Valer Simion Cosma

„Unii nu știu cum e să-ți vezi copiii flămînzi și de ce e în stare părintele să facă pentru copiii săi”

– Domnu, da ești pocăit?
– Nu.
– Da ești patron?
– Nu.
– Da ce ești?
– Profesor de istorie, zic.
– Da au profesorii așa mulți bani?
– Nu-s banii mei. I-am primit.
– De la cine?
– De la oameni care vor să ajute, care mai dau din ce au, pentru că cred că așa e normal să facă, pentru ca să ajute pe cei aflați în necaz.

Are în jur de 10 ani, a zîmbit într-una de cum m-a văzut în casă și desface pofticios o pungă de turtă dulce. Și-a pierdut un picior (de la genunchi în jos) picînd sub ștraif (căruță) și stă pe canapea lîngă sora sa mai mică care privește cumva în gol datorită unor probleme cu ochii.

Mama nu știe să-mi explice ce are la ochi, zice că a dus-o pe la ceva doctori dar n-au avut ce să-i facă, bani de specialiști n-a avut, iar cei la care a mers i-au zis să mai vină, să mai încerce, poate se rezolvă ceva. Fetița nu vorbește nimic, își tot rotește capul, parcă ghidată cînd de o dîră de lumină, cînd de vocile din jur.

Am ajuns la ei pe întuneric, în jur de 9 seara. Am întrebat la magazin în sat unde locuiesc, știind numele doamnei pe care o luasem sâmbătă la ocazie împreună cu fiica și băiețelul ei. Vînzătoarea mi-a dat ceva indicații după care mi-a zis să mă țin după căruța care tocmai pleca, că tot acolo merg. Așa am făcut. Ba i-am și abordat pe cei doi flăcăi din căruță și i-am rugat să mă ghideze.

Aveam să aflu că sunt rude cu cei din familia la care voiam să merg. De la un punct, cum ne apropiam de marginea satului, asfaltul se desfăcea în tot mai multe gropi după care, din fața unei clădiri înalte, veche și ruinată, calea lor o cotea la stînga pe o potecă noroiasă tot mai greu accesibilă pentru mașina mea.

Am oprit și am încărcat cele aduse în căruța lor și am urcat cu ei către casele din preajma pădurii. Erau 4 case, 4 familii, din același neam. Mulți copii, de toate vîrstele. Ne-au întîmpinat doi cîini zgomotoși pe care flăcăii i-au îndepărtat degrabă din preajma mea. Eu am fost poftit în casă în timp ce ei s-au apucat să descarce cumpărăturile. 4 din cei 12 copii erau cu handicap, stăteau pe pat și așteptau să vină tatăl de la muncă, știind că le aduce cîte ceva.

– Nu beți o cafea? m-a întrebat doamna ce ulterior mi-a explicat că ea e șefa în casă și la ordinele căreia tinerii se executau cu repeziciune.

– Ba da. Mulțumesc!

A pus pe sobă un uticău în care a încălzit cîteva minute niște apă, după care a frecat de zor, vreo 5 minute un pliculeț de cafea, să fie bună. Am fost poftit să mă așez pe pat lîngă fetița nevăzătoare și băiatul fără un picior.

Au început să-mi spună despre viața lor. Într-un lighean albastru era aluat pregătit pentru pîine, dar acum că le-am adus eu pîini a zis că le face la copii gogoși și plăcinte, că le plac dulciurile. După cîteva minute a ajuns și soțul cu încă un puștan și 3 pungi de pufuleți.

Ne-am apucat de povești, eu fiind cel cu întrebările. Nu au pămînt, nu au ajutor social, doar ce fac cu ziua și pensia de handicap a unuia dintre copii, plus alocațiile. Nu au școală, nu știu scrie și nu are cine să-i ajute cu actele pentru ajutor social și pentru a obține indemnizație pentru ceilalți copii cu probleme. Nu iau indemnizație de însoțitor.

Probabil nu iau ajutor social pentru că în curtea lor noroioasă își odihnea bujiile și o mașină parțial rablagită, dar suficient de „valoroasă” cît să-i scoată din rîndul celor îndreptățiți să primească venitul minim garantat și implicit asigurările de sănătate aferente.

– Am calul ăsta roș și cu el mai lucrez prin sat cînd e nevoie. Dar oamenii nu prea ne dau bani, ne dau de obicei alimente. Nu zic, e bine și așa, dar avem nevoie și de bani, că azi fără un ban în buzunar nu ești om, nu te poți porni nicări. Mai aducem lemne, mai cărăm una, alta, facem și noi ce putem.

În trecut au mai primit ajutoare de la frații lor pocăiți.

– A venit odată un camion mare cu haine, din America. Apoi nu știu cum s-o făcut împărțeala că la noi au ajuns mai mult haine descusute, niște paltoane lungi și ceva papuci. Ne-au dat și o grămadă de sutiene și chiloți din astea second-hand. Apoi ce să facem noi cu atîtea sutiene și chiloți, mai ales că chiloții erau din ăștia mai de domnișoare, cum îs la televizor? Le-am dat la copii să se joace cu ele, de-au umplut curtea și ulița pe aici și-am avut ce strînge la ele, ca să nu ne certe lumea. Uite ce încălțări și ce haine avem acum? Nouă ne-ar prinde bine niște cizme, că la cum e aici la noi nu poți umbla cu altfel de păpuci.

Mi-au dat un număr de telefon și le-am zis că sâmbătă sau duminică merg la ei cu haine și alte alimente, mai ales că multă lume s-a mobilizat deja în urma postării anterioare. Ce am reușit să le duc astăzi am putut cumpăra din banii primiți de la cîteva persoane care m-au contactat pe facebook (se știu ele). Pe lîngă haine, încălțări și alimente, oamenii ăștia ar avea nevoie de cineva să-i ajute cu actele pentru a obține ajutor social și pensiile pentru copiii cu handicap. Cred că sunt îndreptățiți să solicite și indemnizație de însoțitor. Copiii au neapărată nevoie de consult medical. Nu mă pricep, dar am vaga senzație că unele dintre afecțiunile care-i chinuie ar fi putut fi evitate/ameliorate dacă ar fi fost consultați și tratați la timp. Și să nu uit, cel mic, fără juma de picior, m-a întrebat dacă nu-l pot ajuta să primească o proteză, să umble mai ușor. I-am zis că încerc.

Oricine poate da o mînă de ajutor în vreun fel sau este dispus/ă să sacrifice cîteva ore/zile pentru a-i ajuta cu actele și cu mersul la doctor, este rugat/ă să mă contacteze. Eu nu am timpul, puterea și energia necesare să mă ocup de așa ceva, dar pot intermedia și pot ajuta cu transport sau alte cele. Locuiesc la o oră și ceva de Cluj, juma de oră de Zalău, într-unul din multele ghetouri rurale pe care le puteți găsit în dosul vieților normale.
Pentru sâmbătă/duminică intenționez să livrez pachetele pregătite, însă, la cum s-a mobilizat lumea, nu cred că e de ajuns mașina mea (destul de mică), așa că oricine are timp și disponibilitatea să facă încă un transport, este binevenit să mi se alăture. Pentru detalii, vă rog să mă contactați în privat.

Știu, astfel de acțiuni nu sunt decît biete pansamente și nu pot înlocui măsuri de protecție socială serioasă, avînd parcă mai mult rolul de a ne liniști conștiințele și a mai arunca o brumă de speranță către învinșii vremurilor noastre. Dar în contextul actual, cu toată isteria anti-săraci, anti-asistați și anti-romi, vehiculată prin media și prin online, e puțin probabil ca astfel de politici și intenții să aibă parte de simpatia și suportul publicului, indiferent de la cine ar veni.

La noi, din păcate, au priză la public în special programele de ajutorare financiară a investitorilor, de salvare a băncilor și de sprijinire din fonduri publice a celor care în urma diferitelor schimbări fiscale riscă să piardă 2-300 de lei din cei 5000-10.000 de lei încasați lunar.

P.S. Nu aș fi pus fotografia, dar o fac pentru că postarea precedentă a stîrnit și unele reacții dubitative generate, cică, de contextul exploziei de ”fake news-uri”, fiind temeri că povestea ar fi inventată, că apelul la mila publicului ar urma rețeta Filantropica.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “„Unii nu știu cum e să-ți vezi copiii flămînzi și de ce e în stare părintele să facă pentru copiii săi”

  1. Jacques

    Vai, ce articol împotriva mainstream-ului!!! Foarte iliberal, condamnabil de iliberal! Pe Contributors nici n-ar avea loc. Ce șansă să dăm unor oameni care nu-s în stare să performeze, să pornească un site cu ceva, un start-up? Mai bine să ne dăm o șansă ca să scăpăm de noua rinocerizare, să nu mai fim man-like, ci și omenoși, chiar umani. Dumnezeu și buna judecată să v-asiste permanent (inclusiv pe super-marketables, undependables și alți autoconstruiți cu fitness evolutiv ridicat)!
    Felicitări pentru gest și articol!

    Reply
  2. NC

    ”Ce șansă să dăm unor oameni care nu-s în stare să performeze, să pornească un site cu ceva, un start-up?”
    Să le dăm șansa de a avea/forma o pătură de antreprenori omenoși (că tot e acum iufa asta națională cu România Start Up Plus și Start Up Nation). Adică să umanizăm responsabilitatea socială. Observați că al doilea grup după ”pocăiți” de la care copilul din articol avea o așteptare sunt patronii.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *