George Hotu si Henri Matisse

Am auzit destul de des în ultimii ani de trenuri performante deraiate în Occident, că a ajuns mai riscant să te tragi cu trenul decît să zbori cu avionul. Motivul este acela că unii cetățeni europeni cu pașaport românesc dezgroapă cablurile de cupru ca să le fure. Accidentul, în asemenea circumstanțe, devine o certitudine și ei sînt perfect conștienți că unii oameni vor fi răniți pentru că ei vor vinde cabluri ultrascumpe la preț de nimic – în România, CFR-ul știe la ce să se aștepte și verifică tot ce se poate fura, de la cabluri la relee. După asta, cînd citești că aceiași cetățeni europeni au încercat să vîndă tablouri de Matisse și Gaugain în valoare de 18 milioane cu patru sute de mii și, cînd nu a mers, pur și simplu le-au dat foc, să nu le mai vadă nimeni, îți spui că greutatea antisocială a gestului este, comparativ vorbind, un fleac.

Dar nu e așa. Istoria cu tablourile furate din muzeul de la Rotterdam cu ajutorul unui patent, cărate în fețe de pernă, oferite pe Facebook și finalmente arse după ce autorii deja erau în arest arată ce vulnerabilă este lumea civilizată atunci cînd e invadată de barbari. Henri Matisse, Paul Gaugain și Pablo Picasso nu au nici o șansă în fața lui Moise George, poreclit şi George Hoţu, plasatorul de obiecte furate din capitala Europei, și bandele de proxeneți și manglitori care lucrează cu și pentru el. Nici curatorii unei expoziții din Occident, nici copiii care nu vor mai vedea niciodată tablourile cu pricina, și nici chiar poliția, care nu mai are demult acele instincte violente și instrumente legale pe măsura unor asemenea provocări, ci poate cel mult să prindă și să trimită la udat panseluțe comunitare pe oameni care altădată ar fi ajuns în Guyana la tăiat trestii nu au vreo șansă. Societățile evoluează, și sînt apărate treptat de valorile majorității celor care le locuiesc, mai mult decît de organele de represiune ale crimei, care devin mult mai blînde – Anglia era șocată săptămîna asta de faptul că trei criminali în serie (unul își omorîse toată familia) au cîștigat la CEDO dreptul de a fi eliberați pe cuvînt în viitor, deși aveau pedepse necomutabile pe viață. Ce se întîmplă însă cînd societăți în stadii diferite de dezvoltare se întîlnesc? Se fură microscoape ca să se bată cuie cu ele, se acoperă oalele de smîntînă cu tablouri, se fură cabluri, deși viața a mii de oameni va fi pusă în pericol. Și resentimentul crește, pentru că asemenea societăți nu pot involua și nu se pot întoarce la metodele de control din trecut, ca atare populația lor începe să se teamă și să deteste pe noii veniți, să voteze cu partide care vor să închidă frontierele- dacă nu era Schengenul nu ajungeau Dogaru și colegii cu tablourile furate prin cinci granițe fără să îi oprească nimeni- și să devină curat rasistă, adică să presupună că oricine din afară este un asemenea animal fără scrupule care trebuie ținut la distanță.

Aș vrea să fiu clar înțeleasă ce înțeleg prin diferența dintre civilizații și unde greșește olandezul sau englezul care după asta va vota cu extrema dreaptă. O țară ca a noastră are tot felul de oameni, ca și Olanda sau Burkina Fasso. Adesea descopăr români în muzee occidentale, sau români în Țările de Jos care muncesc onest și sînt apreciați de toată lumea. Diferența între Burkina Fasso, România și Olanda este pe scara controlului social, care a ajuns la un stadiu cu adevărat evoluat doar în ultimul caz. Desigur, România nu e cea mai rea țară din lume, și noi subestimăm moștenirea pozitivă a comunismului, faptul că nu există arme și violența în spații publice e rezonabil controlată față de locuri ca Brazilia sau alte țări cu dezvoltare comparabilă (nu sînt la fel de sigură în ce privește violența în spații private). Dar nici nu e o țară bună . Pur și simplu nu am ajuns încă în evoluția noastră istorică la un grad suficient de control social, chit că om avea mai mulți amatori de Matisse la suta de mii de locuitori decît Burkina Fasso. Nu sîntem capabili să avem standarde occidentale, și e deprimant să vezi cum occidentalii care vin la noi, în lipsa acestui control, sfîrșesc prin a coborî la nivelul nostru – și firmele străine care au început bine sfîrșesc prin a ne vinde cartofi stricați sau vinuri falsificate în mai puțin de un an, deși brandul e același ca în țările din Vest din care vin. Cînd oamenii noștri civilizați emigrează, asta nu e o problemă, că se încadreaz imediat în ordinea societăților evoluate în care se duc.

Bineînțeles, la mijloc este un echilibru complicat, între numărul acestor creaturi amorale, ca toate personajele din povestea cu tablourile (mama, mătușa și prietena care toate contribuie la combustia finală, pe lîngă gangsterii în sine; pînă și experta consultată la un muzeu îi sfătuiește să dea tablourile înapoi, că nu sînt vandabile, dar nu telefonează la poliție), pur și simplu numărul este prea mare pentru a permite controlul, dar și slăbiciunea (sau corupția, adesea) a controlorilor. DIICOT se laudă cu un caz în care tablouri de o valoare inestimabilă au fost arse la patru zile după ce suspecții erau în arest, și înainte de a fi arse au fost îngropate de niște femei de două ori (și dezgropate) în două locuri diferite, înainte de a ajunge în soba mamei suspectului principal? Păi ei ce păzeau în timpul ăsta, și ce mare victorie a controlului este să prinzi niște imbecili care discutau deschis pe Facebook, dar să lași să fie distruse valorile pe care încercai să le recuperezi? Sper să nu aud că e vreunul avansat pe chestia asta.

Bineînțeles, avem și progrese. Un complet de judecători de la Curtea Supremă a condamnat un ministru în funcție pentru că a țepuit statul, vedem încercări, încă timide, de a înfiripa controlul social al jafului, chiar la nivelul cel mai înalt, dramatic sabotate de șefi politici precum Crin Antonescu care iau partea infractorilor și blamează pe cei care încearcă să contruiască barierele care se cuvin. Asta, și nu alta e marea bătălie pe care o avem de dus în următorii ani, în timp ce plătim nota de plată pentru Matisse cu amînarea sine die a intrării noastre în Schengen. Căci ce firmă de lobby în Occident poate șterge efectul femeii din popor aplecată peste soba în care a aruncat pe Monet, Picasso și șoșonii incriminatori, animată de dragoste maternă și alte sentimente la fel de evoluate, scoțînd cenușa ca să o arunce în rîpa în care europenii din cartierul ei reciclează fără discriminare toate gunoaiele.