ci profiturile acestor patroni și ale ”băieților deștepți” – intermediarilor – din energie (la care se adaugă, proporțional, salariile mai mult decât consistente ale managerilor acestor companii și veniturile agențiilor de lobby care au lucrat pentru acestea).

Argumentul tehnocrat

În 2010, în cadrul mai multor emisiuni ”Ora de foc” de la Realitatea TV s-a discutat despre un presupus trafic de influență realizat de cuplul Udrea – Cocoș în favoarea patronilor ruși de la ALRO pentru a obține la un preț preferențial energia electrică. Theodor Stolojan și Varujan Vosganian au oferit în acest context propriile explicații pentru justificarea prețului privilegiat la energie obținut de ALRO. ”ALRO consumă 24 de ore aceeaşi cantitate de energie şi nu produce vârfuri de sarcină. Sistemul energetic naţional trebuie să păstreze tot timpul rezerve de capacitate de energie. ALRO este îndreptăţit să primească energia electrică la un preţ mai mic pentru că ei consumă constant”, a argumentat Stolojan, adăugând că românii care dau drumul deodată la televizor pentru a urmări știrile crează astfel vârfuri de sarcină (!).

Din punct de vedere logic, afirmația domnului Stolojan se întoarce împotriva lui: dacă utilizatorii casnici ar consuma energie în mod constant (adică ar lăsa televizoarele, lumina, mașina de spălat etc. pornite non-stop) ar avea și ei dreptul la un preț preferențial! Nu este singura eroare logică din argumentul lui Theodor Stolojan. Dacă admitem că ALRO ar avea dreptul la un preț mai avantajos pentru că este consumator de energie noaptea (când consumul de energie este redus), acest lucru ar trebui compensat cu un preț mult mai mare pentru consumul din timpul zilei, când ALRO este unul dintre principalii responsabili pentru crearea vârfului de sarcină. ALRO ar avea dreptul la un preț privilegiat doar dacă ar utiliza energie exclusiv în orele de consum redus/noaptea, nu și în cele de vârf de sarcină!

Argumentul pieței libere

În cadrul acelorași emisiuni, Varujan Vosganian a afirmat că pe perioada mandatului său de ministru al Economiei, contractele bilaterale dintre furnizorii de energie electrică și diferiți alți agenți economici au fost negociate la bursă. Dar asta doar după stabilirea unui preț etalon pentru energie, preț plătit de consumatorii casnici. Inevitabil însă, prețurile pentru energie negociate la bursă s-au situat sub acest etalon.

Unde e greșeala în argumentarea lui Varujan Vosganian? Cine cumpără cea mai mare cantitate de produse obține cel mai mic preț per unitate de produs. E regula comerțului en-gros. Se ignoră însă faptul că prețul etalon este stabilit în raport cu consumul a aproape 20 de milioane de români, iar aceștia trebuie văzuți unitar, nu individual. Așadar, în numele lor, statul (reprezentanții statului) au dreptul (și posibilitatea) să negocieze/liciteze cel mai mic preț (cumpărând, cumulat, cea mai mare cantitate de energie electrică). Tot astfel, privite cumulat, întreprinderile și afacerile private mici și mijlocii consumă mai multă energie decât un mare energofag. Dar, de asemenea, nu au (nu există) un organism care să cumpere și să le distribuie energie în mod unitar.

Argumentul domnului Vosganian reprezintă, în realitate, o distorsiune a pieței libere, un tratament inegal aplicat diferitelor tipuri de competitori: 1) utilizatori casnici; 2) întreprinderi și afaceri mici și mijlocii, respectiv 3) mari energofagi. Cei din primele două categorii sunt cei mai mari consumatori de energie și cei care ar avea, de fapt, dreptul la un preț privilegiat, nu cei din utima categorie (care, puși la rândul lor la un loc, cumulează 10% – conform unor declarații – sau maxim 20% – conform altor declarații – din consumul de energie). Distorsiunea e și mai mare dacă ținem cont că angajații și patronii întreprinderilor și afacerilor mici și mijlocii sunt și utilizatori casnici, implicit că plătesc de două ori diferența la prețul energiei!

Concluzii

Pornesc (și accept) premisa că dezvoltarea sectorului energetic alternativ bazat pe surse regenerabile reprezintă o necesitate. Costurile pe termen scurt sunt compensate de beneficiile pe termen mediu și lung. Prețul energiei clasice își va continua trendul ascendent cauzat de reducerea/ epuizarea resurselor fosile în paralel cu creșterea cererii de energie. Cel puțin una dintre cauzele creșterii prețului la energie (reducerea resurselor fosile) va fi compensată de energia bazată pe surse regenerabile. În plus, costurile de mediu ale energiei bazate pe resurse fosile pe termen mediu și lung sunt reduse (fără să dispară întru totul). Un ultim argument în favoarea necesității investițiilor în ”energia verde”* (și a suportării costurilor acestora pe termen scurt și mediu) este și reducerea (în mod real) a dependenței energetice față de țările care încă mai dețin mari resurse fosile, precum și reducerea conflictelor globale generate de controlul accesului la aceste resurse.

Cu toate acestea, nu este necesar și este total injustă social translatarea costurilor investițiilor în energia verde pe umerii utilizatorilor casnici și a întreprinderilor mici și mijlocii. Dimpotrivă, marii consumatori energofagi, care obțin profituri de miliarde și miliarde de euro și dolari de pe urma afacerilor lor, au o responsabilitate MAI MARE și ar trebui să contribuie mai consistent (inclusiv proproțional) la suportarea acestor costuri. Niciuna dintre justificările ideologice ale unei redistribuiri a costurilor în sens invers nu stă în picioare:

justificarea comunistă: ”modernizarea țării” este falsă atâta timp cât dezvoltarea unui sector (cel al marii industrii) se bazează pe menținerea în sărăcie și acapararea beneficiilor dintr-un alt sector (cel agricol); suplimentar, ideologia comunistă pur și simplu a negat (ignorat) costurile sociale și de mediu ale marilor dezvoltări industriale;

justificarea socială: ”menținerea locurilor de muncă” păcătuiește prin faptul că ignoră efectele asupra industriei și afacerilor mici și mijlocii – facturile de energie supra-încărcate pot duce la dispariția sau la blocarea apariției a mult mai multor locuri de muncă decât cele care sunt salvate; în plus, după cum am arătat, experiența arată că salvarea locurilor de muncă în discuție este doar parțială, atât ca număr, cât și ca și durată în timp;  în plus, nu e nimic ”social” în a subvenționa profiturile unui grup restrâns mutând costurile pe umerii celor mulți;

justificarea tehnocrată: ”marii consumatori energetici sunt necesari pentru a menține echilibrul de sarcină în rețea” este, poate, justificarea cea mai lipsită de consistență, prin faptul că aducând în discuție avantajele consumului în orele cu consum redus ignoră dezavantajele contribuției la crearea vârfului de sarcină (și a problemelor implicite); justificarea tehnocrată este specifică acțiunilor de lobby pentru a masca, de cele mai multe ori, privilegii acordate, de fapt, pe baza traficului de influență și al mitei;

justificarea pieței libere: ”licitând pe bursă, marii consumatori pot obține un preț mai bun, pentru că achiziționează energie en-gros”; de fapt, marile întreprinderi achiziționează 10-20% din totalul de energie electrică și doar lipsa unor instituții care să permită o licitație în condiții egale face ca ei să obțină un preț mai bun decât cei care cumpără restul de 80-90% din energia electrică de pe piață; prețul diferențiat la energie suportat de către marile companii energofage comparativ cu întreprinderile mici și mijlocii reprezintă, în cel mai evident mod, o încălcare a principiilor pieței libere, cu atât mai mult în condițiile în care nu e stabilit de piață, ci de intervențiile discriminatorii ale statului (care negociază/licitează perdant la bursă în numele consumatorilor casnici și nu acceptă sau nu crează instituții care să negocieze/liciteze cu șanse egale pentru întreprinderile mici și mijlocii; o bursă la care au acces doar o parte a consumatorilor, reprezintă o discriminare).

Ține de logică, de bun-simț și de justiție socială ca cei care obțin profituri de miliarde (zeci de miliarde) de euro sau dolari de pe urma utilizării energiei să suporte cel puțin egal proporțional (dacă nu în proporție mai mare) costurile orientării producției de energie către moduri mai puțin poluante și distructive pentru mediu. Chiar și pentru aceste mari întreprinderi (pentru acționarii și managementul super-generos remunerat al acestora) este profitabilă o astfel de suportare echitabilă a costurilor energiei. În caz contrar, unul dintre efectele sărăcirii unei mari părți a populației (cu reducerea implicită a consumului acesteia strict la produse de bază pentru supraviețuire) va duce la o restrângere a cererii pentru produsele lor finale (ca exemplu: a mașinilor produse cu aluminiul de la ALRO ori cu oțelul de la Galați). În același timp, creșterea inegalității este o sursă constantă de conflicte sociale, la rândul lor perdante pentru economie și pentru principalii beneficiari individuali ai acesteia. Efectul pe termen mediu și lung este previzibil: o spirală în care inegalitatea crește, ceea ce duce la creșterea conflictelor sociale și, în cele din urmă, la explozii sociale cu rezultate distructive uriașe.

O ultimă precizare: profiturile obținute  de un grup restrâns de persoane de pe urma transmutării costurilor producerii energiei pe umerii celor mulți reprezintă doar una dintre multele surse de inegalitate și conflicte sociale cu impact negativ major.

Note:

* ”Energia verde” este un termen care are acoperire doar în parte. Și dezvoltările energetice alternative la cele clasice (bazate pe resurse fosile) au propriile costuri și riscuri de mediu. Aceste costuri și riscuri de mediu sunt însă mai reduse și au avantajul de a nu fi epuizabile.

** ”Consumatori electrointensivi” este un termen eufemistic (pe care l-am văzut preluat excesiv în dezbaterile din ultimele zile). Când ideologia a avut nevoie să argumenteze închiderea sau privatizarea unor combinate de stat a folosit termenul ”energofag”. După privatizare, tot energofage au rămas aceste combinate, dar cum termenul energofag ”nu suna bine”, a fost înlocuit cu cel mai inofensiv de ”electrointensiv”. Această înlocuire a termenilor oferă o lecție de sine-stătătoare despre discursul propagandistic. Orwell, ”1984” și ”noua limbă” sunt printre noi.

*** ”Marea industrializare” este un concept care, de asemenea, ar merita o dezbatere separată. Atât în comunism, cât și în capitalism a fost (și este) acceptată ca fiind de la sine-înțeles un lucru bun, un indicator (semn) al progresului și dezvoltării. Fără a nega beneficiile, o discuție despre limitele ”marii industrializări” (a costurilor acesteia, a împărțiiriibeneficiilor și profiturilor acesteia) este necesară. O ”mare industrializare” în orice condiții, cu orice costuri și cu o distribuire absolut inechitabilă a beneficiilor nu este, obligatoriu, un progres.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Justificările ideologice ale unui furt de sute de milioane de euro. Factura la energie

  1. doru

    Dupa mine,a-si elimina aceste ANR-uri care in „cardasie „cu furnizorii sau distribuitorii lucreaza impotriva poporului roman.Avem atatea ANRXXXXX,dar preturile cresc,cresc,mereu.Oare,nu cumva acestea au anumite intelegeri?Sa mananca si gura lor ceva(caviar etc.)Va dau exemplu CEZ -ul care si-a permis sa aplice TVA la taxele de cogenerare,timbru,etc

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *