Imaginati-va numai…

De Crăciunul ăsta, am avut prieteni în stradă, la minus zero grade. La Moscova, la Skt Petersburg, chiar şi din Siberia, unde şi-au lăsat oasele atîţia strămoşi de ai mei. O fostă studentă de a mea mi-a trimis fotografii făcute cu celularul ei de la demonstraţia anti-Putin, la care a luat parte cînd s-a dus să-şi viziteze bunicii. Am schimbat mesaje de Crăciun cu Dan Perjovschi şi am descoperit că şi el are prieteni în Piaţa Roşie. Că nu sînt numai activiştii anticorupţie sau studenţii reveniţi din Occident acolo, ci şi artiştii, scriitorii, fizicienii; jucătorii de şah şi pensionarii ca Mihail Gorbaciov, care au făcut totul posibil.

De Crăciunul ăsta mi-am imaginat că Rusia ar putea fi o democraţie şi m-am gîndit ce simt oamenii aceia din stradă, dacă se numără în fiecare zi, se vadă cîţi sînt, cum făceam noi în Piaţa Universităţii, şi fac după aceea raportul cu cîţi nu sînt acolo, ci acasă, bînd votcă şi mîncînd cîrnaţi. Pentru că, dacă la noi raportul ne-a fost întotdeauna nefavorabil, cu toate eforturile lui Haret, Iorga şi Gusti să îl mai dreagă puţin, ridicînd poporul, la ruşi a fost totdeauna zdrobitor. Imaginaţi-vă că împingi o uşă ca să o deschizi şi e foarte greu, că dincolo de ea stau pe jos, cu spatele şi în deplină indiferenţă, douăzeci de milioane de oameni care în principiu ar beneficia toţi de oxigenul care ar intra pe uşa deschisă, dar în practică ar consuma energie şi oxigen din puţinul pe care îl au dacă s-ar ridica să se dea mai încolo (şi de asta nu o fac) – ca să facă posibilă deschiderea uşii.

Imaginaţi-vă acuma că, în loc de douăzeci de milioane, sunt două sute de milioane care nu se dau la o parte din uşă – şi o să înţelegeţi drama intelectualului rus, de la Tolstoi la Troţki, şi de la Cehov la Gari Kasparov. Imaginaţi-vă numai cum ar fi dacă Rusia ar deveni o democraţie, şi această mînă de oameni neobosiţi, hărţuiţi, eroici, ar conduce ei ţara asta, ce dezlănţuire de libertate, de talent, cum s-ar schimba Europa de Est şi ar cădea zidurile ca dominourile, ca în ultimul episod din Războiul inelelor, de la Damasc la Pyong Yang.

Dar de ce să mergem cu imaginaţia aşa de departe? Hai să ne imaginăm mai degrabă cum ar fi fost joia trecută la noi, la Bucureşti. Imaginaţi-vă pe Emil Boc, tînăr şi naiv, cum era acum zece ani, citind discursul acela odios cu alegerile care nu se mai ţin din cauza cheltuielii şi aruncîndu-l brusc la coş, spunînd: „Nu se poate, e prea gogonată, în rupul capului nu spun aşa ceva, o să mă pufnească rîsul în public”!. Imaginaţi-vă pe toţi cei care trăiesc, direct sau indirect, de pe urma regimului actual, scriindu-şi scrisorile de demisie joi, începînd toate cu aceeaşi frază: „Dacă vrem să fim votaţi pentru că sîntem superiori alternativei, nu putem chiar noi să modificăm regulile jocului ca să ne favorizeze în alegeri. Odată ce facem asta, orice pretinsă superioritate a noastră dispare şi nu mai avem altă justificare decît simpla putere. Or, nu pentru putere ne-am alăturat noi acestui regim, ci pentru că am crezut sincer că acesta e regimul care promovează supremaţia legii şi a regulilor faţă de comportamentul discreţionar şi interpretarea arbitrară, în favoarea unor interese private”.

… Imaginaţi-vă numai că toţi cei care au privit în altă parte cînd am scris, acum două săptămîni, Uşor cu democraţia pe scări (jalnic, am primit felicitări doar de la opoziţie şi presa străină) mi-ar fi scris ei, spontan, un rînd de recunoaştere, care să spună că nu au fost atenţi, dar că acum, cînd le-am atras atenţia, vor lua seama, şi asta de la intelectualii lui Băsescu la postacii doamnei Udrea. Imaginaţi-i copleşiţi de ruşine, scriind aşa: tot anul am scris ce mi s-a ordonat şi am semnat cu pseudonim, astăzi mă semnez cu numele meu şi vreau să vă spun că adesea îmi e ruşine de ce scriu aici, sînt şi eu om, am demnitate şi sentimente, dar trebuie să mănînc o pîine. Înţelegeţi-mă şi iertaţi-mă! De Crăciun!

Dar atîtea alte lucruri ne solicită imaginaţia. Ia imaginaţi-vă că atunci cînd şeful statului a luat-o razna, prietenii mei, de la consilieri de ai lui la oameni care i-au dat credit public atîta cît au avut – şi au rămas ei fără el – ar fi spus şi ei cu mine, nu e bine, nu fă pasul ăsta sau ne delimităm toţi public! Şi asta în loc să accepte azi unul, mîine altul, o atenţie, o măslină, lucruri mai degrabă insignifiante, de la slujba a doua la subvenţii pentru colecţii de cărţi sau reviste culturale, de la invitaţii să te tragi în poză cu unii mai mari ca tine la case RAAPPS sau poziţii în consilii, abandonate de unii ca mine din principiu, dar culese cu grijă de alţii, totul sub genericul că asta nu e nimic, că omul trebuie să trăiască, că ticăloşia e graduală şi noi suntem încă mult sub linia mercurului, iar ăilalţi sînt peste.

Nu ajungeam să se lepede el de noi, pe rînd, culminînd cu procurorii, săptămîna trecută, ce să mai vorbim de insultele aduse olandezilor şi eforturile de a scăpa de mecanismul de cooperare şi verificare, care durează de ceva vreme şi sînt contra a ceea ce dna Udrea numeşte sincer ţi adecvat „discursul anticorupţie al Monicăi Macovei”, unul din obiectele de toaletă din trusa Vuitton, de scos la ocazie! Dress for the occasion!

Ia imaginaţi-vă numai că în loc de ticăloşirea graduală s-ar fi produs însănătoşirea graduală, că în loc să vedem intelectuali poleiţi în aur de Gold Corporation şi în continuare preţuiţi de comunităţile lor, respectaţi de colegii lor (poate chiar invidiaţi, cînd văd ce drepturi de autor le pune Gold în conturi- vezi declaraţia de avere a Prof. Dr. Viorel Achim din Grupul de Sprijin Roşia Montană, singurul care a avut onestitatea să declare, pe romaniacurata.ro), i-am fi văzut, dimpotrivă, izolaţi de colegi şi boicotaţi de studenţi….că în loc ca valorile să se atrofieze şi să moară în ultimii douăzeci de ani s-ar fi întîmplat invers….Nu am mai fi ajuns la aniversarea simbolică a Revoluţiei să credem că Dinescu nu e salvatorul care ne-a adus Vestea, ci kaghebistul care a făcut sforăria! Nu am fi ajuns să izolăm pe cei care au valori, de parcă acestea ar fi purtătoarele unei maladii contagioase, şi să ne grupăm în turme de interese, cum suntem azi.

Imaginaţi-vă doar, şi cu asta închei, că din 1996 încoace toţi cei care am studiat în străinătate şi ne-am contaminat de ideea de a schimba România am fi fost în poziţia să o schimbăm, de la Costin Borc, şeful de cabinet al lui Coposu, care îşi întrerupsese doctoratul în economie în America ca să vină şef de cabinet la Radu Vasile, la Alin Giurgiu, pe care regimul Stănoiu-Năstase l-a băgat pur şi simplu în puşcărie că a privatizat, l-au scos cu greu ambasadele şi prea uşor a uitat lumea cum era cînd nu judecătorii hotărau arestarea preventivă…la mine şi la prieteni de ai mei, care am rezistat mai mult ca alţii… dar pînă la urmă tot ne-am dus talentele aiurea, cîştigînd granturi şi creînd locuri de muncă în ţări, slavă Domnului, super dezvoltate, şi care se descurcau ele şi fără noi. Şi că nu ar fi condus România aproape douăzeci de ani aceşti lideri de Românica, de la Iliescu la Băsescu, de la Iosif Boda la Mugur Ciuvică şi de la Hildegarde Puwak la Monica Iacob Ridzi.

Imaginaţi-vă că aţi putut fi, ca în frumoasa vorbă a lui Gandhi, dvs înşivă schimbarea pe care aţi fi vrut să o vedeţi, dacă nu aţi fi preţuit totdeauna, tot vorba lui, fructul acţiunii, şi nu acţiunea în sine. Imaginaţi-vă altfel, măcar o dată pe an.