În această săptămână, Andrei Pleșu a reflectat asupra solidarității (reflecțiile aici). Și nu a oricărei solidarități, ci a celei patologice. Adică a solidarității bolnăvicioase, morbide, care indică prezența unei boli fizice sau psihice (că asta ne spune DEX-ul că înseamnă patologic). Pentru a nu extinde foarte mult contradicția terminologică atent căutată de domnul Pleșu, să spunem că solidaritatea reprezintă acel sentiment care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor reciproc, să se susțină unii pe alții. Contradicția e doar o licență literară, o diversiune și o agățătoare de trafic, pentru că altfel solidaritatea e, prin definiție, un termen pozitiv. Limba română are un cuvânt pentru ceea ce domnul Pleșu numește solidaritate ”bazată strict pe interes: politicieni, oameni de afaceri, infractori, carierişti de duzină, colegi de breaslă „ţin aproape” nu pentru a sluji o cauză bună, ci pentru a-şi obloji intrigile, matrapazlîcurile, vanităţile, proiectele de parvenire proprii”. În DEX, în Codul Penal și în limba vulgului asta se cheamă complicitate. Nicidecum solidaritate. Asupra acestui tip de solidaritate patologică (cum îi place domnului Pleșu să o numească) nu insist, pentru că e, cum spuneam, pur și simplu, un artificiu autorial. La fel cum nu insist nici asupra solidarității ”trendy” ori a solidarității ”de gașcă” (asupra cărora mai reflectează domnul Pleșu). Pentru că rolul acestor tipuri de solidarități patologice e doar acela de oferi un context negativ tipului de solidaritate care pare a-l deranja cu adevărat pe domnul Pleșu.
”Un tip de solidaritate discutabil este acela care rezultă din religia angajării. Nu se cuvine să stai deoparte. Chiar dacă nu înţelegi întotdeauna despre ce e vorba, chiar dacă nu eşti sută la sută convins că strigătul tău e legitim, că ai adoptat o „cauză” perfect acoperită raţional, important e să nu te laşi! Să ieşi la luptă! Să dai de pămînt cu establishment-ul! N-ai neapărat soluţii. Ai nervi! Ai drepturi! Şi, oricum, nu rişti nimic! Din păcate. Uneori, e „cool” să ai de a face cu jandarmii. Capeţi, astfel, un nimb haiducesc, „te dă la televizor”, devii „ideolog” şi poate „lider”.” (Andrei Pleșu)
Nu e greu de citit printre rânduri la cine se referă domnul Pleșu. Cine sunt cei care ”nu s-au lăsat” în toamna anului trecut, când au ieșit, cu zecile de mii în stradă. Cine sunt cei care au atacat frontal establishment-ul. Cine sunt cei care au avut de-a face cu jandarmii (și cu abuzurile acestora). Cine au fost acuzați că fac asta doar pentru a fi ”cool”, pentru ”a fi dați la televizor”, pentru a câștiga titulatura de ”lider”.
Pentru a nu exista dubii, domnul Pleșu mai adaugă: ”Mai e şi „solidaritatea” derivată dintr-o dorinţă multiplu împărtăşită de a participa la o „paranghelie”. Viermuiala comunitară (de stradă, de club, de stadion) devine hobby. „Vrem fun!” „Te fac o Piaţa Universităţii?”, „Vii diseară la un marş de protest?””.
E nevoie, oare, de un desen în plus pentru a înțelege că nu există niciun dubiu la cine se referă domnul Pleșu și către cine arată cu degetul că ar suferi , că ar fi bolnav de solidaritate? De fapt, întrebarea corectă nu e la cine se referă (pe cine vizează) domnul Pleșu în acest text (răspunsul e mai mult decât evident), ci ”de ce o face?”. Care sunt resorturile intime pentru care nu doar că nu a rezonat (și nu rezonează) cu Toamna Românească? Și, mai ales, nu doar de ce nu rezonează, ci de ce simte nevoia să o pună la zid. Să o arunce în derizoriu. Să o încadreze în domeniul patologicului, al bolii fizice sau psihice, al morbidului. Să o eticheteze ca ”hobby”, ”paranghelie” sau ”viermuială comunitară”.
Un prim răspuns la aceste întrebări poate fi găsit în istoria contemporană a României. Cea de dinainte de 1989. Cea în care, nici la nivelul intelectualilor, nici la cel al maselor nu am avut parte de vreo mișcare de solidaritate care să se opună comunismului. Fronde , opoziții individuale sau chiar revolte au mai existat, pe ici, pe colo. Fie că s-au manifestat la un nivel vestimentar (blugi și plete), fie la nivel intelectual (mai o grevă a foamei, mai o scrisoare, mai un interviu pentru presa vestică), fie chiar la nivelul revoltelor (Valea Jiului, 1977 sau Brașov, 1987). Atunci, ca și acum, s-au găsit însă justificări pentru a explica ne-angajarea. Ne-implicarea. Lipsa de solidaritate cu cei care au avut curajul să se opună. Atunci, ca și acum, se puteau oferi explicații (și s-au oferit) de genul: pentru că nu merita să te solidarizezi cu rockerii de ieri – hipsterii de azi sau ”solidaritatea ”trendy”, cum o etichetează domnul Pleșu; pentru că nici minerii din Vale și nici muncitorii din Brașov nu aveau ”neapărat soluții”; pentru că cei care au făcut greva foamei sau au deschis gura în fața reportofonului vreunui jurnalist străin cel mai probabil au făcut-o pentru că ”vroiau să iasă în față”, eventual să obțină expulzarea în Vest, unde să fie primiți ca ”vedete”. Vă sună cunoscut? Justificări și argumente pentru a explica sentimente altfel cât se poate de omenești – frica (întemeiată sau nu), lașitatea, comoditatea – se pot găsi. Atunci și acum.
Lipsa de solidaritate din perioada comunistă nu poate fi negată, dar e un fapt istoric consumat. De ce caută însă justificări domnul Pleșu pentru ne-angajarea în Toamna Românească (sugerarea ideii că angajarea ar reprezenta un lucru rău e doar o dublă măsură – domnul Pleșu e cât se poate de angajat în textele sale, inclusiv în cel în discuție)? Pentru că nu se poate ca domnul Pleșu să nu fi realizat că a existat o așteptare publică din partea multora dintre cei care au ieșit în stradă să fie și el alături de ei. Sau măcar să se solidarizeze cu ei. Și e vorba de mulți dintre cei care i-au citit textele și cărțile în ultimele decenii. Nu cred că ecourile dezamăgirii generate de faptul că nu s-a implicat, nu s-a angajat, mai exact, că nu s-a solidarizat cu Toamna Românească, să nu fi ajuns la domnia sa. Din discuțiile cu prietenii și cunoștințele, din dezbaterile care au urmat protestelor, din mesajele primite online la propriile articole sau postate la articolele altor autori e imposibil să nu fi înțeles asta. Și repet, dezamăgirea nu a generat-o printre criticii săi, ci printre proprii fani. Cei cărora le-a vorbit (și le-a scris) în toți acești ani despre mizerabilitatea liderilor clasei politice autohtone, despre nocivitatea corupției, despre acapararea de tip mafiot a statului și a instituțiilor lui, despre necesitatea unei însănătoșiri morale a societății românești (și despre implicarea în lupta pentru o asemenea însănătoșire morală), despre ecologia spirituală, despre implicarea oamenilor în schimbarea comunității în care trăiesc. Despre astea și multe altele a fost vorba la protestele de anul trecut. Și, nu în ultimul rând, despre SOLIDARITATE. Pentru toți cei care au pus semnul egal între textele domnului Pleșu și domnul Pleșu, lipsa lui de apetență pentru Toamna Românească a cauzat mirări. Și întrebări. Acum, citind textul domniei sale, cred că au răspunsul.
Notă: În urmă cu câteva luni scriam (textul aici) că cei care luptă pentru Roșia Montană și care au ieșit în stradă în toamna trecută nu sunt în război cu Andrei Pleșu. Inamicii sunt alții. Nu am cunoștință să se fi schimbat lucrurile. Singurul lucru care s-a schimbat (și se schimbă) e percepția unora dintre ei legată de persoana domnului Pleșu. Și față de dubla măsură a textelor sale angajate.
P.S. La o zi după publicarea textului domnului Pleșu pe Adevărul, primesc un mail. Iritarea care rezulta din mesaj nu era legată de textul articolului în sine, ci de faptul că vreo 800 de cititori dăduseră deja like (între timp like-urile au ajuns pe la 1.000). Păi nu e de mirare: nu e domnul Pleșu singurul care în ultimele luni a trebuit să le răspundă prietenilor (și propriei oglinzi) de ce a tăcut în toamna trecută. De ce nu au ieșit și ei în stradă, în ciuda revendicărilor protestatarilor cu care, cel puțin la nivel declarativ, erau de acord. Și atunci, un text al domnului Pleșu care să le acopere propriile comodități și lașități e numai bun pentru like și share. Mă rog, mai există și categoria celor care dau like pur și simplu din snobism sau din adularea necondiționată a domnului Pleșu. O categorie (și mai mică) din neatenție. Eu nu am fost (și nu sunt) chiar atât de iritat: 1.000 de like-uri pentru solidarizarea cu textul domnului Pleșu nu sunt chiar un capăt de țară. Comparativ cu zecile de mii de români care s-au solidarizat în toamnă cu Roșia Montană și Pungești. În stradă, nu pe Facebook.
Lasa, lasa, ca iarasi ne cere Plesu sa ne solidarizam cu el ca in ianuarie. Cit priveste numarul de likes, sint convins ca numai defectiune de comunicare au facut pe ceilalti 20 de milioane de romani sa nu dea si ei like, ca nu stiau ei atunci cind nu se solidarizau cu nimeni si nu faceau nimic, nici sub Ceasescu, nici sub mineriada, nici niciodata, ca aplica de fapt un program profund scris de Andrei Plesu, bine denumit de M Platon o falsa figura morala….
.. cine este marele scriitor „dizident” Andrei Plesu- cel care a dus’o foarte bine in toate regimurile, inclusiv in cel comunist opresiv, in care colegii lui intelectuali mureau cu sutele de mii in inchisorle comuniste- in timp ce el avea privilegiul de a pleca oricand in strainatate – la burse de studii- completand la intoarcere dosarele securitatii cu detalii despre cei fugiti.. „Dizidentul” Plesu devenit apoi marele intelectual „post” neo-comunist, lucrand pentru acelasi regim (neo) comunist in functii inalte de stat, in ultimii 24 ani, face in apusul trist al vietii sale comentarii slugarnice de sustinere a regimului din care face parte si care vinde Romania pe bucati
@mihai
„.. cine este marele scriitor “dizident” Andrei Plesu- cel care a dus’o foarte bine in toate regimurile, inclusiv in cel comunist opresiv, etc etc etc”
Ati uitat sa spuneti si ca e gras.
@silicon_v
o rugăminte, pt. a nu fi obligat să moderez mai drastic comentariile: ”argumente” de genul ”că e gras” păstrează-le pt. alte spații de ”dezbatere”; mulțumesc
domnule Gotiu, foarte ciudat ca nu va deranjeaza comentariul lui mihai, dar va deranjeaza ironia lui silicon v
Si mai are rost sa ne miram ca intre intelectuali si oamenii de rand prapastia se largeste?
Unii dintre ei,altfel intelectuali veritabili,au luat-o”la vale”atat de rapid cu asa-zisele idei de dreapta,incat nu m-ar mira sa le vad/aud/citesc intr-o zi indemnuri a la Malthus…
@ Maria R.
în cazul de față nu e vorba de idei ”de dreapta” sau ”de stânga”, ci de o dublă măsură: ”solidaritate bună” vs. ”solidaritate rea/patologică” (de altfel, un non-sens conceptual); ”angajare bună” vs. ”angajare rea” etc.; de înlocuirea argumentelor cu etichete sau cu artificii și licențe stilistice;
Andrei Pleșu vizează, în textul lui, protestatarii din toamna trecută, dar la fel de bine, ”argumentele” sale le poți aplica și celor care au ieșit în stradă în decembrie 89 și în Piața Universității 90
Cred că s-a strecurat o greșeală în text: revolta de la Brașov a avut loc în 1987, nu în 1997.
Like-urile de pe Adevărul nu au nicio valoare: cine l-a convins pe Pleșu să scrie porcăria asta a avut grijă să organizeze și postacii ca să dea câteva click-uri.
Like-urile adevărate se dau în stradă.
De acord cu „flesh”: like-urile se dau la ordin sau preplatite. Cat despre eseistul (si nu filosoful!) Plesu, toata dezamagirea! A ramas intelectualul lui Basescu, cu toate ca, intre timp, mentorul sau „spiritual” pare a-si fi schimbat pozitia. Sa stiti un lucru: compania Gold Corporation are mana lunga. Biroul din Bucuresti nu doarme. Are grija de intelectualii cu merite speciale. Pas cu pas, isi pregateste caile viitoare de atac. E ca balaurul din poveste: ii tai capetele, dar si le pune la loc, unul cate unul… Si stie de pe acum pe cine poate miza. Ce sa ne mai miram? D-l Plesu este omul care ii trebuie…
E mai simplu decit credeti voi. Plesu e comod, basca Dilema e amica nu primarul de la Alba unde isi tin ei sindrofiile- nu m-ar mira sa fie bani Gold in sindrofia aia Dilema din august, chiar si indirect. Dar omul se simte vinovat, ca oricum nu ii baga el in buzunar pe banii aia, se simte iritat ca voi vreti sa iasa din casa si el nu iese. Si din cind in cind se mai razbuna pe voi, ce sa va fac, si pe dna Pippidi o mentioneaza indrect tot timpul ca fiind prea activista, iil irita si ca ea a ajuns mare profesor in Germania desi o vreme parea ca va ajunge el…intii iritarea, pe urma autojustificarea. Si intelectualii sint oameni, bai Gotiule…chiar aia mai valorosi nu pot totdeauna sa se ridice la inaltimea a ce asteapta lumea de la ei, si nu le place chestia asta…
Andrei Plesu poate sa scoata pamblici pe nas si CD-uri cu romante (ceea ce de altfel a si facut, dar eu vorbesc aici la nivel metaforic) ca nu il mai crede nimeni, chiar daca ii da like-uri „pentru ca e haios”. Unul dintre cei mai saltareti traseisti politici de dupa revolutie, membru in nu stiu cate cabinete, comisii si comitete guvernamentale, non-guvernamentale si prezidentiale, este si un infocat luptator crestino-estetico-filozofic impotriva comunismului. In mintea sa, foarte grav, dar explicabil pentru modalitatea umoristica a fiintei sale, chestii precum solidaritate, comunitate, manifestari sunt periculos de apropiate de „comunism”. Comunismul este insa, pesemne, o abstractiune duioasa pentru dansul, atata vreme cat pe vremea aceea, in cei mai negri ani ai ceausismului represiv, numitul fusese ‘repartizat’ de regim intr-un loc mirific, pe o fosta mosie boiereasca de la Tescani, unde facea saptamanal chiolhanuri in timp ce tinea un fel de jurnal filozofic, de elev de clasa a 9-a si trimitea, din cand in cand, scrisori „iubitului presedinte N.C.” cu calde rugaminti de a-l reprimi in Partid si in universitate si unde inca isi vedea viitorul intru propasirea apetitului sau pentru cultura, filozofie, morala si umor.
Arătând cu degetul spre Andrei Pleşu, criticându-l şi descalificându-l simt că şi eu, un nimeni, în coada intelectualităţii capăt, aşa, o anvergură măreaţă…se ciuleşte urechea şi la spusele mele. Mă ce important mă simt…mă ce de sus am început a privi! Balsam nu alta, spusele lui Pleşu! Ele îmi dau prilejul ca să mă da şi eu rotund! :)
nu eu îl descalific, eu doar atrag atenția asupra a ceea ce scrie; asta ține de profesia de jurnalist pe care mi-am ales-o; să înțeleg că Andrei Pleșu e ”de neatins”, să nu care cumva să-l critice cineva (mai exact, să critice ceea ce spune ori scrie), că automat asta înseamnă că vrea ”să se dea rotund”?
ai dat like la articolul lui Andrei Pleșu?
Pre limba vulgului dar chiar si in Codul Penal, solidaritatea lu` Plesu se numeste CARDASIE!
…si nici dvs, domnule Plesu vreun mare ganditor – aura asta de mare intelectual din pacate, v-am creat-o tot noi :)