Gabriela Lupu

Găsindu-l pe Richard. Interviu cu regizorul Andrei Șerban

Pe 15 martie va avea loc la Teatrul Bulandra premiera spectacolului ”Richard III” , montat pe textul lui Shakespeare de cunoscutul regizor Andrei Șerban. ”Richard III” a dat deja ochii cu spectatorii mai nerăbdători care s-au înghesuit la cele câteva avanpremiere ce au avut loc la sala Izvor. Despre învățăturile lui ”Richard III”, contemporanul nostru, am vorbit și noi cu Andrei Șerban.

Cel mai nou spectacol al dvs, ”Richard III”, este unul eminamente politic. Și nu pot să nu mă întreb: oare mesajul artistic ajunge vreodată și la politicieni?

Când eram în faza de avanpremiere și ieșeam în fiecare seară în fața publicului să vorbesc înainte de spectacol, la un moment dat, îmi cad ochii în rândul doi și văd o personoalitate politică foarte cunoscută: era Victor Ponta însoțit de soția lui, Daciana. Am fost uimit pentru că nu i-am văzut niciodată până atunci la teatru,  dar m-am și bucurat să văd un politician în sala de spectacol pentru că, din păcate, mai nou ies actorii în stradă luând atitutudine și dând dovadă de conștiință civică și politică, în timp ce politicienii fac un ”teatru” prost. Așa că m-am bucurat. Dar, spre surprinderea mea, la pauză Ponta a dispărut fără urmă. Așa că în mintea mea s-au născut două întrebări: de ce a venit și de ce a plecat? Sigur, orice spectator e liber să plece dacă nu îi place un spectacol. Dar dacă nu acesta a fost motivul? Dacă acest spectacol care are o tentă politică foarte puternică și evidentă, de fapt, l-a deranjat? Și dacă așa stau lucrurile, atunci sunt bucuros să descopăr că teatrul  redevine un loc periculos.

Ați simțit ca pe o urgență nevoia de a face acum, în aceste momente atât de tensionate politic, acest spectacol?

Eu am făcut mult teatru care nu a atacat direct teme politice, dar s-a întâmplat uneori ca spectacole negândite astfel să devină politice din pricina conjuncturilor în care au fost făcute. Exemplul cel mai clar e ”Trilogia antică”, spectacol care inițial nu avea nici cea mai mică intenție de a provoca politic. Dar când am montat ”Trilogia” în 1990 în România, pe când noi repetam în Teatrul Național, afară, în Piața Universității, veniseră minerii. Și, la un moment dat, minerii au năvălit și în teatru, au intrat peste noi la repetiție, cu bâtele ridicate, gata să ne linșeze. Au smuls textele din mâinile actorilor și, când au văzut că sunt scrise în greaca veche și latină, au crezut că folosim un cod secret și au început să rupă furioși paginile. Atunci actorii au început să urle textul. Și erau antrenați să urle tare. Minerii, auzind țipetele acelea într-o limbă necunscută, s-au speriat și au fugit mâncând pământul. Și am înțeles atunci că până și ”Trilogia antică” poate fi citită în cheie politică. În timp ce pe scenă avea loc asediul grecilor asupra femeilor troiene, în stradă era asediul minerilor asupra demonstranților pașnici din Piața Universității. Era exact în oglindă. Spectacolul meu devenise astfel teatru politic, chiar și fără voia mea. Pe de altă parte, însă, mai târziu, când am montat la Opera din București ”Oedip”, în cadrul Festivalului Enescu, am făcut un spectacol politic pe deplin asumat. Am adus acțiunea în istoria noastră. Era un ”Oedip”  care începea cu instaurarea regalității în România, urma războiul, continua cu Oedip care merge în căutarea Sfinxului, iar Sfinxul avea chipul lui Stalin și apoi epidemia de ciumă din operă am exprimat-o prin  distrugerea Pieței Universității de către mineri. Acel spectacol era unul politic din start. Ion Iliescu, peședinte pe atunci, direct răspunzător de atrocitățile din Revoluție și din mineriade, a vrut să plece la momentul cu Piața Universității, dar a fost atenționat că nu e tocmai potrivit să plece, așa că a rămas până la sfârșit. Ceea ce Ponta nu a făcut la ”Richard III”.

Dar de ce ”Richard III” acum și aici?

Am simțit că nu mai pot trăi în acest moment nicăieri în lume, și cu atât mai mult în România, prefăcându-mă că  politicul nu există.  Este atât de evident că acum, mai mult ca oricând, trebuie să ai o conștiință trează și care să încerce să trezească la rândul ei alte conștiințe, nefiind însă deloc naiv în a crede că teatrul, fie el și politic, va schimba ceva în lumea reală. Din păcate, adevărul ăsta e. O fac pentru că nu pot altfel. Simt nevoia să spun aceste lucruri, dar nu sunt naiv. ”Richard III” are un mesaj politic atât de puternic! Este un spectacol în care totul se întâmplă acum și aici. În lumea noastră de azi. Este ”Richard III” al lui Trump, al lui Orban și al lui Dragnea. E clar că despre ei este vorba. Acesta este poate cel mai puternic spectacol pe care l-am făcut vreodată, dar că el va stârni reacții sau va schimba ceva nu sunt naiv să cred. Acest spectacol va pune întrebări, dar nu va da răspunsuri sau rezolvări.  Teatrul lui Brecht s-a vrut un teatru politic, care să miște conștiințe, dar, în realitate, el nu era aplaudat decât de intelectualii din Berlinul de Vest. Muncitorii din Berlinul de Est nu mergeau la teatru.

Și atunci de ce fac artiștii artă dacă știu că nu pot schimba cu nimic lumea?

Eu unul o fac pentru că nu pot altfel. Și pentru că mă identific cu toți oamenii care își pun întrebările: ”Cum pot să trăiesc dormitând o viață care trece? Și cum de nu mă deranjează că o trăiesc dormitând? Iată, încă o zi a trecut din viața mea și nu s-a întâmplat nimic care să mă trezească și să mă facă să realizez momentul extraordinar pe care îl trăiesc acum și potențialul uriaș pe care îl am de a trăi altfel, de a găsi un sens adânc, de a trăi o viață adevărată și nu viața aceasta care este una obișnuită, mediocră, o viață de om supus, o viață pe care o accept pentru că îmi este mai ușor așa și cum de ceva în mine nu se revoltă și nu se trezește?” La întrebarea ta: dacă pot schimba ceva, îți zic: eu nu pot schimba pe nimeni. Pot însă să mă schimb pe mine. Doar la nivel individual funcționează schimbarea. De aceea dacă un om care vine la spectacolele mele  după 5 minute după ce a ieșit de la teatru se gândește: ”Poate că despre mine este vorba acolo și e momentul să trăiesc altfel” atunci atingem ceea ce Shakespeare a spus, ceea ce Cehov a spus, ceea ce Beckett a spus, ceea ce Biblia spune.

Cum l-ați ales pe Marius Manole pentru rolul lui Richard?

M-a atras substanța lui fluidă, cameleonică, puterea lui de a se transforma. Știam că riscul e mare pentru că Marius joacă în zeci de producții, pentru că nu poate spune ”nu” la nimic și acceptă orice, că merge peste tot prin țară, joacă și în spațiul independent și în teatrele de stat, că se duce la proteste de stradă, că dă interviuri la tot felul de emisiuni radio și tv și atunci mă întrebam: cum oare se va putea el aduna și cum se va putea concentra pentru un astfel de rol? Și atunci i-am spus: ”Dacă tu reușeșeti ca timp de o lună să nu mai faci nimic altceva, să te dai pe mâna mea și să ai încredere, atunci rolul îți va ieși.” Mi-a promis și s-a ținut de cuvânt. O lună de zile nu a făcut nimic altceva decât Richard și se văd acum roadele. Am stors din el tot ce se putea stoarce, pentru că acesta este rolul unui regizor, să scoată dintr-un actor ceea ce nici actorul însuși nu știa că are. Asta cred că s-a întâmplat acum cu Manole: a ieșit la lumină din adâncul lui ceva secret, misterios, minunat de a cărui existență el nici măcar n-avea habar.

Ați scris pe Facebook un mesaj tulburător către Marius Manole în care îi povesteați că l-ați visat pe Shakespeare care vă mărturisea că el l-a iubit pe Richard III. E ceva de iubit într-un monstru? Sau, mai bine zis, a fost Richard cu adevărat un monstru sau era doar creația vremurilor sale?

Dacă voi monta vreodată ”Othello” nu îl voi prezenta pa Iago ca pe un monstru. Trebuie să îl înțeleg uman pentru că altfel e neinteresant. Nu cred că ne naștem îngeri și monștri. Ne naștem cu un potențial care poate să ne conducă în multe direcții. Potențialul e aur. Ce facem noi cu acest aur nu știu, dar la naștere ne ete dat ceva extraordinar. Ei bine, dacă te gândești la Iago, realizezi că el la început a fost un soldat extraordinar de bun, de credincios, de curajos, că a luptat împreună cu Othello cu credință, că a fost un patriot care și-a slujit țara trup și suflet. Și în clipa în care se aștepta să fie răsplătit efortul lui, să i se dea o poiziție, află că nu i se dă lui, că el este victima altor interese. Această nedreptate a declanșat în el ura. Este ceva atât de uman acolo. Faptul că i s-a comis o nedreptate pe care el nu o poate accepta. Și atunci se declanșează iadul. Diavolul apare când adoarme conștiința. Nu mai văd, nu mai aud, sunt sclavul dorinței turbate de a face rău pentru că mie mi s-a făcut un rău. Ce i se întâmplă lui Richard? E născut cu picioarele înainte, cu dinți în gură și diform. E considerat un rebut. Mama lui se poartă cu el de-a dreptul fioros. Toți ceilalți copii sunt minunați, iar el e rușinea vieții ei. Astfel crește el: în ura și disprețul celorlalți. Și cum poate crește el altfel decât urându-i, la rândul lui, pe toți? Există o cauză adânc umană în ura lui. Cu toții suntem potențial monștri. Din fericire sau din noroc, noi nu am ucis pe nimeni, dar suntem cu toții capabili de crimă. Toți avem în secret gânduri ascunse extraordinar de negre, gânduri de care ne este rușine, despre care nu le vorbim nici măcar celor mai apropiați prieteni sau persoanei cu care ne împărțim viața. În suconștientul meu se petrec lucruri atât de îngrozitoare și de oribile încât eu recunosc că există Richard III și în mine. Și dacă recunosc că există în mine înseamnă că, scriind această piesă, Shakespeare însuși a recunoscut că există Rchard și în el și că a rezonat cu el și, într-un fel, a avut chiar și compasiune, a simțit chiar milă pentru Richard. Sigur că ceea ce face el e groaznic. Ucide fără milă pentru a ajunge rege. Are o ambiție nebună pentru că ce altceva poate spera decât puterea ? Dar, să fim sinceri. Cu toții vrem putere. Și eu. Vreau putere, vreau bani, vreau să fiu recunoscut, admirat,vreau să fiu cel mai bun, sunt gelos pe toți colegii mei care au succes, sunt gelos pe toți ceilalți care sunt admirați și vreau să fiu doar eu apreciat și admirat, toate astea nu le voi spune în interviuri (în altul în afară de ăsta), dar e purul adevăr. Ipocrizia și minciuna lumii în care trăim mă determină să am o reală admirație pentru Richard. Pentru că ucide cu consecvență tot răul din jur. Evident, însă, că ajunge mult prea departe. Iar cînd devine rege trăiește singurătatea tiranului. Când ai ajuns în vârf și mai sus nu se poate, unde să te mai duci? Și devine paranoic. Ca toți tiranii. Stalin în ultimii ani de viață se încuia în Kremlin și îi suspecta pe toți. Credea că toată lumea vrea să îl omoare. Trăia într-un coșmar fioros și într-o singurătate îngrozitoare. Așa și Richard. În palatul lui devenise un mort-viu. Sufletul îi murise. Dar își duce lupta până la capăt. Nu e laș. Se bate și cu nălucile dacă trebuie.

Revenind la politica dâmbovițeană, care nu e nici pe departe la fel de măreață, am o întrebare: din distribuția spectacolului dvs face parte un actor care ar fi putut schimba lucrurile din postura de ministru al Culturii. E vorba de George Ivașcu. Cum v-ați hotărât să îl distribuiți?

Nu m-am gândit inițial la el. Avusesem în minte un alt actor care a refuzat rolul și atunci Ducu Darie mi l-a propus pe George Ivașcu. Eu nu îl văzusem niciodată jucând. Auzisem că ar fi un actor bun. Știam că fusese ministru al Culturii și că părerile erau foarte împărțite în privința trecerii lui pe la minister. Ducu Darie mi-a vorbit despre el și am vrut să îl întâlnesc, să văd cum se simte după episodul cu ministerul. Nu îl cunoșteam mai deloc. Viața mea e în cu totul altă zonă decât a lui. Întâlnindu-l mi-a dat impresia unui om foarte sensibil și foarte deprimat. Un om cu un moral căzut. Mi-a spus că trecerea lui prin minister a fost poate cel mai dur și mai umilitor moment din viața lui. Că îi pare nespus de rău că a acceptat acea poziție și că tot ce s-a întâmplat acolo a fost pentru el ca un fel de cuțit în inimă. Mi-a mai spus că el ar avea nevoie să facă teatru acum ca să se însănătoșească moral, că are nevoie de teatru ca de un medicament. Când mi-a spus asta mi-am dat seama că ar fi bine să îl iau în spectacol pentru că, într-adevăr, asta cred și eu: că teatrul e un medicament. La repetiții m-am înțeles foarte bine cu el, a respectat toate indicațiile mele cu foarte mult respect și atenție așa că, până la urmă, chiar mă bucur că este în distribuție.

Spuneați că Richard este peste tot. Și în Trump, și în Dragnea…

Da, dar, în aceeași măsură, și în mine, și în tine. Și atunci ce te faci? Sigur că în ei e mai evident, dar noi ce-am face, oare, dacă am fi în aceeași poziție ca ei? E mult mai ușor să spui: ”Richard e Dragnea” decât ”Richard sunt eu”, dar e mult mai dureros și mult mai important să mă lupt cu Richard cel din mine.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Găsindu-l pe Richard. Interviu cu regizorul Andrei Șerban

  1. Vlad Slăvoiu

    Remarcabil mi se pare spectacolul „Pescărușul”(Unteatru): deși din mai multe puncte de vedere este criticabil și poate fi considerat chiar aiurea (de exemplu, în varianta de distribuție văzută de mine: Dorn nu este înfățișat în acord cu piesa lui Cehov, aducând niște accente de isterie complet pe dinafara logicii personajului; Nina îi mărturisește lui Treplev că tatăl ei i-a interzis să-i viziteze deoarece sunt „hippies” … ; Mașa își recită – foarte atașant, de altfel – partea cu iubirea neîmpărtășită care se găsește doar în romane având în mână o seringă, ceea ce e cam ieftin; nici Medvedenko nu mi se pare prea reușit etc), deși, deci, toate acestea și altele încă, totuși acest „Pescăruș” e frumusețe pură, îți încântă sufletul: dialogul e cald și viu, felul în care sunt ilustrate relațiile dintre personaje este adevărat și emoționant (în special relația Trigorin-Nina: Nina e delicioasă, îl înțelegi perfect pe Trigorin, îți vine pur și simplu s-o mănânci, după care, în actul IV, îți pare rău că n-ai mâncat-o la timp, căci felul în care e compusă, coafura, machiajul și costumul nu mai reușesc să transmită personajul, sau, în orice caz, sunt diferite de ce îmi închipui eu că ar trebui să fie Nina la acel moment al vieții ei), actorii joacă, fără excepție, cu o plăcere și o poftă evidente, sunt scene foarte reușite și interesante (Nina-Arkadina sau Mașa-Dorn), costumele Arkadinei și costumele în general sunt foarte frumoase, ilustrația muzicală e de efect… Pe scurt, mi-a făcut o mare plăcere să asist la acest spectacol de două ore și jumătate la care – cu excepția unui început nu foarte reușit și a unui moment de la sfârșitul actului III – nu m-am plictisit nicio clipă și am uitat de mine absorbit de ce se întâmplă pe scenă. M-a satisfăcut sufletește foarte tare, m-am distrat ca-ntr-o zi bună. (Reprezentația a fost cea de pe 13 martie 2019.)

    Este adevărat și că întâmplarea a făcut să văd „Pescărușul” imediat după alte două spectacole care m-au încântat („Praf de stele” – Nottara și „Cerere în căsătorie” – Mic), așa că am avut o stare foarte bună.

    Reply

Lasă un răspuns la Vlad Slăvoiu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *