Domnului Daniel Barbu. Ce ”riscă” politicienii români. Și de ce nesimțirea nu-i face eroi

Acest text nu este despre cea mai grea ori cea mai periculoasă meserie sau profesie din lume. Ci despre nesimțire. Oricât s-ar chinui domnul senator și ex-ministru al Culturii Daniel Barbu să ne convingă, există statistici ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), care îi infirmă spusele. La categoria celor mai riscante meserii/profesii regăsim constant, pe primele poziții: pescarii, minerii, pompierii, cascadorii, piloții de avioane, jurnaliștii, geniștii, polițiștii, șoferii de camioane și/sau autobuze. Dacă n-o să dați și de profesia de militar printre primele zece, e pentru că războiul nu este o ”muncă” în adevăratul sens al cuvântului și pentru că, în ciuda aparenței generată de disproporția cu care sunt difuzate știrile de pe front (comparativ cu știrile legate de alte profesii sau meserii), războiul nu este, la nivel mondial, cea mai importantă ocupație a oamenilor (mă rog, traumele și sechelele cauzate de războaie nu se regăsesc în totalitate în statisticile OMS și pentru că există o tendință a autorităților fiecărui stat să le nege sau minimalizeze). Pe lângă statisticile pe meserii și profesii, există clasificări și în cadrul fiecărui domeniu – că e mai periculos să activezi ca polițist în Mexic decât în Germania, că nu e totuna să fii miner de subteran în China ori miner la suprafață într-o țară dezvoltată, cum nu e același lucru să transmiți, ca jurnalist, corespondențe din Irak și Siria, să publici anchete despre mafioți și rețelele lor de putere, ori să faci interviuri cu politicieni în sufrageria acestora din urmă, iar munca „de teren” să se rezume la participarea la conferințe de presă cu mai multe sau mai puține pișcoturi și măsline.

Oricum am lua-o însă, nici la modul general, și nici în propriul domeniu, politicienii, respectiv politicienii români nu se află în topul celor care practică cele mai riscante meserii. Dacă ar fi doar să compari cu ce înseamnă să fii în aceste zile politician de opoziție în Turcia sau Rusia, să fii disident în China, pentru a nu mai vorbi de cine știe ce țară bananieră în care guvernele se schimbă mai des precum ciorapii, iar noțiunile legate de libertatea de exprimare, de asociere ori drepturi civice sunt la fel de cunoscute precum sanscrita, cred că politicienii noștri sunt ultimii care se pot plânge. ”Riscul” major pentru cei mai mulți dintre ei e că vor ajunge într-o celulă de 4×4, în care nu vor fi singuri, că celula aia n-are frigider și plasmă și nici măcar mobilă de la Ikea. La categoria ”riscuri asociate” ar mai intra neglijența care ar putea duce la blocarea unor conturi ori confiscarea unor mașini și/sau case, dacă n-au fost precauți să-și țină banii prin Elveția, Cipru ori Panama, iar vilele să și le construiască pe Coasta de Azur. Dar aceste riscuri nu sunt generate automat de fișa postului de politician, ci de modul în care politicienii înțeleg să-și desfășoare activitatea.

Desigur, am putea lua afirmațiile lui Daniel Barbu, cum că meseria de politician în România ”este mai riscantă decât misiunea unui soldat în Afganistan” ca o metaforă. Însă și de asemenea ”metafore” (în care d-nul Barbu recidivează) e prea plin paharul și dă pe afară. Pentru că e genul de ”metaforă” care sugerează conflictul și o stare de război permanentă. Conflict între cine și cine? Între politicieni și cetățeni? Păi cine a creat un asemenea conflict, când starea de normalitate ar trebui să fie exact pe dos? E vinovat cel care se apără că ripostează la agresiunea atacatorului?

Și chiar dacă nu reușim să stabilim cine a ridicat primul piatra, nu, nu e un act de eroism să fii politician în România, și niciunde în lume. E o opțiune, o alegere. Există situații în care variantele unei persoane sunt limitate – cum ar fi dacă te naști într-o localitate minieră din China ori pe țărmul sărac al cine știe cărei mări sau ocean. Că vrei sau nu, tot miner sau pescar ajungi. Cine alege, însă, să fie politician, nu se poate plânge de lipsa opțiunilor. O face în cunoștință de cauză, putând să estimeze avantajele și dezavantajele. În aceste condiții, hiperbolizarea riscurilor ocupației de politician în România ultimilor ani denotă cel puțin indecență.

Să ajungem numa să prindem ziua aia în care să zicem că uite, majoritatea politicienilor români își mâncă sănătatea și își sacrifică o carieră profesională alternativă pentru binele comunității și n-ar fi atunci niciun bai să le plătim sporuri și să le mulțumim. Dar ziua aia e încă departe și până când o veni, tocmai aflăm că alți patru militari români au fost răniți în Afganistan, în urma exploziei unei mine improvizate. De parcă mai era nevoie de o asemenea știre tragică pentru a înțelege cât de mic e caracterul unor politicieni ca Daniel Barbu, și cât de mari sunt nu așa-zisele riscuri la care sunt expuși, ci doar stima lor de sine.

***

P.S.: Despre exacerbarea reacțiilor la adresa comparației lui Daniel Barbu, a scris Tolo, aici. Într-adevăr, pentru a răspunde și a sancționa nesimțirea și indecența unor politicieni, nu le pui bocancul pe față. Asemenea reacții violente, nu fac decât să-i dea dreptate lui Daniel Barbu. Nesimțirea și indecența politicienilor se sancționează cu totul altfel, mult mai simplu, cu ștampila, în ziua votului.


Recomandări

One thought on “Domnului Daniel Barbu. Ce ”riscă” politicienii români. Și de ce nesimțirea nu-i face eroi

  1. Ion Podocea

    Da, aveți dreptate, Pot să adaug că aș fi fericit dacă mulți, mulți din așa ziși politicieni români, nu s-ar fi sacrificat pentru mine.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *