Hazardul si necesitatea

Televiziunea ne informează că șoferul autocarului care a zburat peste zid în Muntenegru primise de ziua lui un ceas nou, indicînd exact ziua și ora accidentului, care ar fi fost deci perfect previzibile și parte din destinul acestui om de treabă, polițist, șofer și tată de familie. Nu la fel de previzibile par să fie înlănțuiri cauzale de genul: ridicarea pragului la încredințare directă în achiziția publică (fără solicitarea a mai multe oferte) a lucrărilor de infrastructură publică – la 100.000 de euro și a cumpărăturilr simple – la 30.000 va face ca familiile tuturor celor cu vreo funcție în țara asta să se apuce de deszăpezit, importat calculatoare și mașini de tuns iarba mult peste ce e acum, cînd mai recurgeau la cunoscuți, firme de partid și alte asemenea; menținerea unui sistem bazat pe examene clasice, cu o programă depășită și ruptă de realitățile sociale, profesori prost plătiți și demoralizați și elevi care văd la TV că mai marii statului nu pun preț pe școală, numesc în funcții oameni fără nici o pregătire, dau la negri să le scrie tezele de doctorat și așa mai departe va duce la o discreditare și o inadecvare permanentă a acestui examen și a școlii preuniversitare în general, indiferent de eforturile Ministerului Educației, de cîte telefoane verzi s-ar crea și așa mai departe, buna performanță fiind rezultatul unor insule autonome față de sistem care s-au creat în decursul vremii.

Înlănțuirea asta cauzală din gîndirea publică românească duce la cele mai interesante consecințe. De exemplu, domnește o mare frămîntare cum putea fi evitat accidentul din Muntenegru, se discută la nesfîrșit cum din vacanțe de 199 de euro nu am putea da asigurări de zeci de mii sau cum am putea face din polițiști cărora le-am tăiat 25% din salariu, că au trebuit să își ia a doua slujbă niște șoferi odihniți și prudenți, cum am putea evita să nu bată soarele la ieșirea din tunel, să nu fie ude șoselele și să se aplice în sfîrșit și pentru noi semnele de circulație. Diplomați fără nici o legătură cu cazul sînt destituiți că nu au prevăzut hazardul. Supraviețuitori care nu credeau în Dumnezeu înainte dau declarații că acesta există: nu știm ce gîndesc morții care credeau, dar nu au supraviețuit. În orice caz, e o mare agitație publică și toată lumea crede că existau multe lucruri de făcut și înainte și după, deși ce era de făcut a făcut cu eficiența obișnuită Raed Arafat.

Energia desfășurată în lupta cu hazardul nu se regăsește în restul temelor publice, unde chiar e de prevăzut că din pricina felului în care organizăm noi lucrurile, consecințele nu vor fi cele mai bune. Cu toate acestea ele evoluează spre datele lor de desfășurare, cu o previzibilitate de sută la sută a scandalurilor aferente, fără mari încercări ale cuiva de a schimba cursul sau a protesta măcar.

Îl aud, de exemplu, iarăși la toate orele pe ”reformistul” ministru Funeriu, cel care a cheltuit mai mult pe cumpărat camere video decît conexiuni Internet pentru școli. Și primesc știrea că, așa cum era de prevăzut, Curtea de Apel București a anulat în sfîrșit concursul Mirelei Rădoi, specialista în contraterorism numită de dl. Funeriu, din fruntea Bibliotecii Naționale, obligînd Ministerul la un nou concurs. Pentru asta România curată a trebuit să facă un proces ministerului pentru a arăta că regulamentul de concurs a fost modificat unilateral și netransparent, iar un contracandidat să atace concursul și să aibă răbdare pînă la obținerea acestei sentințe. Ordinul anulat, 5715/23.11.2010, era semnat chiar de domnul reformator al educației care ține discursuri despre promovarea pe merit, și totul ar fi putut fi evitat dacă onorabilii domni din comisia de concurs, oameni cu nume academic, ar fi făcut ce trebuia la vremea respectivă, adică să refuze să judece pe un regulament schimbat cu cîteva zile înainte pentru a favoriza un candidat numit politic. Că restul se putea prevedea, matematic, de atunci, nu ca accidentul din munți, și ce mă uimește e doar aplombul cu care dnul Funeriu vrea să facă alt partid să o ia de la capăt cu ”reformele”.

Dar mult mai profitabilă politic e agitația pe examenele astea naționale, dacă ies bine, s-au furat, dacă ies prost, sistemul e praf și pulbere, ce să mai vorbim, sînt o pleașcă pentru oricine în afară de elevii care iau parte la ele. Nici o remarcă a faptului că școala nu a progresat încă la stadiul în care să vrea să pregătească elevii pentru vocații diferite în viață, nu doar pentru o săptămînă de examene la sfîrșit, deși alternativa care ne-ar feri de ce avem acum există. Și profesorul Gologan, coordonatorul lotului român de matematică, și eu am mai scris despre faptul că întregul sistem de examene trebuie reformat, și nu prin crearea bacului profesional cum voia dna Andronescu, ci printr-o alternativă de tip SAT, o evaluare de tip quiz, dată aleator, personalizat, la niște centre naționale, în județe, eventual comisionată unor firme private. Copilul s-ar înscrie, ar primi o programare, s-ar duce în acea zi și ar primi o cartelă care conține punctajul pe care l-a realizat și cu care își începe viața de după școală și dacă nu îi place ce a ieșit mai învață și se mai duce pînă își ridică performanța (plătind).

Terminăm odată cu ziua rușinii naționale în care elevului i se cere să evalueze perspective narative și alte nonsensuri cînd noi știm de la testele Pisa (noroc cu acelea) că problema lui principală e că nu înțelege ce citește și nu se poate exprima prin scris. SAT-ul evaluează trei tipuri de abilități, care nu se bazează pe memorat și care se presupune că elevii le-au dezvoltat in timpul anilor de liceu, și de care au nevoie la facultate, înțelegere a unui conținut, raționament matematic și redactare text. În ianuarie, cînd SAR a publicat o cercetare coordonată de Corina Murafa (pe baza căreia a apărut un editorial în Le Monde) recomandînd ca evaluările din preuniversitar să devină mai aproape de modelul PISA, deci să se preocupe de aceste lucruri substanțiale, iar noul ministru al Educației a primit mesajul foarte bine și deschis, am primit nu știu cîte pagini de drept la replică de la organismul de evaluare ARACIP, preocupat nu de fondul chestiunii, ci de cum ies ei din chestia asta, se înțelege că dacă aranjam la Le Monde să public autojustificarea lor totul se rezolva și nu mai erau probleme. Dar de ce să luăm obiectul muncii doamnelor de la liceul Bolintineanu?

Promotorii acestei gîndiri în care ce este cu adevărat previzibil vine, în nesimțirea generală, în fiecare an fără ca nimeni, de la vlădică la opincă să fi făcut vreun efort să schimbe cursul lucrurilor sau să remarce că unii fac asemenea eforturi și i-am putea deosebi de ceilalți, sînt tot aceia care răcnesc că putem evita accidentele sau pedepsi niște țapi ispășitori atunci cînd se produc. Mentalul colectiv întreținut de asemenea tipuri umane, care discută la TV despre formare profesională și dictatură parlamentară, trădîndu-și cu fiecare cuvînt lipsa de educație (cînd nu o dau pe apostolul Pavel sau mai rău) este de nivelul unui trib de canibali, care interpretează lumea după cum bate vîntul și mai cade ceva din copaci, azi o banană, mîine o maimuță, poimîine musonul de toamnă, între hazard și necesitate nu mai e nici o deosebire. Supraviețuitorii mulțumesc zeilor, cărora le mai aducem și sacrificii umane cînd și cînd, ca să meargă tribul mai departe.



Recomandări

2 thoughts on “Hazardul si necesitatea

  1. Mihai

    Cei nascuti pe meleaguri MIORITICE au multe TARE si in acelasi timp NOSTALGII?!? Mai e de trecut multa vreme pana se vor dovedi certitudini si desteptaciuni………..

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *