Mihai Goțiu

Excepționalitatea unei știri cu Roșia Montană în UNESCO și ”normalitatea” cotidiană cu presa, educația și serviciile secrete

În urmă cu 10 zile am folosit pentru prima dată în ultimii doi ani newsletter-ul România Curată pentru a transmite către toți cititorii din baza de date o informație căreia i-am pus eticheta breaking news. A fost vorba despre anunțul făcut de miniștrii Culturii și Mediului legat de includerea sitului Roșia Montană pe lista indicativă a României pentru UNESCO. În cei aproape doi ani de coordonare editorială a site-ului României Curate am utilizat numeroase etichete, de la emoționant, la tragic, revoltător, alertă, scandalos etc. pentru promovarea știrilor. Am folosit și eticheta ultimă oră, cu mențiunea însă că breaking news înseamnă mult mai mult decât traducerea liberă a sintagmei în limba română. Nu doar faptul că ceva s-a petrecut recent (știre de ultima oră) justifică apelarea la breaking news (adică întreruperea oricăror altor programe radio sau TV ori transmiterea de newsletter instant în online cu informația respectivă), ci și gradul de unicitate al informației (sau măcar raritate excepțională), neprevăzut, impact social, efecte ș.a.m.d.

Desigur, s-ar putea obiecta cu argumente valide până la un punct că a fost vorba de o exagerare, că era vorba doar de un comunicat (ca multe altele) al Guvernului, că gradul de interes pe subiect ar fi scăzut și că, mai ales, semnătura unui ministru pe documentația prealabilă a unor specialiști ține de normalitate, nu de excepțional, unic (sau extrem de rar) ori de neprevăzut. Cât se poate de adevărat, doar că această normalitate reprezintă în România starea de excepție – e cât se poate de neprevăzută și de rar întâlnită. Motiv pentru care, atunci când se întâmplă, își merită cu prisosință etichetarea și promovarea ca breaking news.

Altfel, ”normalitatea” în România arată cu totul diferit. Ca exemplu, trăim într-o țară în care e anormal și chiar condamnabil să realizezi proiecte finanțate în urma unor concursuri naționale și internaționale. În România”normalitatea” spune că cele câteva zeci sau sute de mii de euro pentru un proiect finanțat în urma unui concurs organizat de fundații care se preocupă de democrație, transparență, stat de drept, educație, cercetare, ecologie, implicare civică etc. sunt ”bani murdari”, iar cei care au câștigat concursurile de proiecte și le implementează sunt ”trădători de neam și de țară”. Tot cu titlu de exemplu, e absolut ”normal” ca aceste acuzații să le citim sau să le vedem promovate de instituții media care au încasat (prin contracte de publicitate încredințate direct) milioane și zeci de milioane de dolari de la o companie ca Gabriel Resources, în care unul dintre principalii acționari e Beny Steinmetz. Care Beny Steinmetz? Păi cel care atunci când au apărut articole critice despre el în Evenimentul zilei, legate de implicarea lui în războaiele civile din Sierra Leone, pur și simplu a preluat… controlul Evenimentului zilei. Articolele critice au dispărut de pe ediția online, iar ziarul a devenit principala tribună de atac la adresa ong-urilor și implicării civice în general!

”Diamantul însângerat. Filiera românească” e articolul din EVZ despre implicarea lui Steinmetz în războiul civil din Sierra Leone, de care își mai amintește doar indexarea Google

”Diamantul însângerat. Filiera românească” e articolul din EVZ despre implicarea lui Steinmetz în războiul civil din Sierra Leone, de care își mai amintește doar indexarea Google

Cei care aveții dubii legate despre cine a fost principalul susținător financiar al Evenimentului zilei în ultimii ani să studieze cu atenție Dosarul Retrocedărilor care îl vizează pe Paul Lambrino. Cine a pus banul jos acolo? Chiar credeți că Andronic putea susține din banii câștigați din caricaturile tatălui său sau din meșteșugirea de vorbe pe la foști premieri un cotidian central cu un buget anual de cel puțin două, trei, cinci, zece ori mai mare decât orice proiect al vreunui ong autohton? Și vorbim doar de una dintre trompetele care au sărit în ultimele săptămâni, la fel cum o fac, periodic, de ani buni, la gâtul societății civile.

Iarăși cu titlu exemplificativ: bugetul Gabriel Resources doar pe cinci ani (2008-2012) pentru „comunicare externă” (a se citi ”publicitate”) a fost de 60 de milioane de dolari (conform documentelor companiei depuse la bursă). În 2011, RMGC se afla pe locul al treilea în topul clienților de publicitate din România, fiind devansată doar de Vodafone și Orange, dar înaintea băncilor, distribuitorilor de carburanți, dealerilor auto, marilor rețele de super și hiper-marketuri etc. Asta în condițiile în care RMGC nu făcea publicitate la ceva! Nu urma să vândă aur pe piață și, oricum, nici prețul aurului de pe piață, și nici cererea/oferta de aur nu e influențat/influențată de reclama la un proiect minier din România! Atenție, Gabriel Resources (și subsidiara RMGC) nu e singura firmă interesată de compromiterea societății civile autohtone (e doar cazul pe care l-am documentat cel mai mult). Prezența siglelor Petrom pe tricourile sportivilor olimpici români ori ale lui Niro pe cele ale handbalistelor medaliate la ultimul Campionat Mondial îmi zgârâie retina. În primul caz vorbim de sute de milioane de euro care părăsesc anual România contra unor redevențe umilitoare (pentru noi), în cel de-al doilea de unul dintre cele mai importante personaje din Dosarul Microsoft (și multe dosare grele). Și din nou vorbim de milioane de euro ”investite” în publicitate și PR, sume totuși minore în comparație cu profiturile reale pe care companiile în discuție le-au obținut. În cazul Roșia Montană nu am dubii că așa-zișii bani de publicitate vizau, printre altele, și atacarea directă a societății civile (scandalul a devenit notoriu în 2013 în Marea Britanie, după ce Steinmetz a dat în judecată firma de PR pe care chiar el o angajase să compromită imaginea fundațiilor lui Soros și pe Soros, pe motiv că… nu și-a făcut”profesionist” treaba!; n-am urmărit procesul până la capăt, dar nu m-ar mira ca Steinmetz să fi obținut compensații majore pe motiv că imaginea lui Soros n-a fost compromisă în Guineea – unde avea Steinmetz interes în acel moment – vezi și nota de la final*). Nu știu în ce măsură OMV-Petrom și Niro includ în bugetul de publicitate și atacarea criticilor lor, dar stabiliți și d-voastră cât de ”normale” și ”lipsite de vreun interes ascuns” sunt atacurile la adresa societății civile găzduite cu larghețe de instituții media care se adapă, prin contracte de publicitate directe, nu prin concurs, de la asemenea companii.

Bun, am stabilit că în România (și nu doar în România, din păcate) e ”normal” să încasezi milioane și zeci de milioane de euro din publicitate directă (chit că publicitatea respectivă nu promovează ceva!!) și că e ”normal” ca cine încasează asemenea sume să atace finanțările de zeci și sute de mii de euro obținute, pe bază de concurs de proiecte, de ong-uri și alte grupuri civice.

Să continuăm cu exemplele. La fel de ”normal” e ca mai aceleași instituții media să preia și să multiplice ca opinie expertă postarea de pe Facebook a unui medic de familie nutriționist, care după ce a compilat 2-3 texte de psihologie, s-a simțit îndreptățit să pună diagnostic psihologic… la distanță (!!) pentru copiii și părinții din Norvegia. Asta da sursă credibilă și autorizată! Să nu există dubii – doamna medic în discuție nu are vreo vină, ea și-a exprimat punctul de vedere pentru prietenii ei; problema e la instituțiile media care au preluat această opinie prezentând-o ca fiind a unui specialit. La fel de ”normală” e în România să multiplicarea și promovarea (din nou ca un fel de opinie expertă) scrisorii a altor doi iluștri necunoscuți ”profesori universitari” (cu un Hirsch mai mic decât aia a furnicii) către Alina Mungiu-Pippidi. Mă rog, asta e „normalitatea” la nivelul grosier, că până la cea subtilă, în care criticile normale într-o societate democratică (precum Norvegia) ajung să fie folosite ideologic ca fapte reale dincolo de orice dubiu e cale lungă. Că asta ar însemna ca la nivelul societății românești să se înțeleagă faptul că a critica este legitim și normal (fără ghilimele), că cei care critică au dreptul să pună concluzii pe baza propriilor argumente, dar că respectivele concluzii nu au valoare de adevăr absolut și nici nu sunt verdicte. Aplicat în cazul Bodnariu asta înseamnă că faptul că există voci critice oneste la adresa sistemului de acolo este cât se poate de normal și singura modalitate prin care respectivul sistem se poate îmbunătăți sau schimba (dacă e cazul). Ce nu e normal e ca cineva să folosească aceste critici ca adevăruri absolute – asta e deja propagandă.

Desigur, pentru a înțelege care e diferența dintre o critică onestă și propagandă, ce înseamnă teză, antiteză și sinteză, ce înseamnă să obții o finanțare prin concurs pentru a realiza un proiect propriu, și ce înseamnă să încasezi bani din publicitate sau pentru comunicare strategică pentru a promova mesajele altcuiva, ce înseamnă să ai expertiză într-un domeniu și ce înseamnă să fii doar o vedetă de iarmaroc local, e nevoie de educație. Dar și în domeniul educației în România avem parte de aceeași ”normalitate”, în care aproape că e imposibil să fii numit într-o funcție publică de răspundere dacă nu ai măcar un colegiu de securitate (apărare, informații, poliție) absolvit. O ”normalitate” a ”interesului național” în care serviciilor secrete nu le mai ajung universitățile cu dedicație care le-au fost create, ci vor să acapereze și altele, ba și-au făcut și propria Academie (și nu una doar de imagine, de trimitere la mediul academic, ci una gândită ca o sinecură pe viață pentru membrii proprii – de parcă atribuirea discreționară de rente viagere, în condițiile subfinanțării cercetării n-ar fi o problemă de siguranță națională!). Și aceeași ”normalitate” a sistemului educațional autohton a reușit să creeze în ultimii ani o masă critică de rezistență, de absolvenți ai unor universități baronale, de stat sau private, cărora li s-a inoculat și trăiesc cu ideea că diplomele lor validează și confirmă cel puțin același nivel de cunoștințe și competențe precum cele eliberate de cele mai cunoscute universități din țară, ba chiar și cele de Harvard, Oxford, Cambridge etc. Și cu această masă critică de rezistență (dependentă de sistemul care a creat-o și generatoare de solidarități ”de gașcă”) închidem cercul „normalității” autohtone.

Nu e deloc întâmplător faptul că în Raportul Națiuni în Tranziție realizat de Freedom House, presa trage cel mai mult în jos indicatorul general de democrație al României, cu un scor (al presei) apropiat de cel al regimurilor autoritare. Din păcate domeniul educației nu e luat în calcul printre indicatorii de democrație, deși ar fi necesar, pentru că anestezierea ori, mai grav, acapararea lui, poate și are efecte nocive pe termen mediu și lung asupra democrației (un licențiat, masterat sau doctor prin furăciune/plagiat este sursă de corupție pe termen mediu și lung). Într-o țară în care presa a luat-o razna în cea mai mare parte a ei și nu mai e capabilă să facă distincția dintre ce e normal și ce a anormal într-o societate, doar educația ar mai putea oferi un remediu. Când ambele domenii vor fi acaparate definitiv (slavă Domnului, nici chiar cu presa nu s-a reușit în totalitate și, în ciuda resurselor și sinecurilor de care beneficiază, istoria – mai ales cea modernă și contemporană – încă nu a ajuns să fie scrisă în totalitate de tovarăși cu epoleți pe umăr) ”normalitatea” va arăta precum cea descrisă mai sus, ca dictare de la emitent.

Și uite așa, ne trezim cu inițiative de genul celei cu Legea Defăimării a lui Dragnea, care nu e o cauză, ci doar un efect al ”normalității” în discuție (când ai o masă critică de rezistență suficient de mare, e ”normal” să-ți permiți să dai o lege care să apere impostura și hoția, pentru că impostorii și hoții sunt suficient de mulți pentru a o susține).

Cum spuneam, cele câteva rânduri de mai sus despre ”normalitatea” din presa autohtonă, din educație, ori din relația serviciilor secrete cu societatea nu reprezintă o listă exhaustivă, ci doar exemple care arată de ce știrea despre includerea Roșiei Montane în lista indicativă a UNESCO și-a meritat pe deplin eticheta de breaking news. Pentru că, în continuare, în România, normalitatea reprezintă starea de excepție, neprevăzută și extrem de rar întâlnită. La final, rămâne doar speranța că, la fel ca în alte domenii, subiectul Roșia Montană să fie deschizător de drumuri și model.

***

* ”Supărarea” lui Steinmetz pe Soros vine din faptul că ong-urile finanțate de fundațiile acestuia din urmă în întreaga lume au descoperit nereguli majore în afacerile celui dintâi, implicarea în conflicte civile și alte acte majore de corupție. În cazul Guineea e vorba de acapararea de către Steinmetz, cu ajutorul clasei politice locale și a dictatorului din fruntea acesteia, a unui zăcământ de fier cu mai puțin de 200 de milioane de dolari. La doi ani s-a dovedit că zăcământul valora… 5 miliarde de dolari (Steinmetz vânzând 51% din acțiuni cu 2,5 miliarde de dolari). Cazul a ajuns în atenția FBI și a Departamentului de Justiție al SUA, unul dintre marii directori ai companiilor lui Steinmetz fiind deja arestat. În România, Steinmetz a avut (are) interese majore în domeniul imobiliar (vezi țepele de sute de milioane de euro din București, cu apartamente vândute înainte de a fi finalizate), în domeniul aurului (Gabriel Resources, Roșia Montană, dar și în alte proiecte), energiei electrice și, la un moment dat, chiar în încercarea de a prelua Loteria Română. Coincidență (sau nu?), interceptările realizate de SRI în Dosarul Retrocedărilor care îl vizează și pe Steinmetz n-au ajuns ani la rând (din 2008) la procurorii DNA pe motiv că aceștia din urmă… nu le-ar fi cerut (?!).

Nota bene: Proiectul România Curată nu este finanțat la ora actuală de vreo fundație Soros, ci, pe bază de concurs de proiecte, din granturi norvegiene (iar această informație nu reprezintă vreo dezvăluire – cum s-a prezentat în diferite instituții media care au fost finanțate sau au încasat masiv publicitate de la firmele lui Steinmetz -, ci a fost o informație disponibilă pe site de la începutul proiectului – aici). Bonus: Alina Mungiu-Pippidi, atacată în ultimele săptămâni c-ar avea o poziție partizană în dezbaterea legată de situația din Norvegia din cauza acestei finanțări, este colaborator… voluntar în proiectul România Curată, chit că mercenarilor de preofesie le e imposibil de înțeles ce e acela voluntariat (contractul de voluntariat aici). Da, e exact, ca la Radio Erevan. Nu s-a dezvăluit nimic, că nu poți dezvălui ceea ce e cât se poate de vizibil. Și nu a primit, ci a oferit. 


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Excepționalitatea unei știri cu Roșia Montană în UNESCO și ”normalitatea” cotidiană cu presa, educația și serviciile secrete

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *