Daniel Befu

Interviu document. Silvicultorul care i-a propus lui Ceaușescu înființarea unei rețele de 13 Parcuri Naționale

România Curată a stat de vorbă cu Zeno Oarcea, unul din cei mai venerabili silvicultori români, care a luptat întreaga viață pentru conservarea patrimoniului silvic și pentru constituirea unei rețele de parcuri naționale în România.

 

Zeno Oarcea

Autor de cărți, Zeno Oarcea are în spate o carieră de cercetare de succes în cadrul Institutului pentru Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) și totodată are o poveste de viață fabuloasă. A fost închis de comuniști, apoi a ajuns miner, înainte de a se face amenajist silvic. Totodată este și posesorul unui doctorat în peisagistică.

Cel mai perseverent demers al său, întins pe decenii, a fost acela de a convinge autoritățile să înființeze o rețea de Parcuri Naționale. A fost refuzat sau planurile i-au fost îngropate în diverse sertare. I-a făcut propunerea inclusiv lui Nicolae Ceaușescu, care a dat ordin ca problema să fie ”analizată”.  Analiza propunerii lui Zeno Oarcea a durat până-n anul 2003, când s-a emis întâia piesă puternică de legislație referitorare la constituirea unei rețele de Parcuri Naționale. În prima parte a interviului vă vom prezenta interacțiunile lui Zeno Oarcea cu ”codrii seculari”, viziunea sa despre importanța pădurilor virgine, o  mostră de cum interesele unor slujbași ai Romsilvei au bătut rezultatele studiului PIN-MATRA.

Deși a ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani, Zeno Oarcea nu și-a pierdut nici un dram de luciditate,  iar în acest interviu silvicultorul vorbește despre cel mai îndrăzneț proiect al carierei sale, atunci când i-a propus lui Ceaușescu să înființeze o rețea de Parcuri Naționale în România. În a doua parte, veți putea cunoaște interacțiunile sale din copilărie cu pădurea, urmate experiențele dramatice din tinerețea lui Zeno Oarcea, când și-a pierdut tatăl în pușcăriile comuniste și când el însuși a fost încarcerat de către noua orânduire.

 RC: Când ați intrat întâia oară în pădure, în calitate de amenajist?

Zeno Oarcea: Nici nu apucasem să dau examenul de stat când am avut prima ”campanie”, care a fost la Runcu, în Gorj. Așa se numea, ”campanie”, perioada din aprilie până în octombrie-noiembrie în care la amenajări ești pe teren și culegi date. Viața acestor amenajiști e sezonieră. În timpul verii, 8 luni culegi date, faci inventarierea pădurilor dintr-o anumită zonă, după care iarna redactezi și prelucrezi aceste date. La Runcu, Gorj, era primul contact cu oltenii. Când am ajuns prima dată, ne-a cazat în Brătișoara. Am ajuns după-amiaza spre seară, era spre primăvară, așa în aprilie. Bătea un vânt rece. Peisajul din jurul satului era descurajant. La poalele dealurilor erau niște carsturi calcaroase fără pădure. Un peisaj dezolant și vântul acela rece. Știu că soția a început să plângă. Și eu am fost un pic emoționat, că nu știam ce urmează. Nu știam ce ne așteaptă. Am fost cazați la o familie de săteni cu numele Zmeu, oameni foarte cumsecade. La gazda noastră stăteam doar sâmbăta-duminica, când veneam din munte. În rest, valea se întindea cât vezi cu ochii. Unitatea de producție e teritoriul pe care trebuia să-l analizăm pas cu pas și să luăm toate datele pentru pădure. Asta-i munca amenajistului. Ca să poți face acel proiect de organizare, de administrare, de gospodărire a pădurilor, trebuie să faci o fișă pentru fiecare parcelă și să iei toate datele, începând de la sol, la buruieni, la arbori, cu diametre, înălțime, vârstă. Aveam de completat câte o pagină întreagă de date despre fiecare parcelă și într-o unitate sunt sute de parcele.

Foto de Agent Green

RC: O parcelă câte hectare are?

Zeno Oarcea: Depinde. În zona de munte între 5-10 ha și mergând până la 40 ha. La câmpie pot să fie suprafețe mai mici, de la câteva hectare, până la 15-20 ha, sau, dacă sunt pâlcuri izolate, indiferent de suprafață, un hectar sau două, e tot o parcelă.

RC: O unitate de producție în cât timp o analizați?

Zeno Oarcea: Aveam o normă pe vară. Cam între 4000 și 5000 ha trebuia să facă un om, un inginer cum eram eu. Dar eu lucram în echipă. Aveam tehnicieni care făceau lucrări secundare.  Era vorba de ridicări în plan, pentru că trebuia să faci o diferențiere a pădurii. Pădurea variază foarte mult pe vârste, pe specii, pe alte criterii și atunci trebuia să le separăm, ca să creăm acea unitate absolut unitară din punct de vedere biologic: ”subparcela”. Deci parcela era unitatea administrativă, împărțită pe culmi, pe văi, care era permanentă și în cadrul acestei parcele trebuia să separi subparcelele. Vă dau un exemplu.  Jos, pe lângă vale, era carpen. Urma fagul la mijlocul versantului, în amestec, eventual, cu alte specii: cireș, paltin, iar sus pe coastă, unde era însorit, era gorunul. Deci în cadrul unei parcele găseai trei subparcele pe care trebuia să le separi cu vopsea, ca să se poată cunoaște, iar tehnicianul făcea ridicarea în plan, măsurătoarea acestor subparcele, ca să poată fi puse pe hartă. Se plasa pe anumite linii cunoscute, ca să se știe exact unde-i subparcela respectivă, măsura întinderea lor și completa harta. În plus, arboretele bătrâne, care ar fi urmat să fie tăiate în următorii ani, erau inventariate, adică tot tehnicienii făceau niște inventarieri parțiale, așa numite cercuri, cu o sfoară de 12-62, care însemna o suprafață de 500 mp, pe care inventaria toți arborii. Apoi se muta la 100 de metri mai încolo, făcea alt cerc și parcurgea toată parcela cu aceste suprafețe de probă, la care făceau o medie și dădeau o estimare a volumului speciei, cu o eroare de +/- 5-10%. Era o estimare mai bună decât cea pe care o făceam prin descrierea obișnuită, care se făcea prin anumite tabele de producție, pe care le aveam, unde în funcție de înălțimea și de desimea arborilor, intrai în tabele și-ți dădea un volum. Aici eroarea era mult mai mare, poate peste 10%. Și atunci, pentru parcelele care urmau să fie tăiate, trebuia să faci aceste inventarieri, ca să se știe mai exact masa lemnoasă. Deci o treabă foarte riguroasă, care a făcut ca aceste amenajări să fie o lucrare deosebit de exigentă și de echilibrare a gospodăririi pădurii.

RC: Cât munceați într-o zi când făceați amenajamentele? 

Zeno Oarcea: Aveam normă lunară și ar fi caraghios ca trebuind să pleci dintr-un loc și să faci zeci de kilometri până la zona de lucru, eu să lucrez 8 ore și după ore vin înapoi. Și atunci lucram zi lumină, însă cumulam realizări pentru o perioadă mai mare. Noi, dintr-o lună de 25 de zile lucrătoare, practic lucram jumătate din zilele lucrătoare și ne cream norma, lucru pe care trebuia să-l compensăm. Îl compensam fie stând și odihnindu-ne, fie cunoscând împrejurimile. Eu întotdeauna am făcut o serie de plimbări ca să învăț împrejurimile, fie mici concedii neoficiale pe care le făceam. Asta era viața liberă a amenajistului.

Foto de Agent Green

RC: Să revenim la campania de pe Valea Sohodolului, prima dumneavoastră experiență ca amenajist.

 Zeno Oarcea: Primul contact, exceptând câteva parcele în apropierea comunei, unde erau și niște stâne la care am înnoptat, a fost cu un codru virgin. Șeful de proiect, care era un inginer în vârstă, ne-a dus, novici fiind, în valea Gropului Sec, un afluent al Sohodolului de vreo mie și ceva de hectare, absolut pădure virgină, pădure de fag imensă, cu copaci magnifici, care ajungeau la 40-45 de metri înălțime. Acolo am stat o săptămână într-un colibă improvizată. Aveam muncitori care erau din sat, care isteți, imediat au încropit un șopron, cu crăci înclinate, pusă cetină și jos puse frunze, unde dormeam.

În față se făcea focul, ca seara să ne gătim mâncare și să ne încălzească un pic. În zilele alea a venit și o furtună și a început să cadă apă prin acoperiș. Am sărit în sus din somn, în față, înspre foc, aveam vasele în care gătisem de cu seară, de derută am nimerit cu picioarele în vase. A fost primul contact mai dur cu o viață de amenajist. A durat o săptămână incursiunea în acea pădure virgină. A fost bine, că aveam și niște alimente pe care le adusesem de jos: pâine, slănină, ceva zahăr și cafea nechezol. Partea frumoasă e că în această pădure virgină, primăvara era plină de ciuperci păstrăv pe arborii mari, bătrâni. Luai câte-o ciorchină poate de câte 2-3 kilograme. E una din cele mai gustoase ciuperci.

RC: Descrieți-ne cum arăta acea pădure virgină în care v-ați afundat cale de-o săptămână, în prima dumneavoastră expediție ca amenajist.

 Zeno Oarcea: Vă descriu o treabă. Aveam niște hărți cu curbe de nivel. Atunci am învățat să descifrez aceste hărți cu curbe de nivel. Eram pe vale. Totul era împădurit. Nu aveam perspectivă nici măcar un pic în afara pădurii dese. Nici un gol. Țin minte că plecam dimineața cu 2 muncitori lângă mine, care mă ajutau la vopsit, la ținut stadiile ca să măsurăm diametrele și înălțimea. Eu aveam altimetru și ștind altitudinea, mă uitam pe hartă pe ce curbă de nivel merg. Știam că merg aproape de culme, ajungeam în culme. Cu altimetrul și cu aceste curbe de nivel ne-am descurcat o săptămână în care n-am văzut o poiană. O pădure de 30-40 de metri înălțime, deasă, cu o consistență de 0,9-1,0. Această desime se măsoară în grade, între 0 și 1.0, zero însemnând gol, iar 1.0 desimea cea mai mare. Când am intrat în acea pădure virgină, întâi am trăit o claustrare, dar o claustrare foarte interesantă, într-o natură vie. Verticala fagului este extraordinară. Fagul într-o pădure virgină se elaghează, se curăță de crăci până la o înălțime de până la 20 de metri, de rămâne ”coloana ionică”, care e și ușor albicioasă și doar sus e coroana. Sus era plafonul de coronament, iar în jos doar coloane. O boltă cerească verde. Simțeai că tot timpul ești într-o claustrare vie, misterioasă. Era necunoașterea. Peregrinările astea zilnice le făceam împreună cu muncitorii, care erau din localitate, dar nu mai fuseseră acolo. Plecam dintr-un loc, de la cabană, de la bivuac, urcam un versant, coboram altul, urcam alt versant. Toată ziua urcam-coboram colindând și seara ne întorceam de unde am plecat. Și-mi mai zicea câte un muncitor: ”Domnu inginer, da să mă bată Dumnezeu dacă eu mai știu pe unde sunt”. Asta fiindcă nu te mai puteai orienta. Lipsa hărții pur și simplu ar fi făcut imposibilă orientarea acolo. Apăruseră atunci primele hărți aerofotogrametrice, pe care făcuseră și curbele de nivel și atunci te puteai orienta. Aveai această senzație diferită de claustrarea din mină. Mina era ceva închis în care nu auzeai nimic. Eu aveam noroc că auzeam zgomotul kraztzerului, dar în rest nimic. Pur și simplu era lipsă de lumină, care e al doilea element extraordinar al existenței. Ei, spre deosebire de mină, aici știam că totu-i verde, totu-i arbore. Vedeam ciupercile, vedeam flori pe jos, mai vedeam câte-o căprioară care fugea. Erai închis în ceva care trăiește din plin, dar care trăiește fără mâna omului.

Foto de Agent Green

RC: Simțeați că are o anumită putere acea pădure?

 Zeno Oarcea: Extraordinară. Îi simțeam vigoarea. Latinii spuneau despre pădure o vorbă, care ne-a fost spusă în facultate, că pădurea e ”cea mai mare bogăție dată omului”. La o pădure virgină fabuloasă este extraordinara ei putere ecologică, echilibrul ei. O pădure virgină dacă o tai ras, regenerează singură în maxim 2-3 ani, pentru că a rămas ba un puiet mic, ba o ghindă sau un jir, ori altceva. Are această forță enormă de a se regenera în prima generație. În locul ”pădurii virgine” care a fost tăiată, se ridică o altă pădure, numită ”pădure echienă”, unde arborii au cam aceeași vârstă, cu o diferență de 5-10 ani între exemplare. Este o pădure echienă regulată, cu trunchiuri cam de aceeași dimensiune. Într-o pădure virgină aveai aici un trunchi de un metru în diametru și alături unul de 20 cm. Întâlneai toate vârstele în această pădure.

RC: Așa cum șade bine unui sat viu, o comunitate populată cu oameni de toate vârstele, de la țânci, până la bătrânii satului. În pădurile care cresc după ce defrișezi la ras o pădure, e ca un bloc comunist, în care Ceaușescu a adus tineret din toată țara, ca brațe de muncă pentru fabrici și uzine.

 Zeno Oarcea: Exact. Echienă regulată. Dar din punct de vedere economic este foarte rentabilă, că o conduci și ajunge la 100 de ani cu toate trunchiurile la aceeași dimensiune. E ușor exploatabilă, dar nu mai are puterea de regenerare, pentru că atunci când ai tăiat această pădure echienă, foarte greu se mai regenerează natural, pe când pădurea virgină tăiată, se regenerează natural fără probleme. Are această energie regenerativă formidabilă.

RC: Bun, păi atunci trebuie să tăiem acele păduri virgine, pentru că după ele cresc păduri bune. Cu ce ajută țara asta dacă noi păstrăm acele păduri virgine?

Zeno Oarcea: O pădure virgină, acest ecosistem, are câteva mii de specii în interiorul ei. O dată speciile lemnoase, apoi speciile ierboase dedesubt. Întâi vine flora respectivă și apoi vine fauna, începând de la ciuperci, de la alge, de la gândaci, de la tot. O pădure echienă se reduce la câteva sute de specii, sau poate chiar mai puțin. Deci are loc o sărăcire ecologică dramatică. În momentul în care nu mai ai posibilitatea unei păduri cu echilibru total, ajungi la pădurile pe care le-au făcut nemții, foarte pragmatici, care și-au tăiat toate pădurile virgine și au plantat rășinoase, că rășinoasele sunt utile pentru lemn de construcții și au distrus exact ecosistemele, pentru că ele sunt foarte vulnerabile și nu se mai pot regenera.

Foto de Agent Green

RC: De ce să nu urmăm și noi exemplul Germaniei și să ajungem o economie mai dezvoltată? Cu ce mă ajută pe mine că am ciupercuțe, gândăcei și ciupercuțe, când eu vreau să am asfalt în sate, să am canalizare, să am apă, să aibă oamenii case în care să locuiască decent?

 Zeno Oarcea: Dar asta s-a făcut în multe părți. Pădurile de câmpie sunt aproape toate păduri echiene. Nu mai au nici farmecul naturaleții, acel aspect sentimental și nu mai are nici această bogăție a varietății de specii, a echilibrului. Gândiți-vă că zilnic dispar din această bogăție genetică a lumii sute de specii. Se va ajunge la un moment dat ca omenirea să aibă preponderent doar câteva zeci de specii, cele care sunt utile. Și restul? Iar acum să revenim la problema principală, problema funcțiunilor pădurii. Pădurea, în afară de lemn, așa cum o concepem noi astăzi, îndeplinește o mulțime de funcțiuni. Noi am făcut în silvicultură acea zonare funcțională. Gândiți-vă la picătura de apă care vine din ploaie. E ca o mică bombă. Izbește în sol și dispersează particulele de sol. Vine altă particulă jos, se adună și încep să antreneze pe versanți solul. Asta se întâmplă în terenurile fără păduri. În pădure, picătura cade pe frunză, se dispersează, o umectează. Precipitațiile de până la 5 mm ( 5l/m2) este reținută aproape în totalitate de frunze, de ramuri, de coroană. Dacă plouă mai mult de 5 mm, atunci încep să picure de pe frunze, dar nu mai picură de la sute de metri picătura, ci numai de la 50 de metri. Lovitura este mai lină. Dar pe lângă asta, picătura în cădere nu găsește solul descoperit, ci găsește solul plin de litieră, adică frunze uscate, solzii de la muguri, crăci șamd. Există o pătură, această litieră, care protejează ca un cojoc solul și care la un moment dat reține ca un burete apa și îi permite să intre în sol lento, liniștit. Așa se întâmplă în echilibrul ecologic al unei păduri virgine. În momentul în care nu ai pădurea care să îmbrace un versant, apa de ploaie cade, nu o reține nimic, trece în șuvoaie, spală solul,  crează și inundații și depuneri, înfundări de drumuri etc. După  funcția hidrologică a pădurii virgine urmează funcția de protecție a solului. Gândiți-vă că rădăcinile unui arbore și ale arbuștilor de dedesubt, înțesează tot solul într-o adevărată rețea, asemănătoare cu fierul armat în beton, încât pur și simplu împiedică alunecări de teren, scurgeri de sol pe versanți, absolut tot. A treia funcție e cea climatică. Toți simțim pe propria piele vara toridă în oraș. Dai 2 lei pe-o înghețată, sau te duci într-un parc și stai pe-o bancă sub un arbore, nu dai nici un leu pe înghețată, dar ai același efect de răcorire. Al doilea aspect e cantitatea de dioxid de carbon absorbită și cantitatea de oxigen emanată, care este foarte importantă în balanța și în echilibrul atmosferei. Un alt efect al pădurii e cel de retenție a prafului. Praful există în atmosferă în permanență. Într-un an dacă nu ștergi mobila, aproape că ai jumătate de milimetru de praf. În natură asta se întâmplă mai mult decât în cameră. În natură se depun 1-2 milimetri de praf pe an adus de vânturi, pentru că vânturile cu o anumită viteză antrenează pulberile, iar când se reduce viteza, atunci se depun pulberile. Ori frunzișul are fix efectul ăsta de a atenua viteza vântului și de a depune particulele pe frunze. Și frunza aia e încărcată de praf. Prima ploaie spală acest praf de pe frunză și acest filtru natural începe să funcționeze. S-a spălat filtrul iar frunza a rămas din nou cu porozitatea ei, să primească pulberile. Altă funcție e cea fonică. Când ești într-o pădure, nu mai auzi cum auzi zgomotele într-o margine de drum. În pădure arborii emit fitoncide, niște substanțe volatile care ucid bacteriile. Diferența dintre un aer de pe stradă și un aer din parc, ca și concentrație de bacterii și substanțe nocive e una radicală. Mai e și funcția științifică, care relevă niște legi ecologice. Mai e vorba de o menținere a un fond genetic, pe care tot pădurea virgină o dă. Și să nu uităm de funcția estetică. Gândiți-vă la un câmp fără vegetație și la un câmp cu forme diferite. Eu am predat la studenți arhitectura peisajelor , prilej cu care am încercat să-i obișnuiesc cu impresivitatea formelor arborilor: formă globuloasă, în care eu am pur și simplu linia curbă, care este extraordinară în existența umană și în formarea spirituală, încă de la linia curbă a burticii mamei și de la percepția pe care copilul o are când mângâie întâia oară sânul mamei ca să poată suge. Omul simte rotundul, spre deosebire de unghiul dramatic. Ce e unghiul dramatic? Întretăierile între linii drepte. Două tendințe care nu se împacă și care creează un unghi dramatic și o situație dramatică. Iată diferența între peisajul natural în care trăiește omul primitiv și omul de la sat, într-o permanentă curbă, de la arborele din apropiere, la conturul dealurilor, la acel spațiu mioritic frumos și omul de oraș care e claustrat pur și simplu în acest unghi dramatic care e peste tot, începând din cameră, de la masă, de la scaun, până la stradă, până la tot. Ăsta e șocul vizual care l-a modificat extraordinar și care justifică în mare măsură agresivitatea omului modern.

RC: Vreți să spuneți că decorul în care omul își duce existența, influențează modul lui de gândire și de acțiune?

Zeno Oarcea: Exact.

RC: Adică dacă sunt un om într-un mediu total antropic, atunci mă desensibilizez față de valoarea naturii și o percep doar ca pe un instrument economic prin care-mi ating diferite țeluri și nu mai văd virtuțile ei? Omul antropizat e asemenea dumneavoastră când erați proaspăt ieșit din pușcărie și erați de piatră?

Zeno Oarcea: Da. Acest nou gen de arhitectură a exacerbat agresivitatea umană. Omul primitiv stătea în peșteră, având bolta. Și-a făcut locuințe boltite. Până în baroc, acum câteva sute de ani, nu lipsea arcada de la geam. Nu lipseau arcadele, în general. Deci a căutat să-și mențină linia curbă. Avea o nostalgie după linia curbă, care e armonică. E alegerea între unghiul drept/unghiul dramatic, care înseamnă luptă, agresivitate, două forțe care nu se împacă și linia curbă care e linia armonică. Nostalgia după natură o are și orășeanul, care și-a adus aproape de el parcurile, nu numai pentru plăcerea liniei curbe, dar pentru toate aceste funcțiuni.

Foto de Agent Green

RC: La toate funcțiunile pădurii pe care dumneavoastră le-ați enumerat, omul modern a găsit soluții. Nu ai filtru pentru poluare, îți face Guvernul încă un spital județean sau chiar metropolitan și te vindecă de bolile asociate poluării. Dacă nu ai liniște în casă, îți montăm termopane cu 3 foi de geam. Dacă se scurge apa la vale pe versant, mai nou politicile de mediu promovează regularizarea râurilor până la nivel de pârâu de munte etc.

 Zeno Oarcea: Cât de costisitoare sunt toate aceastea? Pădurea le face gratis. Toate aceste funcțiuni ale pădurii, sunt gratuități. Omul concepe pădurea pur și simplu numai pentru lemn. Atâta-l interesează și eventual vânatul. În rest, toate aceste funcțiuni sunt gratuități și aici e marea defecțiune și marea dificultate a civilizației actuale, că omul nu înțelege și nu a apreciat niciunde în lume o cuantificare a acestor funcții. Dacă ar fi cuantificate toate aceste funcțiuni, ne-am da seama că este incomparabilă valoarea pădurii față de valoarea lemnului pe care-l produce, cei 4-5 metri cubi de biomasă pe an și pe hectar.

RC: Vreau să vă întreb un termen din agricultură. Spuneți-mi vă rog de ce nu se spune că ”a fost rasă o pădure”, ci termenul silvic este ”a fost tăiată progresiv”? Sau se mai folosește termenul de ”codru grădinărit”, sau ”tratamente”. Eu constat că se folosesc termeni mult mai ”frumoși” și ”delicați” din punct de vedere lingvistic pentru ”operațiuni silvice” care ascund un efect dur asupra pădurilor. Cine a inventat termenii ăștia cinic de ”poetici”?

Zeno Oarcea: Este un laborator și un șantier locul în care se produce pădurea. Acolo se acumulează biomasă. Prin efectul asimilației clorofiliene arborele își creează anual o pojghiță, acel inel de creștere anuală. Deci este un mijloc de producție. Dar cum să recoltezi copacii ca și grâul anual? Cum să scoți foița aia de lemn de pe un arbore? Nu poți și atunci este vorba de acel ciclu lung până se ajunge la o maturitate și la o valoare economică și industrială a pădurii, dată de anumite dimensiuni ale arborilor. Asta înseamnă cam 100-120 de ani pentru pădurile noastre, în funcție de specii. Când pădurea a ajuns la această vârstă, atunci pot face marea recoltare. Fac această recoltare periodic, în funcție de un anumit ciclu de producție. Cum pot face treaba asta? O pot face brutal, tăind ras, sau o pot face cu regenerare naturală. Tăiere rasă de exemplu se face și nu se poate evita la rășinoase, la molid. De ce? Molidul e o specie care are o înrădăcinare superficială. Rădăcinile sunt numai la suprafață. E o treabă istorică, genetic dezvoltată, pentru că de obicei trăiește în munți, unde solul e foarte subțire pe stâncă. Un dezavantaj e că la vânturi puternice, este foarte ușor doborât. Doborâturile de vânt în pădurile de rășinoase sunt întâlnite frecvent. Și atunci în aceste păduri nu poți să vii și să tai arborii numai rărind, pentru că pădurea rezistă tocmai prin această masivitate, care face ca vântul să treacă pe deasupra, îi îndoaie pe toți, și fiindcă se sprijină unul pe altul, nu se duc. În momentul în care am scos de ici, de colo, niște arbori, atunci produc goluri, vântul intră și îmi provoacă doborâturi masive la rășinoase. Atunci se aplică tăierile rase, dar ele se fac de obicei științific în suprafețe mici, de maxim 2-3 hectare de la marginea masivului și tăierile se fac într-o anumită direcție, în funcție de vânturile dominante din V și NV, pentru a diminua impactul vânturilor. Această lizieră dacă este în sensul invers direcției vântului este protejată. Iar alt avantaj e că tot vântul va fi cel care-mi aduce sămânța din pădurea de alături și-mi însămânțează natural. Asta e o gospodărire ideală făcută în pădurile de rășinoase. Cum nu poate fi respectată întotdeauna, atunci se fac plantații care sunt foarte costisitoare și care pentru o perioadă de 10-15 ani până când se ridică plantația, expun solul eroziunii atunci când plouă puternic. Deci dacă am în vedere doar funcțiunea economică a unei păduri, dezechilibrul ecologic e inevitabil. De aceea tot ce vedem ca defrișări pe la televizor în etajul rășinoaselor, reprezintă un dezastru pentru țară. La ploi torențiale, de multe ori un pârâiaș mic de 5 km, la o ploaie de 50-60 l/mp care pică într-un interval de 2-3 ore, 90% din imensitatea de ape acumulate se scurge pe versanți. Nu e reținută.

Foto de Agent Green

RC: Cât absoarbe un hectar de pădure virgine dintr-o ploaie?

Zeno Oarcea: Enorm. S-ar putea să fie 90%.

RC: Și o pădure normală cât?

Zeno Oarcea: În funcție de vârstă. La vârste mici, de 10-20 de ani, reține mai puțin. La vârste mai mari ajunge să rețină până la 60-70%, pentru că deja are litieră. Gândiți-vă acest șuvoi de apă care vine ce înseamnă: inundații, case și drumuri distruse, alunecări de teren, cheltuieli imense.

RC: Haideți să vorbim de estetica unei culmi defrișate? Vă place cum arată?

Zeno Oarcea: Vai de mine. Sunt dezolante.

RC: Pe vremea lui Ceaușescu vedeați acele culmi dezgolite?

Zeno Oarcea: Erau, să știți. Dar atunci totuși se ținea cu dinții. Una din deciziile regimului comunist a fost naționalizarea pădurilor, care deși controversată și în contradicție cu ideea de proprietate, a protejat pădurile de tăierile excesive. În afară de primii ani de după război, când am avut de plătit datoriile de război către URSS, când s-a tăiat lemn cu duiumul în Moldova și s-a dus la ruși, în rest s-a ținut cu dinții de pădure. Era o ordine și o disciplină cu aceste amenajamente, care îți dau în detaliu tot ce trebuie să faci ca să gospodărești o pădure ca lumea. Fiind naționalizate, nu s-au permis ieșiri ale pădurii din fondul forestier. A fost un mare merit, care însă nu mai corespunde veacului ăstuia, în care nu poți îngrădi dreptul de proprietate, care e un drept al omului. În apus cel care are pădurea, are și condițiile ca să respecte pădurea și să nu și-o taie, așa că proprietarul de pădure din occident o îngrijește mai bine decât i-o îngrijește statul. El nu taie decât în regim ”grădinărit”. Asta înseamnă că la fiecare 10 ani eu scot 10% din volumul din pădure: un arbore aici, unul dincolo șamd. În goluri pădurea se regenerează singură din jirul care a căzut. Mai sunt și acele ”tratamente” de tăiere a pădurii, între tăierea rasă, care e la o extremă și tăierea în regim grădinărit, din care tai ici-colo, scoțând masa lemnoasă care crește anual. E vorba de 5-6-7 metri cub/an/la hectar, dar o scot selectiv de la arbori. E adevărat că îi scot foarte greu la drum. Din punct de vedere economic e mai costisitor acest tratament de grădinărit, dar el menține pădurea parțial asemănătoare pădurii virgine. În cazul fagului, care e o specie de semiumbră, când pădurea e la maturitate vin și fac o primă tăiere și de la o desime de 0.9-1.0, reduc la 0.7, scoțând 30% din masa lemnoasă. E economic, pentru că pot crea și drumuri, pot trage la drum, șamd. În plusul de luminozitate care intră în pădure, semințisul face ca regenerarea să fie permanentă. Într-o pădure deasă de fag, tot la 2-3 ani fagul fructifică, dă jirul jos, germinează dar moare din lipsă de lumină, însă dându-i soare, în anul următor se ridică semințișul. După 4-5 ani când văd că s-a ridicat semințișul, vin cu a doua tăiere în care răresc mai mult, scot iar lemnul. Tăierile s-ar eșalona cam pe 10-20 de ani. În 3 tăieri succesive eu am scos pădurea, dar dedesubt s-a obținut regenerarea naturală. La gorun este mult mai greu decât la fag. Acolo nu mai merge cu o rărire uniformă. Acolo trebuie tăiate ochiuri de o anumită mărime (cel mult de 100-200 metri pătrați și de o anumită formă în funcție de luminozitate. Ochiurile se fac ca lentile, cu dimensiunea lungă perpendiculară pe sud, ca să fie cât mai luminate, fiind o specie care necesită lumină. Puietul de stejar nu se dezvoltă decât la o anumită luminozitate și acolo, în acele ochiuri, ghinda care cade se regenerează în porțiunile luminoase, că-i o specie de lumină. Astea-s diferite ”tratamente” și câteva date din tehnica silviculturală.

Foto de Agent Green

RC: E clar că retrocedările au dus la tăieri iresponsabile în pădurile private și că Romsilva a ținut mai bine în frâu defrișările decât privații. Dar în pădurile statului s-a tăiat în același regim de strictețe ca până în 1989, sau setea de lemn e mai mare?

Zeno Oarcea: Cu excepții, unde sunt șefi de ocoale bezmetici și puși pe căpătuială, dar astea sunt cazuri izolate, pentru că există permanent control. Adică ai amenajamentul care îți spune clar: ”trebuie să tai cutare, cutare, cutare” și vine controlul și te ia la întrebări: ”De ce ai tăiat atâ? De ce ai scos mai mult decât este în amenajament?” E un control destul de riguros. Nu se pot face abateri.

RC: Bun, dar noi avem un exemplu legat de o pădure identificată prin proiectul PIN-MATRA. E vorba de acel proiect finalizat în 2005 care a fost finanțat de olandezi, în care s-a încercat identificarea pădurilor virgine din țară. Printre altele, la UP Cernișoara XI, din Parcul Național Domogled, au fost identificate trei corpuri de pădure virgină în cadrul proiectului PIN-MATRA. Două dintre corpurile de pădure virgină au fost incluse în categoria T1 (de non-intervenție) și apoi în zona de protecție strictă la Parcul Național, în timp ce unul dintre ele n-a fost introdus prin amenajament. Și a venit WWF în urmă cu câteva luni și a verificat starea acelei păduri și era virgină.  Practic acel corp de pădure a fost exclus din protecție în cadrul zonării funcționale. Cine face amenajamentul de ce și-a pierdut rigoarea și a omis protejarea unei păduri declarate oficial ca ”virgină”?

Zeno Oarcea: Uitați care-i problema. Eu am fost în Consiliul Științific al Parcului Național Domogled-Valea Cernei, până acum câțiva ani. Și am asistat la toate problemele astea, în special la problemele de zonare a Parcului. Jumătatea inferioară a văii Cernei aparține de Ocolul Herculane, jumătatea superioară ține de Ocolul Baia de Aramă și acolo a fost un, să mă ierte Dumnezeu că-i spun astfel, un tembel de inginer silvic, deși șef de promoție, pus numai pe exploatare de lemn. Și el s-a zbătut cu dinții ca la acea conferință de amenajare (deci când se începe amenajarea unui ocol, se face o primă conferință, în care se stabilesc premisele acestei amenajări. După ce amenajistul culege toate datele și face proiectul, atunci se face o a doua conferință de amenajare, care practic e avizul final ca să intre în funcțiune) Ei, la acest aviz final, s-a opus. A ajuns și directorul Direcției Silvice, a spus ”Nimic, aici tăiem, că facem drum. Aici tăiem! Chit că-i Parc Național”. Au fost discuții vehemente chiar acolo, în Cernișoara, pe care o cunosc foarte bine.

RC: Dar șeful Parcului Național s-a opus?

Zeno Oarcea: A fost cam slab. În primii ani a fost inginerul Megan, care după aceea a fost schimbat. Un băiat foarte bun Gașpar (n.r. actualul șef al Parcului Național Domogled-Valea Cernei), blând și nu se pune cu relele. Caută să le evite. Și atunci n-a putut, cu toate că au fost discuții vehemente, începând de la președintele Consiliului Științific și au venit și agenți de la… -că participă și din cadrul Regiei Pădurilor, că și acolo a fost mentalitatea- și pur și simplu a zonat strict doar ce era la golul alpin și foarte puțin în jos. N-au vrut, cu toate că erau păduri virgine. N-au vrut. Numai limitele de gol alpin.

Foto de Agent Green

RC: Dar pe acelea de ce au vrut să le protejeze?

Zeno Oarcea: Pentru că automat erau înscrise în benzi de protecție. Automat când s-a făcut amenajamentul, s-a separat această bandă de  protecție, ca să protejeze restul pădurii, să asigure regenerarea dedesubt, unde se taie.

RC: Adică unde silvicii n-au avut nimic de pierdut, le-au protejat?

Zeno Oarcea: Unde automat în amenajamente era protecție integrală și unde era o crimă să exploatezi benzile astea de protecție, pentru că ele asigurau cât de cât regenerarea.

RC: Pe oamenii ăștia cum i-ați defini, pe cei care sunt puși acolo tocmai să facă buna cumpănire a cât e bine să taie omul? Că pădurea nu-i a omului, ci ea a fost lăsată de Dumnezeu.

 Zeno Oarcea: Într-un alt dicton latin, știți cum se numea pădurea? ”Res Nullius”. E un drept al nimănui. Pădurea nu crește fără nici un efort al omului. Eu nu fac decât să o jefuiesc. Ea crește de la sine dacă o las în pace. Crește și în terenuri pe care le las dezgolite. Chiar și în aceste goluri pe care le-au creat prin indolență, prin nesimțire, oamenii care au tăiat acolo în ultimul timp, pe acele goluri pădurea se va reface, dar cu ce? Cu speciile pioniere. Acele specii care au sămânța ușoară și pe care o duce vântul: mesteacăn, plop tremurător și salcie căprească, care prind și o să iasă. Și în locul unei păduri de molid, o să ai peste 20-30 de ani o pădure de salcie și de mesteacăn care n-are nici o valoare economică.

RC: Facem un salt de la exploatarea pădurii, la traseul lemnului extras din pădurile românești, care ia de multe ori calea exportului sub formă de cherestea sau PAL. Știu că Ceaușescu făcuse fabrici de furnir și mobilă și că exporta foarte mult.

 Zeno Oarcea: Dădea o valoare adăugată foarte mare.

RC: De ce noi ca țară nu creem politici prin care să se suprataxeze exportul de lemn brut și să se încurajeze exportul de produse cu valoare adăugată cât mai ridicată?

 Zeno Oarcea: Aici e și o lipsă de cunoaștere integrală a problemei de către ziariști. Ei nu pornesc de la următoarele date. Un hectar de pădure crește în general, ca adaos de biomasă, cu între 3-4 mc/ha/an în condițiile cele mai rele, până la 10-15 mc/ha/an. Deci rezultă o medie de 5-6 mc/an/ha la nivel de țară. Înmulțiți 6 milioane de hectare de pădure, cât e suprafața pădurilor, cu 5 mc/an/ha și înseamnă 30 de milioane de metri cubi. Amenajamentele din perioada comunistă, care însumau toată țara, aveau o posibilitate de producție anuală de circa 18 până la 20 de milioane de metri cubi. Se scotea mai puțin, aproape la jumătate decât se acumula în pădure. Deci era absolut rațional. Nici astăzi nu se exploatează mai mult de 18 milioane de metri cubi. Dar se exploatează irațional și ilegal. Adică se taine nu conform amenajamentului, ci la bunul plac. Am primit pădurea, eu sunt sărac, vai de capul meu, o dau cu 5000 de euro hectarul.

RC: Sărmanul are o scuză, fiindcă trebuie să supraviețuiască. Dar eu nu înțeleg de ce oamenii caută să se taie din pădurile virgine? E mai mult lemn acolo? E mai valoros decât într-o pădure normală?

Zeno Oarcea: E mai mult lemn și în general e lemn de dimensiuni mari, pe care-l exploatează și atunci e mult mai profitabil, pentru că rapid am umplut o remorcă de camion cu un singur arbore. Sau un arbore bătrân poate să umple două camioane. Deci  efoarte simplu. Mult mai economic și la îndemână. Restul sunt mult mai tinere. Nu au lemn de dimensiunile respective. Ei caută lemn de dimensiuni mari, care este ușor de prelucrat în gatere și așa mai departe.

RC: Ce procent din silvicultorii de școală nouă sunt oameni curați?

Zeno Oarcea: Greu de spus. Nu mai cunosc. Nu mai sunt în rândul lor ca să-mi dau seama, dar în orice caz, cred că silvici pasionați n-au mai rămas 20%. Restul se mulează după ordinele și directivele care vin de sus și după interesele proprietarilor care preiau păduri. Vreau să vă citesc un fragment dintr-o carte scrisă de mine: ”Una din cele mai terifiante amintiri ale copilăriei mele, este aceea a pădurilor ce ardeau pe toți munții în anul de secetă 1946. Săptămâni în șir, pâclele crimei se întindeau prin toate văile. În sărăcia de atunci, făptuitorii credeau că în locul pădurilor se vor întinde pășuni grase, cu izvoare de lapte. Sărăcia nu scuză niciodată prostia. Dar ele de obicei coexistă și se condiționează. Vai de vremurile când această simbioză ia proporții de masă. Atunci pădurile mor, iar popoarele dispar. Ferește-ne Doamne de prostie. Sărăcia o putem învinge noi”.

RC: Aveați cam 16 ani atunci. Care a fost contextul în care au avut loc incendiile din acel an?

 Zeno Oarcea: Se terminase războiul și a fost un an de secetă grozav, anul 1946. Era anul în care oamenii în Moldova mureau de foame și a fost un exod al moldovenilor, aici peste tot. Ciobanii dădeau foc pădurii. Atunci se aprindea ușor, pentru că litiera aia, frunza aia uscată din pădure, care e aproape ca hârtia uscată, arde complet. Și-i dădea foc într-o porțiune și flama se întindea, chiar dacă era numai foc de litieră, care are numai 5-10 cm grosime. Arzând în lento, ajungea lângă arbore și-i pârlea scoarța și el pur și simplu, se mai chinuia 3-4 ani ani, după care se usca,. Pe versanți acest foc de litieră ardea frunzele. Dar frunzele se adunau pe versant oprite de trunchi și într-o parte a copacului se crea ca o mică movilă de frunze. Și în acea zonă, fiind mai multe frunze, focul dura mai mult și se ardea complet. Prin 58-59, la 11 ani de la acele incendii, eu am amenajat foarte multe astfel de păduri. Ciobanii credeau că distrugând pădurea, fac loc pentru agricultură. Ăsta a fost marele of, marea greșeală genetică a acestui popor, că s-a luptat tot timpul cu pădurea. De ce? Pentru că țara noastră a fost o țară a pădurilor.

Foto de Agent Green

RC: Pe ce procent din teritoriul național am avut pădure?

Zeno Oarcea: În jur de 85% a fost procentul de împădurire al unei Românii fără om. În volumul ”Istoria Pădurii Românești”, se scrie că pe timpul dacilor se estima că a mai rămas cam 65%. La o proporție de 1-2 milioane, cât aveau probabil dacii, n-au putut să-și creeze decât niște goluri.  Au avut suficient teren golit ca s-o poată duce. Până prin 1400-1500 s-a ajuns la vreo 50% păduri. Prin 1850, deci la jumătatea secolului al XIX-lea, pădurea ajunge cam la 40% procent de împădurire. Și atunci au apărut căile ferate și cu ele au apărut dezastrele. Și dezastrele nu sunt numai cele de acum. Ci dezastrul a fost în Vrancea, pe valea Lotrului, în Apuseni. Au tăiat atunci firmele evreiești tot ce-au găsit. Au cumpărat de la proprietari și de la moșieri pădurile, au introdus căi ferate și atunci a început tăierea în masă.

RC: Erau reglementări la acel moment care impuneau o limită de tăiere? 

Zeno Oarcea: Nu. Erau păduri private și nu erau reglementate. Erau amenajamente numai în pădurile de stat din cadrul Casei Autonome a Pădurilor Statului, unde erau doar 15-20% din totalul pădurilor țării. Restul erau păduri private. Aveau o singură obligație, ca după ce tăiau, să asigure regenerarea. Comuniștii au generalizat limitarea tăierilor, introducând reglementarea prin amenajamente. Aici apare un lucru interesant. Dacă s-ar stabili o cuantificare a funcțiilor pădurii, eu aș putea obliga omul care își taie pădurea, ca dacă în câțiva ani nu a împădurit după ce-a tăiat, să plătească o amendă anuală, care să înglobeze o estimare financiară a acestor funcții care dispar, iar după 5-10 ani dacă n-ai împădurit, această valoare cumulată a penalizărilor ajunge la valoarea pădurii și atunci poate fi naționalizată. Pentru că dezastrul nu e atât că s-a tăiat, ci că nu s-a împădurit în loc. Dar să revenim la evoluția în istorie a procentelor de pădure ale României. După tratatul de la Adrianopol, prin care s-a liberalizat comerțul României, s-a ajuns la acest procent de 26% cât avem în prezent, mult sub media europeană, care e peste 30%, noi care eram o țară efectiv a pădurilor. În afară de zonele efectiv de stepe, undeva prin Bărăgan și foarte puțin în Banat și golurile alpine, unde la peste 1700 mp pădurea nu mai poate crește, restul tot era pădure.

RC: Când a scăzut procentul de pădure al României sub 30%?

Zeno Oarcea: După 1850, când au apărut căile ferate. Atunci a fost o tăiere bruscă. În 20-30 de ani s-a scăzut de la 40% sub 30%. Procentul de 26% a rămas constant de la naționalizarea pădurilor.

RC: Chiar avem cei 26% pădure?

Zeno Oarcea: Chiar avem, pentru că sunt zone abandonate în zona montană și deluroasă, cu sate părăsite, unde pășunile se împăduresc de la sine. Deci dacă se iau în considerare pășunile împădurite, da.

RC: Dumneavoastră ați fost pionierul care a propus autorităților comuniste realizarea unei rețele de Parcuri Naționale în România. Ce pași ați făcut?

Zeno Oarcea: Ideea de la care am pornit, vine de la ceva care m-a impresionat pe mine ca student, când am făcut practica pe care o făceam obligatoriu în munte. La una din practici am fost în Retezat, unde l-am întâlnit întâmplător pe Valeriu Pușcariu, care era președintele Comisiei Monumentelor Naturii și care venise cu omologul lui Cehoslovacia, că de curând se înființase la ei Parcul Național Tatra și fiind student, discutând cu ei, m-au acceptat ca o zi întreagă să urc cu ei pe Valea Zlătuii, una din cele mai frumoase văi din Retezat și să asist la discuții. Vorbeau în franceză și franceza o mai știam. Și atunci mi-am dat seama ce înseamnă aceste Parcuri Naționale și a intrat acest microb în mine. Ulterior, lucrând cu arborete virgine pe valea Cernei și așa mai departe, am văzut că ele oarecum s-au conservat în anumite zone în care erau aceste păduri virgine. Și atunci mi-a apărut această idee a Parcurilor Naționale. Întâi pe Cerna. Toată valea am lucrat-o în 60 și 61. După aceea am lucrat pe valea Sebeșului, pe valea Streiului, tot în zone cu păduri virgine. Iar în 1964 am ajuns în Retezat, unde am făcut amenajamentul. Acolo era  Parcul Național Retezat înființat de Borza și de Emil Racoviță în 1935, dar era absolut formal. Era pe-o suprafață de 13.000 ha, fără administrație, fără nimic. Se pășuna în voie, se și tăia. Încă am prins plutăritul sălbatic. Știți cum îi ăla, când nu erau drumuri? Pe valea Lăpușnicului Mare erau vreo 2 sau 3 opusturi, niște baraje făcute din piatră și cu un deversor mare. În timpul zilei se umplea barajul cu apă și se duceau trunchiurile de arbori din apropiere, trași cu caii, până când suprafața lacului era plină de bușteni. La o anumită oră, cam pe la două după masa, se deschideau stăvilarele și atunci scădea nivelul apei cam cu 5-6 metri, timp în care antrena toți buștenii, odată cu creștea debitului apei pe râu. O parte din ei îi lăsa pe maluri, dar totuși jumătate ajungeau la opusul următor. Erau vreo 3 opusuri. Și așa, din opust în opust, ajungeau până jos, unde era drumul. Ăsta era plutăritul sălbatic care era în Retezat. Eu l-am prins în 1964.

Foto de Agent Green

RC: Parcul Național Retezat era întins pe doar 13.000 ha? Cu ce ați venit dumneavoastră nou? 

Zeno Oarcea: Atunci în amenajament am propus extinderea Parcului, incluzând și Retezatul Mic calcaros: Piule-Pleșa, Iorgovanu etc., ajungând la 20.000 de hectare. Eu îmi doream ca Parcul Național să devină așa cum cunoșteam din literatură și alte parcuri din Europa și din lume. Am convocat o consfătuire în care a venit Comisia Monumentelor Naturii, Oficiul Național de Turism, au venit de la Ministerul Silviculturii, organele locale. A fost o consfătuire destul de mare în Retezat, în cadrul căreia s-a făcut acest proiect al unei administrații a Parcului. Pentru că a crea un Parc fără administrație era o treabă inutilă.

RC: Lucrați la ICAS (n.r. Institutul pentru Cercetări și Amenajări Silvice)? Ce funcție aveați atunci?

Zeno Oarcea: Da. Era al șaselea an în care amenajam. Eram șef de secție.

RC: În ce context vă ascultau pe dumneavoastră, un șef de secție, barosani din toate instituțiile?

Zeno Oarcea: Eu făceam soluțiile proiectului, dar ele trebuiau avizate. Atunci am avut iarăși neșansa ca șeful de proiect, deși foarte inteligent, din motive personale, m-a pistonat la această conferință, unde eu am mers cu ideea creării administrației. Și în special mi s-a opus la Conferința de Amenajare, când s-a avizat proiectul. Singurul lucru care a rămas în urma încercării mele, a fost că în zonarea funcțională, de la 13.000 ha s-a ajuns la 20.000 ha.

RC: Ideea dumneavoastră de a introduce o administrație la Parcul Național Retezat a fost un eșec, dar a avut succes introducerea în amenajare a categoriilor funcționale care protejau pădurea de tăieri.

Zeno Oarcea: Exact. În anii ce-au urmat, m-am documentat mereu, am primit literatură de la Comisia Monumentelor Naturii, prin 1968-1969 am făcut excursii, că se mai puteau face în blocul cumunist și atunci am văzut Parcul Național Tatra, cu administrația, biblioteca, muzeul pe care-l aveau cehoslovacii acolo. Și mi s-a conturat ideea mai multor Parcuri Naționale care s-ar putea crea în o parte din locurile în care umblasem. Dincolo de extinderea Retezatului mi se conturase Valea Cernei, am urcat în Banat în Cheile Nerei, Semenic-Cheile Carașului, Cozia, Piatra Craiului, Bucegii, am trecut cu studiile și în Moldova la Ceahlău și în Maramureș, în Munții Rodnei. Intuiam inclusiv ultimele două zone menționate, deși nu le cunoșteam bine. Și în 1973, la o conferință a Academiei Române pe tema conservării pădurilor, am avut un referat cu această propunere de 13 Parcuri Naționale, cu o suprafață însumată de peste 200.000 ha, ce urmau să fie menținute într-o stare deosebită de conservare. Ideea a fost luată cu multă bucurie și respect și în continuare Comisia Monumentelor Naturii mi-a comandat în cadrul ICAS-ului să fac ”proiectele de constituire” a acestor Parcuri. Și am făcut aceste proiecte de constituire în perioada 1973-1978. Erau aproape terminate. Eram singurul care mă preocupam. Un coleg de-al meu, directorul ICAS-ului îmi spunea: ”Tu vorbești în pustiu”. Și cam așa era. Urma să se contureze o legislație în privința asta. Atunci, din întâmplare, un coleg de-al meu a spus la o conferință interministerială pe teme de ecologie, unui delegat de la minister: ”Uitați, există proiecte de Parcuri Naționale. De ce nu se înființează?”. În 1978 sau 1979 vorba a ajuns până la Ceaușescu și a dat ordin să se facă studiu de înființare a Parcurilor Naționale. Ordinul lui Ceaușescu a ajuns până la șeful CMN-ului (n.r. Comisia Monumentelor Naturii). Însă ordinul de înființare a Parcurilor Naționale nu era în forma imaginată de mine. Nu era cu administrație care să aibă oameni și funcționari plătiți, ci primise ordin să fie cu implicare socială pe bază de voluntari: consilii populare, școli, universități. Un fel de șapte moașe. Pe mine CMN nu m-a mai luat să mă consulte deloc, cu toate că făcusem toate proiectele și în fiecare proiect vorbeam în primul rând de administrație. Eu am aflat târziu că acest proiect a fost făcut și atunci am făcut o adresă direct la Ceaușescu și i-am spus că ar fi păcat să nu fie parcuri cu administrație proprie. Am și acum pare-mi-se adresa aia. A ajuns la Ceaușescu și a dat ordin să se analizeze această problemă. Ordinul a fost direcționat și a ajuns la Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Era un inginer silvic care m-a chemat, a documentat și i-am spus care-i necesitatea. A căutat să vadă atmosfera de la șeful Regiei Pădurilor, unde era un tip căpos, Enășescu îl chema. El, cu ani înainte, ajutase ca în amenajamente să se creeze niște rezervații mari, cum e rezervația de făgete virgine de 5000 ha de la Izvoarele Nerei. Era un om care contribuise la apărarea naturii, însă când a primit dispoziția să analizeze problema Parcurilor Naționale a zis ”Niet. Ce Parcuri Naționale? Nu ne trebuie nouă așa ceva”. Și toată povestea a murit. Nu a mai vorbit nimeni de ea. Întâmplarea a făcut că prin 1988-1989, doctorul docent Giurgiu (http://www.asas.ro/wcmqs/membri/titulari/GIURGIU+Victor.html ), care e o somitate în cadrul silviculturii și care lucra în cercetare, a făcut un mare studiu de zonare funcțională a pădurilor României, adică prin care să stabilească exact aceste funcții de protecție. Știind de proiectele mele, m-a cooptat și împreună cu un alt inginer a prins în acest studiu de zonare funcțională toată ideea asta a Parcurilor Naționale. Vine momentul culminant, al Revoluției din 1989, când profesorul Giurgiu îi influențează pe Geambașu, cel care conducea Regia Pădurilor în 1990 și cam prin ianuarie 1990 se dă ordinul ministerial cu nr. 5, în care acceptă această idee a Parcurilor Naționale. Și dă chiar dispoziții ca să întocmească proiectele, să se delimiteze pe teren șamd.

Foto de Agent Green

RC: La acel moment nu fusese aprobată nici un fel de zonare?

Zeno Oarcea: Fusese realizat un studiu. Probabil că fusese aprobat ca studiu de ansamblu, că era vorba și de alte funcțiuni ale pădurii. Însă studiul nu prevedea și problemele de administrare. Era numai problema de zonare și necesitatea de a se zona funcțional Parcurile Naționale. După ce s-a dat acel ordin de ministru a fost declicul în care o serie de ingineri silvici începeau să se gândească la chestiile de profitabilitate, de afaceri. Începuse era libertății: ”Ce Parcuri Naționale? Nu mai putem tăia lemne”. Această reacție a ajuns până la ministrul Miculescu, care era Ministrul Agriculturii și al Silviculturii și care a dat ordin să se reanalizeze toate aceste proiecte. Și așa s-a ajuns la Institutul de Cercetări Biologice, cu toate filialele din țară, care a luat să reanalizeze totul. Acolo erau oameni care habar n-aveau ce e un Parc Național, pentru că până la acea dată, aproape nimeni în România nu se ocupase de Parcuri Naționale. Cel mai mare necaz al meu a fost că din cauza asta eu n-aveam cu cine să mă contrazic sau să mă corecteze în anumite opinii. Dacă ridicam problema Parcurilor Naționale, toți ridicau din umeri: ”Ce e ăla Parc Național”?

RC: A mai existat și inginerul Cristian Stoiculescu. 

Zeno Oarcea: El a apărut prin 88-89, pe lângă cercetătorul Giurgiu, atunci când împreună cu cercetătorul Giurgiu am inclus toate studiile mele în zonarea lui funcțională a pădurilor României. După 1990, Cristian Stoiculescu a fost numit să delimiteze pe teren aceste Parcuri Naționale și să dezvolte direcția în continuare. Însă el a făcut niște excese de zel. Eu, de exemplu în proiectul de Parc Național din Retezat, propusesem o suprafață de 53.000 ha, din care păduri erau doar 38.000 ha. Diferența cuprindea și golurile alpine, care au și ele o importanță deosebită, inclusiv pentru integritate, pentru a respecta principiul că un Parc Național trebuie să se suprapună peste o mare unitate ecologică. Mergând pe teren, Cristian Stoiculescu a luat suprafața de 53.000 ha nu ca întreg ce cuprindea atât păduri, cât și goluri alpine, ci doar ca pădure. Și atunci, ca să ajungă la 53.000 ha de pădure, a extins în neștire delimitarea, încât atunci a apărut protestul inginerilor silvici. Acest lucru s-a repetat și la alte Parcuri din țară. Și așa demersurile au murit până în 1998, când a apărut altă legislație, de sistematizare a întregului teritoriu al țării, care a prins în ea și Parcurile Naționale. Abia în 2003, în mandatul de ministru al inginerului Lificiu (n.r. Petru Lificiu), prin HG 230/2003, s-a decis înființarea acestor Parcuri Naționale cu administrații. Și acesta a fost începutul. Din cele 13 Parcuri care au făcut obiectul prevederilor din studiile mele, s-a ajuns azi cu Parcuri Naturale, cu Rezervații, la vreo 27.

Foto de Agent Green

RC: Din suprafețele aprobate de Guvernul României în 2004 să facă parte din Parcuri Naționale, ce procent s-au regăsit și în propunerile dvs succesive începând din 1978 încoace?

Zeno Oarcea: În cea mai mare parte, suprafețele Parcurilor Naționale sunt cele pe care le prevăzusem în studiile mele. Da.

RC: Dumneavoastră ați prevăzut doar suprafețele totale ale Parcurilor Naționale, n-ați făcut și propuneri de zonare?

Zeno Oarcea: Se prevedea în proiect. Era proiect de zonare funcțională a Parcului. Era ”zona 1” ca zonă de protecție integrală, unde includeam în special pădurile virgine și alte zone geologice de interes. În rest era zona tampon, în care se puteau face exploatări, dar doar în regim de ”grădinărit”.

RC: Guvernanții au păstrat zonarea propusă de dumneavoastră? 

Zeno Oarcea: Parțial au păstrat-o. Când am gândit Parcurile Naționale, eu am stabilit niște principii de constituire. Primul principiu era ”suprapunerea unui Parc Național peste o mare unitate ecologică”, însemnând fie masiv muntos, fie bazin hidrografic. Includeam toate ecosistemele dintr-o zonă care sunt în interdependență. De exemplu, pădurile din Retezat sunt în strânsă interdependență cu golurile alpine, într-o relație ecologică. De asta eu am privit în ansamblu totalitatea acestei mari unități ecologică. În general am prins masive muntoase. Singura excepție e valea Cernei, care e un bazin hidrografic. Prindeam atât o pădure virgină, cât și zonele adiacente ei.

RC: În încheiere, ce înseamnă pădurile virgine pentru România și de ce trebuie să le protejăm? 

Zeno Oarcea: În primul rând pentru că suntem posesorii celei mai mari suprafețe de păduri virgine din Europa. Pentru că ele reprezintă o valoare ecologică certă și a identității noastre naționale. Această ”țară a pădurilor”, să aibă măcar aceste mostre de cum au fost pădurile României. Și apoi din considerente absolut organizatorice, ca să ne păstrăm aceste Parcuri Naționale, care sunt astăzi o mândrie a țării noastre.

RC: Pădurile virgine sunt de fapt niște muzee ale a ce au fost cândva pădurile României?

Zeno Oarcea: Da.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

9 thoughts on “Interviu document. Silvicultorul care i-a propus lui Ceaușescu înființarea unei rețele de 13 Parcuri Naționale

  1. Florin Stoican

    Frumoasa poveste dar si trista. Arata zbaterea Romaniei de a face ceva concret pt. patrimoniul natural national.
    Noi, desi avem unul dintre cele mai bogate si valoroase patrimonii naturale din Europa, abia aproape de anul 2000 am avut primele 3 administratii de parcuri (Retezat, Crai si Vanatori Neamt), si asta cu ajutorul Bancii Mondiale. In timp ce altii din jur, inclusiv tarile din blocul comunist, ne-au luat-o cu zeci de ani insinte.
    Noroc ca a venit Cousteau sa ne mai scoata din negura si necunoscut cu Delta Dunarii!
    Abia din acest an avem, mai mult teoretic insa, o agentie de coordonare a administrarii ariilor naturale protejate. Americanii au celebrat anul trecut 100 de ani de la infiintarea U.S. National Park Service.

    Reply
  2. Mira

    Profesorul dr. Marcian Bleahu ajutat si de specialisti a lucrat si definitivat cartea „Ariile protejate din Romania”; Publicarea intarzie; se spera ca totusi va vedea lumina tiparului si va contribui stiintific pentru rezolvarea acestei probleme importante.
    La noi tot ce cere munca nu prea e apreciat si e cam dat deoparte.

    Reply
  3. Don F

    Dl ing Oarcea spune lucruri frumoase, distilate după o viață în contact cu pădurea, însă aceste lucruri sunt normale. Păcătuim iarăși prin considerarea normalului ca ideal (noi fiind în budă, după o expresie necolocvială).
    În cei 100 de ani la care face referire dl. Stoican, prin alte părți s-au adunat rafturi de scrieri și milioane de ore de discuție, mii de legi și regulamente de protejare a naturii etc.

    Nu pot să nu observ că astfel de atitudini exprimate public (de curajoși, sunt pline holurile și berăriile!) țin de meseria de silvicultor, nu de ecologism. Dacă nu știi cum funcționează pădurea, ești o jucărie proastă cu drujbă căreia încă nu i s-a relaxat arcul strâns cu cheița de sovietici acum 70 de ani. Exploatezi (apud. tătuca Lenin), nu gospodărești și conservi.
    Ăsta e paradoxul românesc: avem zeci de mii de absolvenți de drept în țara hoției, multe zeci de mii de economiști – în țara sărăciei, mii de silvicultori – în țara pădurii hăcuite și bolnave, mii de universitari – în țara analfabetismului funcțional etc. Pe indicatori, suntem țară din lumea a 3-a, nu „economie de piață funcțională”, nici „democrație în curs de consolidare”.
    Mulțumiri dlui OARCEA pentru curaj, în primul rând. La facultățile din Brașov și Suceava, zilele astea, ar trebui ca unii să umble cu privirea în pământ și să-și reconsidere țara. Se poate alege: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în continuare, sau România?

    Reply
  4. lmihai

    D-le Befu cred ca d-l ing. Oarcea stie si despre Parcul Dendrologic de la Dofteana Bacau creatia silvicultorului Iuliu Moldovan, unde a aclimatizat sute de soiuri de rasinoase exotice. Daca ati vedea cum arata acum acest minunat loc sub obladuirea directiei silvice Tg.Ocna…v-ati cutremura! Nu mai spun de padurile din imprejurimile comunei Dofteana, decimate de firme de exploatarea lemnului, s-a taiat pana in coasta satului, acum la o ploaie mai abundenta sunt deteriorate malurile raurilor, eroziunea solului fiind pana-n marginea padurii( fenomene frumos explicare de d-l inginer Oarcea). Distrugerea padurilor din zona Bacaului s-a facut si se face zilnic cu aprobarea sefilor Ocolurilor Silvice, parchetele sunt scoase la exploatare de catre cei care nu au nimic n comun cu viitorul acestei natii, preocuparea lor este contul gras din banca!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *