Dollores Benezic

Dragostea de carti la romani

Am avut o discuție zilele astea cu o americancă din NY, care a trăit un an la București în anii 80. Trebuia să studieze ceva legat de drepturile femeilor în România, dar s-a lovit de o „transparență opacă” a partidului, care i-a aprobat șederea aici, dar i-a făcut imposibilă practic studierea temei. Americanca povestea că una dintre amintirile ei „tari” de aici a fost că a trebuit să dea o pereche de blue jeans, șpagă, unei bibliotecare ca să poată scoate o anumită carte din bibliotecă. A dus-o la Ambasada SUA unde a xeroxat-o apoi a returnat-o bibliotecii. Aia a fost una dintre puținele ei realizări în România.

***

În zilele noastre, grija bibliotecarelor față de cărți seamănă cu lupta ideologică dintre comuniști și capitaliști, doar că nu le mai corupe nimeni cu blugi americani, că ăia sunt pe toate drumurile. Cititori nu prea sunt. În căutarea cărții de luna asta de la clubul de carte am ajuns în sfârșit și eu, ieri, la unul dintre sediile Bibliotecii metropolitate București, de lângă blocul meu. Înăuntru, pustiu ca în alimentarele lui Ceaușescu, pe vremuri. Intrarea mea, însă, a fost salutată de un dispozitiv electronic care a scos un fluierat admirativ, știți, precum fluieră șantieriștii fetele. Fluierul a trezit la viață o voce ascunsă după niște rafturi.

– Da, ce doriți? Și se ițește de după un stâlp o doamnă de vreo 150 de ani, îmbrăcată cochet, dar care exagerase cu rimelul. Ambele arcade erau lipite de gene printr-o pastă groasă, neagră, de rimel. Când clipea genele se dezlipeau și apoi se lipeau la loc, ca două pensule răsfirate pe o paletă năclăită cu tempera neagră. Cât timp am vorbit cu ea nu mi-am putut desprinde practic privirea din arcadele ei. Arăta ca un clown mirat și trist.

– Vreau să împrumut și eu o carte, zic.

– Daa, iubita, știu, îmi pare rău, dar nu se poate până în octombrie. Știu că au început școlile, dar uite trebuie să zugrăvim… a început să turuie ceva despre zugravi și termene, n-am înțeles mare lucru.

I-am zis că nu mă interesează pentru școală, deși, iată, taman la începerea școlilor ei nu sunt gata cu biblioteca, dar că îmi trebuie cartea cutare pentru clubul de carte.

– Ah, oricum nu am cartea aia, dar după ce zugrăvim o să avem și o sală de întâlniri aici, pentru socializare. Și vă invităm aici să țineți clubul, zice doamna. Și a mai fâlfâit o dată, lipicios, din gene.

Am plecat cu întrebarea dacă oare era bine să-i fi spus de faza cu rimelul sau așa voia ea să fie?

***

Revenind la cărți. Constat că subiectul e prezent în media, deși n-ai zice că cititul ar fi prezent și în viețile noastre. Înțeleg că s-ar fi furat niște cărți pe care o organizație care promovează cititul le-a legat cu lanțuri în metrou. Nu aprob fapta, deși era de așteptat într-o țară în care există atâta cleptomanie și dorință de epatare, încât lumea și-a cumpărat colecții întregi de cărți date cu diverse ziare, doar ca să arate bine rafturile din living. Mă întreb, însă, cum au gândit cei de la organizația respectivă că va funcționa treaba? Presupunând chiar că am fi fost o nație de nemți cinstiți și studioși.

Deci urci într-un metrou și te apuci să citești un roman captivant. Taman când te prinde intriga auzi că trebuie să cobori, că ai ajuns la destinație. Ce faci, iei cartea cu tine sau rămâi cu curiozitatea care te va omorî până data viitoare? Și când va fi data viitoare, că nu știi dacă mai nimerești același metrou și găsești cartea liberă, nu? Eu una, de câte ori am mers cu metroul, n-am găsit nicio carte legată de scaun.

Dar, mă rog, o fi un mod de a promova cititul, de a deschide apetitul, de a te face să cumperi cărți, poate. Nu e rău, dar, iată, nici bine nu iese. Pentru că până la urmă cine vrea să citească o face oricum, fură din librării, descarcă de pe net, împrumută de la prieteni sau de la biblioteci. Cartea e făcută ca să circule, n-ar trebui să ne ofuscăm atâta că se fură. Atâta vreme cât există speranța că ea va fi citită măcar de un singur om, tot e un câștig. De aia acum exact doi ani am decis să donez biblioteca pe care o aveam la mama și probabil că voi face același lucru și cu asta a mea de acasă, cândva. Cum spuneam și atunci, mi se pare trist că strângem cărți toată viața, cu o avariție nedemnă de o cauză atât de nobilă, și le ținem sub obroc, să se prăfuiască, în loc să le lăsăm să fie citite, răsfoite, pierdute, găsite, frunzărite. Oricum, numai prăfuite n-ar trebui să fie. O carte trăiește numai prin ochii cititorilor ei. Altfel degeaba ne dăm iubitori de cărți. E ca și cu iubitorii de păsări care le țin în colivii. Ca și cu iubitorii de maidanezi sau de cai sălbatici din Deltă. De fațadă. Pentru că dă bine în ochii celorlalți să ai bibliotecă mare și să zici că citești.

Ca parlamentarul doctorand care are ca pasiune – pe lângă mersul la hramuri de biserici – cititul. Dacă n-ați citit încă acest interviu cu unul dintre tinerii parlamentari ai patriei, vă sfătuiesc s-o faceți, pentru că el citește acolo, în fruntea țării, și pe banii voștri. Și ca el vin mulți din urmă ;)


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *