Grațierea corupților, un precedent periculos

Grațierea unor pedepse este un subiect ce a transgresat spațiul juridic și administrativ al executării pedepselor aplicate infractorilor. A devenit și este o dispută politică, dar care a generat și generează dezbateri publice și mișcări civice fără precedent pentru societatea românească. Aici mă refer nu numai la manipularea indusă de unii actori politici, dar și de amploarea protestelor civice.

Sunt câteva întrebări care domină spațiul public: este grațierea un mijloc eficient de a rezolva precaritatea stării penitenciarelor și a condițiilor locurilor de încarcerare? Este nevoie de un moment zero în lupta împotriva corupției, inclusiv prin grațierea faptelor de corupție?

Am să încep cu ultima întrebare.

Este curios cum s-a deplasat accentul de la necesitatea grațierii pedepselor pentru unii infractori pentru că nu este respectată demnitatea umană în penitenciarele din România.

Pentru că subiectul principal al discuțiilor ăsta ar fi trebuit să fie legat de condițiile jalnice din penitenciare și locurile de deținere și nu necesitatea de a grația corupți. Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor privind condițiile de detenție din România, pronunțată la data de 25 aprilie 2017 (hotărâre asupra căreia voi reveni mai jos) despre asta vorbește, nu despre grațierea corupților.

Auzim tot felul de politicieni, de altfel cu oarecare putere de decizie prin votul pe care-l dau în Parlament pe acte legislative, de necesitatea de a grația corupții. Unii dintre ei fiind, cum altfel, corifei ai luptei anticorupție până de curând. Până când lupta s-a îndreptat (și) împotriva apropiaților lor sau chiar împotriva lor.

Personal nu-i acuz de ipocrizie. Nici de minciună. Dar pot spune că argumentele lor, în raport cu necesitatea grațierii pedepselor, nu se susțin, sunt inconsistente.

În primul rând, vă rog să observați ironia amară ce subzistă în susținerea grațierii corupților: condițiile jalnice din penitenciarele din România sunt consecința directă a corupției generalizate. La sumele imense de bani vehiculate în dosarele în care au fost condamnați corupții, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă acești bani, dacă nu erau sifonați în buzunarele înalților demnitari și a funcționarilor publici, nu puteau fi direcționați și spre crearea unor condiții care să respecte demnitatea umană în penitenciarele și locurile de detenție din România. Așa cum, de altfel, puteau fi direcționați acești bani negri, corupți, spre sănătate, educație etc. Sisteme publice care nu stau deloc mai bine. Și aici vorbim doar de banii descoperiți ca fiind rezultați din corupție, în urma unor condamnări penale definitive.

Cu alte cuvinte, mai în glumă, mai în serios, întreg sistemul public e un sistem carceral: prizonier al corupției celor puțini, celor cu putere de decizie în diferite sectoare economice și sociale. Cum sistemul s-a întors împotriva lor și cum îi arată cu degetul, cu nume și prenume, cu condamnări penale, cum ei și susținătorii interesați ai lor încearcă din răsputeri să se salveze sau să îi salveze.

Moment zero în lupta anticorupție? Vă întreb și mă întreb câtă credibilitate are o astfel de afirmație în lumina celor de mai sus. Nemaivorbind de credibilitatea celor care fac astfel de afirmații.

Mișcările civice nu găsesc nicio scuză, nicio circumstanță atenuantă care să justifice „momentul zero”, adică grațierea corupților. Pentru că oamenii simt că li s-au furat nu bani, ci viitorul lor și al copiilor lor prin corupția nerușinată și pe scară mare. E un lucru pe care unii politicieni nu-l înțeleg. Sau îl înțeleg, dar în ideea de a se salva sau a-i salva pe apropiați de executarea unor condamnări la ani grei de pușcărie.

Nemaivorbind de faptul că prin posibila grațiere a corupților se poate deschide un precedent extrem de periculos pe viitor: condamnările penale, pe lângă sancțiunea individuală a unor corupți, au și rolul de prevenție, pentru ca alții, aflați în aceleași posturi publice, să nu fure bani publici. Or, dacă ar fi grațiați acum, nimeni și nimic nu garantează în viitor că vor mai putea apărea astfel de acte de „clemență” față de corupți. Și, implicit, cei care ajung în funcții de demnitate publică și funcții publice vor putea fura bani publici așteptând, legitim, să apară un act de grațiere.

În al doilea rând, trebuie observat că numărul celor condamnați pentru infracțiuni de corupție este infim: în jurul cifrei de 240 de deținuți. Justifică acest număr mic de deținuți să intre în categoria celor ce ar putea beneficia de actul de clemență?

Proiectul actului normativ de grațiere colectivă, transmis de Ministerul Justiției la Parlament, vorbește de 27.559 persoane deținute în penitenciarele din România, raportat la 18.985 locuri de deținere existente, calculate la un standard de 4 m.p. alocați fiecărui deținut.

Dar, în cazul corupților condamnați definitiv și care execută pedepse în locuri de detenție, nu numărul este important. Ci consecințele faptelor lor. Cele pe care le resimte întreaga societate românească. Adică, infracțiunile lor sunt considerate, inclusiv de inițiatorul legislativ (Guvernul României), ca fiind foarte grave. De aceea au și fost exceptate de la grațiere. Pe același palier, de exceptare și de gravitate, sunt și infracțiunile contra vieții, de rele tratamente aplicate minorului, infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie, de lipsire de libertate în mod ilegal, de trafic și de exploatare a persoanelor vulnerabile etc. Oare nu sunt tot atât de grave infracțiunile de corupție ca cele enumerate în articolul ce exceptează de la grațiere celelalte fapte? Nu am fost noi toți victimele unui sistem corupt? Cel care a dus la un sistem public de sănătate, de educație și, iată, carceral care sunt aproape de colaps, cu consecințe grave asupra sănătății și vieții cetățenilor? Vi se pare că exagerez?

E de lăudat, de altfel, poziția fermă atât a ministrului justiției, domnul Tudorel Toader, cât și a prim ministrului de a susține proiectul de grațiere a unor pedepse în forma inițială, prin excluderea de la grațiere a pedepselor și a deținuților condamnați și încarcerați pentru infracțiuni de corupție. E un semnal important și necesar pentru a nu tensiona inutil societatea românească și, în același timp, că angajamentele statului român în lupta împotriva corupției rămân solide și cu posibilitatea de a nu exista cale de întoarcere.

Așadar, ca o concluzie legată de întrebarea dacă e necesară grațierea corupților: gravitatea, consecințele pentru întreaga societate a faptelor celor care au fost condamnați pentru corupție nu impun grațierea lor. Dimpotrivă, starea carcerală jalnică din România se datorează și corupției din România din ultimele decenii.

Revenind la întrebarea dacă grațierea un mijloc eficient de a rezolva precaritatea stării penitenciarelor și a condițiilor locurilor de încarcerare, aici mă întorc la Hotărârea pilot pronunțată de CEDO privind condițiile de detenție din România, pronunțată recent de Curte (25 aprilie 2017): în mod cert, hotărârea pilot nu indică grațierea ca fiind o măsură de natură să soluționeze problema penitenciarelor din România.

Este adevărat că CEDO pornește, în hotărârea pilot, de la existența problemelor privind supra-aglomerarea carcerală și a condițiilor de detenție. Dar atunci când enumeră măsurile pe care Curtea le așteaptă, grațierea nu e una din măsuri.

Astfel, Curtea a solicitat statului român ca în termen de 6 luni să prezinte, în cooperare cu Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, un calendar și un plan de măsuri structurate pe două paliere:

  • Măsuri de natură administrativă prin care să se reducă supraaglomerarea și să se îmbunătățească condițiile materiale de detenție și
  • Măsuri de natură legislativă, care să asigure un recurs eficient pentru vătămarea suferită, de natura recursului preventiv și a recursului compensatoriu specific.

De asemenea, Curtea pomenește și alte măsuri suplimentare care pot fi analizate de Guvern, cum ar fi îmbunătățirea funcționării sistemului de probațiune, simplificarea procedurii de acces la liberarea condiționată a persoanelor condamnate.

Aceste măsuri ar fi trebuit să constituie subiectul principal al dezbaterii publice și care să-i preocupe pe politicienii care au decizia legislativă în mână. În afară de o mică parte a mass – mediei (de notat Mediafax prin serialul dedicat condițiilor precare din penitenciare și alte câteva publicații), dezbaterea publică a fost parazitată de dezbaterea legată de grațierea corupților.

Vom vedea cum vor evolua evenimentele legate de grațiere. Da, grațierea poate fi o măsură, alături de altele, care pot conduce la un sistem carceral care să asigure demnitatea persoanei umane. Dar, o grațiere fără o preocupare directă asupra prevenției infracționale, de reinserție socială a persoanelor grațiate (măsuri sociale, de ajutorare a găsirii de locuri de muncă pentru cei grațiați, de consiliere etc.) nu ar avea efecte consistente. Au mai fost dispuse grațieri de statul român, însă efectele pe termen mediu și lung au fost insignifiante, tocmai pentru că au lipsit măsurile adiacente care să facă eficiente astfel de acte de clemență. În orice caz, și din această perspectivă, grațierea corupților nu se justifică.

 

 


Recomandări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *