Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea.

Știrea săptămânii trecute a fost lansarea aplicației dezvoltate de Asociația Tandem, cu finanțare de la Fundația Orange, prin care nevăzătorii au acces în metrou ca și când ar vedea. Printr-o aplicație gratuită descărcată pe telefonul mobil, nevăzătorul este ghidat audio cu ajutorul semnalelor primite de la niște balize montate pe pereții stațiilor de metrou. Când trece prin dreptul lor, călătorului îi spune telefonul în ce stație e, dacă s-o ia la stânga sau dreapta, să urmeze un culoar, să urce sau să coboare niște scări.

Asta a stârnit, neașteptat, pe lângă reacțiile entuziaste adresate oamenilor care au muncit la proiect, și niscaiva cârcoteli mioritice. Că de ce era nevoie de așa ceva, că oricum nevăzătorilor le plătește statul (deci noi toți) însoțitori, că e o chestie prin care încă o corporație își face reclamă și câștigă bani (!) și că ce nevoie au nevăzătorii de metrou, unde au ei de mers? Câțiva cunoscuți mi-au comentat ușor defetist: da, și până la metrou cum ajung, se teleportează?

Apoi am mai auzit și varianta „la naiba, vom avea acum și din ăștia în metrou, nu erau destui ăia care nu știu să stea pe dreapta pe scările rulante!”. Și pentru că nu suntem noi dacă nu facem și nițel haz de necaz, a apărut rapid și bancul despre „cum reușește să intre un orb la metrou”. Din a doua încercare, ca noi toți, că nu nimerește nici el să bage cartela cu săgeata înspre înapoi 😉

Ca să mă lămuresc direct de la sursă, de ce le trebuie nevăzătorilor acces la metrou, am petrecut o jumătate de zi cu Florin Georgescu, președintele Asociației Tandem, cel care a accesat finanțarea de la Fundația Orange și a implementat proiectul. Florin are 42 de ani, e absolvent de psiho-pedagogie, are un doctorat în educație și nu vede cam de la 14 ani.

Dacă e să se descrie singur începe invers: „în afară de faptul că nu văd, ceea ce e evident pentru oricine la prima vedere, eu sunt tipul ăla care cântă la chitară, la saxofon, face pe dracu în patru sau e un idiot. Prietenii pot să spună despre mine oricare dintre „calitățile” astea 😉 

După ce am trecut de momentele stânjenitoare de început, în care eu puneam întrebări tâmpite de genul „dar cum simțiți că nu mai sunt trepte și urmează peronul, dacă nu aveți baston?”, iar el se întreba cine dracu mai e și asta și ce vrea de la mine? (mi-a mărturisit asta la final), am ajuns să ne ținem de braț, să ne tutuim, eu să închid ochii ca să simt ce simte el, el să se deschidă până la urmă și să-mi povestească și cum își vrăjea colegele în facultate…

Am intrat la metrou, am mers câteva stații, am ieșit, ne-am plimbat prin București, am traversat un pic ca chiorii printre mașini, și am râs de asta, am vorbit despre cum e să simți bolarzii de pe trotuar cu tibia, atunci când nu-i depistezi cu bastonul, cum a fost când a căzut într-o groapă săpată de Apa Nova tot pe trotuar, ce înseamnă smartphone-ul pentru un nevăzător, cum îl ajută să meargă pe stradă, să cheme un Uber, să afle dacă e lumina aprinsă sau stinsă în casă sau să se joace Lords&Knights online și în general cam tot ce pot discuta doi oameni într-o duminică după amiaza, la o terasă, cu câte o bere rece în față. Pe care a dat-o el 😉

 

Citește integral articolul pe Dollo.ro


Recomandări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *