Andrei Macsut

Despre majorităţi sau de ce votul este cea mai puţin importantă atribuţie cetăţenească

În 2007, la primul curs de comunicare politică, doamna profesor își începea prelegerea cu afirmația: „Ca politologi, veţi constata că de cele mai multe ori majoritatea se înșală”.

Dincolo de reacția iniţială de şoc, există mai mult de un dram de adevăr în această afirmaţie, fapt devenit tot mai evident odată cu Brexit-ul şi cu ascensiunea spectaculoasă a populiştilor precum Donald Trump în SUA. Mai surprinzător decât întâmplările în sine, însă, este cât de puţin înţeleasă a ajuns democraţia să fie. Deşi în mod cert au existat voci care s-au bucurat sincer pentru decizia luată în mod predominant de către clasa muncitoare din Anglia de a retrage Regatul Unit din Uniunea Europeană, reacţiile celor care s-au opus deciziei se pot rezuma la două idei simple: „Ne trebuie o majoritate mai bună (pe care trebuie să o creăm)” şi „ne trebuie educaţie mai bună (pentru a crea acea majoritate)”. Însă educaţia mai bună nu creează automat şi o majoritate în ansamblu mai bună. Oamenii bine educaţi sunt aceia capabili să gândească pentru sine, să articuleze un punct de vedere propriu, să se documenteze şi să elaboreze propriile opinii. Aceste opinii, însă, sunt diverse şi individuale, deci foarte rar se vor găsi oameni educaţi care să cadă întru totul de acord asupra orice în afară de cele mai elementare chestiuni, chiar şi atunci când scopul urmărit este acelaşi. În cel mai bun caz, educaţia poate crea indivizi mai buni (lucru de altfel binevenit şi necesar) dar nu o majoritate mai bună. De fapt, cu cât o populaţie este mai educată, cu atât are o mai mare diversitate de opinii şi cu atât devin mai mici grupurile care pot să cadă de acord asupra oricărui lucru. Situaţia este cu atât mai adevărată pe măsură ce creşte şi nivelul de specializare, din simplul motiv că nimeni nu poate fi expert în toate şi mereu ceea ce nu ştii este mai mult decât ceea ce ştii. Astfel, în orice decizie despre politici publice care trebuie luată în mod democratic există mereu câteva opinii ale specialiştilor, minoritare ca număr, dar de mai mare valoare decât părerile oricărui alt grup. Cu alte cuvinte, pe aproape orice subiect opinia majorităţii are şanse mult mai mari de a fi eronată decât cea a unei minorităţi specializate. Ce înseamnă acest lucru pentru democraţiile de astăzi?

În termeni generali, felul în care se practică astăzi democraţia este profund defectuos. Mecanismele care se bazează pe o majoritate (cum ar fi unele alegeri sau referendumurile) reduc probleme complexe la alegeri binare (da/nu, rămâi/pleacă, partidul A/partidul B etc.) şi permit ca opiniile unei majorităţi oricât de mici să ignore complet poziţiile oricărui grup minoritar. „Aşa funcţionează democraţia” ar spune unii. Însă democraţia nu este despre majoritate şi niciodată nu a fost. „Democraţie” înseamnă „putere poporului” – a întregului popor, nu numai a majorităţii. În antichitate, „poporul” era un grup mic de bărbaţi care aveau proprietate asupra pământului şi puteau pretinde a fi „cetăţeni” (aşa numitul demos). Astăzi, „poporul” include toţi cetăţenii: majoritatea şi minoritatea împreună. Astfel, puterea trebuie exercitată de toată lumea şi în interesul tuturor. Astfel, principiul care stă la baza unei democraţii nu este voinţa majorităţii şi nici măcar votul, ci compromisul. Poate că cea mai bună cale de a înţelege democraţia liberală este ca acel sistem politic în care deciziile se iau ţinându-se cont de toate părerile exprimate. Tocmai de aceea există reprezentare proporţională, tocmai de aceea libertatea de exprimare contează atât de mult în democraţia liberală şi tocmai de aceea forţele anti-democrate cum ar fi populiştii fac apel la o numită majoritate şi demonizează grupurile minoritare, fie ele politice, etno-religioase, sociale, profesionale sau de orice alt fel. Insistenţa liberalismului pe drepturile individuale asupra celor colective se poate explica tocmai prin dorinţa de a proteja o minoritate (individul) de majoritate, indiferent care ar fi contextul.

Orice ţară în care unei minorităţi anume nu i se recunoaşte putere proporţional cu numărul de susţinători nu poate fi considerată o democraţie liberală autentică. Orice ţară în care opiniile unei minorităţi sunt ignorate cu totul în favoarea majorităţii nu poate fi considerată o democraţie liberală autentică. Acest lucru nu înseamnă, însă, că o democraţie se îngrijeşte numai de nevoile celor puţini. Dimpotrivă, o democraţie caută să se îngrijească de nevoile şi de interesele (chiar dacă nu întotdeauna şi de voinţa) majorităţii pe orice subiect, dar face acest lucru într-un fel care ţine cât de cât cont şi de alte păreri. Cheia este, din nou, compromisul. Acesta este, de fapt, felul în care ar trebui să funcţioneze un parlament: majorităţile necesare pentru adoptarea unor proiecte de lege ar trebui să se formeze de la caz la caz între diferite grupuri cu diferite interese în urma unor negocieri şi a unor amendamente care aduc tuturor anumite beneficii. Parafrazând autorul Cristopher Paolini, un compromis bun lasă pe toată lumea la fel de nemulţumită.

Referendumurile şi alegerile de tip binar înlătură nuanţele şi simplifică probleme complexe până când un compromis nu mai este posibil (în fond, nu poţi fi simultan şi în UE şi în afara sa). Asemenea mecanisme sunt departe de a fi unelte democratice de „împuternicire a cetăţenilor” întrucât creează diviziuni artificiale în societate şi sunt mai apropiate de mecanisme populiste de legitimare a refuzului de a ţine cont şi de alte opinii, ale unor grupuri mai mici dar poate mai în cunoștință de cauză.

Ce putem, deci, face pentru a ne îmbunătăţi sistemele democratice? În primul rând, putem căuta să îmbunătăţim sistemul politic şi de luare a deciziilor pentru a reprezenta mai bine voinţa grupurilor constitutive. Nu este democratic dacă unele opinii sunt ignorate de-a dreptul sau interzise pentru că supără sau deranjează anumite grupuri. Afirmaţia este valabilă inclusiv pentru opiniile extremiste, care trebuie auzite şi adresate pe cale instituţională (chiar dacă grupurilor extremiste în sine li se blochează accesul la funcţii publice). Orice grup extremist are nevoie de sprijin popular, iar susţinătorii sunt adesea motivaţi de diferite probleme sociale în jurul cărora grupurile extremiste îşi construiesc identitatea. Ignorarea grupurilor extremiste şi a cauzelor sociale care stau la baza identităţii lor (prin poziţii de genul „nu negociem cu teroriştii”) a permis acestora să controleze discursul şi felul în care anumite probleme sociale sunt văzute, ceea ce le-a adus mai mult sprijin, dar a permis şi abuzuri prin includerea unor grupuri care nu erau extremiste pe lista organizaţiilor teroriste şi excluderea lor din canalele politice formale. Istoriceşte vorbind, asemenea practici au dus la escaladarea tensiunilor, creşterea nemulţumirilor şi, în unele cazuri, la revolte armate. Ca să fie clar: grupurile extremiste (mai ales cele vădit anti-democrate) trebuie să nu aibă acces la funcţii publice pentru a nu deturna din interior sistemul, dar opiniile şi revendicările acestora nu trebuie ignorate. Lupta contra extremismului se poate câştiga numai ideologic, prin politici publice bune. Germania lui Bismark, care era o democraţie (chiar dacă nu şi o republică) a evitat o revoluţie socialistă tocmai pentru că a ascultat revendicările şi doleanţele muncitorilor şi a făcut reforme sociale pentru a reduce nemulţumirile, eliminând astfel din motivele pentru a sprijini mişcările socialiste. Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care nu era o democraţie, nu a procedat la fel şi a văzut ţara întorcându-se împotriva lui. Câteva decenii mai târziu, principalele partide politice din Republica Weimar au crezut că este înțelept să accepte un cancelar din Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German şi au văzut cum un sistem poate fi cu profesionalism deturnat din interior de către un mic partid extremist, întrucât Germania nu avea la acea vreme puterea instituţională de a opri acest lucru. Într-o democraţie, majoritatea nu suprimă celelalte voci. De aceea evenimentele din Turcia de la tentativa de lovitură de stat nu sunt democratice. Voinţa majorităţii a fost impusă şi un proces de reducere la tăcere a celorlalte voci a început. Erdogan pretinde că reprezintă voinţa poporului dar el de fapt reprezintă propria voinţă, pe care unii dintre oameni o împărtăşesc din moment ce poporul este rar pe aceeaşi lungime de undă. Dacă ar avea orice altă părere, în mod cert s-ar găsi un alt grup de susţinători care să-l sprijine. Este însă la fel de adevărat că grupuri extremiste pot încerca să deturneze instituţii democratice chiar din interior, cum s-a văzut în cazul partidului nazist, deci anumite măsuri trebuie să existe pentru a evita şi acest derapaj. Aşadar democraţia este un act de echilibristică a părerilor adesea contradictorii, flancat pe de-o parte de riscul revoltei unor grupuri tratate cu prea puţină consideraţie şi pe de altă parte de riscul deturnării de către grupuri tratate cu prea multă. Înţelepciunea celor propuşi ca leaderi de către partidele politice în timpul alegerilor, precum şi design-ul instituţioal al statului ar trebui să reflecte aceste lucruri şi să se concentreze pe evitarea riscurilor de derapaje.

În mod asemănător cu aşa numita „tiranie a majorităţii”, guvernarea unei singure minorităţi, indiferent cât de educată, este departe de a fi democratică sau dezirabilă. În România, de exemplu, comuniştii (care erau în minoritate când au preluat puterea) considerau că socialismul va aduce tuturor prosperitate şi au elaborat politici publice în consecinţă, chiar dacă majoritatea populaţiei se opunea, de exemplu, colectivizării. Această opoziţie nebăgată în seamă faţă de colectivizare a dus chiar la rezistenţă armată în munţi. Câteva decenii mai târziu, eşecul socialismului impus a devenit evident, cauza principală fiind faptul că oamenii nu s-au comportat conform paradigmei socialiste. Poate că socialismul aşa cum şi-l imaginau comuniştii ar fi reuşit să aducă prosperitate întregii societăţi, dar numai dacă membrii societăţii ar fi muncit pentru binele comun la fel de intens ca pentru binele propriu. Asemena comportament nu vine în mod natural celor mai mulţi oameni. Înţelegerea democraţiei ca fiind un sistem în care deciziile se iau pe bază de compromis înseamnă că grupurile decidente trebuie să fie ele însele dispuse să accepte compromisul de dragul stabilităţii în loc să urmărească strict maximizarea propriilor câştiguri şi să accepte să pună (măcar uneori) binele comun deasupra obţinerii a cât mai multe beneficii pentru propriul grup. Însă această decizie trebuie musai să se ia de bună voie, nu impusă din exterior. Astfel pentru a avea „o majoritate mai bună” poate fi necesar să îmbunătăţim felul în care ne gândim chiar la natura umană, şi să nutrim un mediu în care împlinirea personală nu este legată de maximizarea câştigurilor ci de dezvoltarea comunităţilor.

În acest sens, votul devine cea mai puţin importantă atribuţie a cetăţeanului. În fond, de votat se votează o zi la patru ani dar cetăţeanul rămâne cetăţean în fiecare zi. Astfel, mai important decât să votezi este să fii bine informat, să te implici în acţiuni civice şi comunitare, să pui întrebări autorităţilor despre planurile pentru dezvoltarea comunităţii în care locuieşti şi să fii activ ca cetăţean. Dacă tot ce faci este să votezi dar în rest să fii pasiv şi detaşat de realitatea politică, beneficiul pentru comunitate (şi, implicit, pentru tine) este mult mai mic decât dacă nu ai vota niciodată dar ai lua parte activă la tot ce înseamnă dezbatere, iniţiativă civică sau acţiune colectivă. În mod ideal cetăţeanul se implică în ambele, în limita timpului şi a resurselor disponibile. Drumul spre o majoritate mai bună începe de la angajamentul propriu al individului de a se implica în (sau a forma) reţeaua oamenilor care pot fi parteneri ai autorităţilor (sau adversari dacă este nevoie) pentru o guvernare mai bună.

Societăţile se schimbă cu timpul, iar ceea ce iese depinde de credinţe populare, adevăruri şi politici. Elaborarea de politici strict în baza credinţelor populare este, în mod evident, o nesăbuinţă. Elaborarea de politici strict în baza adevărului este nepractic, fie din cauza dificultăţii cu care se află adevărul fie din cauză că poate fi periculos să te abaţi prea mult de la credinţele populare. Cu alte cuvinte, oamenii vor lupta pentru idei în care cred, chiar dacă acestea nu au bază în realitate, motiv pentru care ar putea fi neînţelept să elaborezi politici publice care să nu ţină cont de acestea. De exemplu, încercările de modernizare rapidă a Japoniei au dus la o revoltă armată a samurailor care voiau să-şi păstreze vechile privilegii. Pentru a încuraja pacea şi a minimiza distrugerile şi victimele, guvernul japonez a ajuns până la urmă la un compromis, încorporând foşti samurai pe funcţii înalte în noul stat şi integrând unele aspecte ale vechii societăţi (cum ar fi codul bushido) în cea nouă. Acelaşi tipar se poate vedea în Franţa în timpul Revoluţiei, în Rusia post-revoluţionară şi în multe asemenea cazuri în care a fost nevoie de compromis între forţele progresive şi cele conservatoare pentru a evita sau a înceta conflicte. Precum este menţionat în primul paragraf, majoritatea de cele mai multe ori se înșală, dar aceasta nu înseamnă că vocea majorităţii trebuie trecută cu vederea şi înlocuită cu opinia unor experţi. Dacă aşa ar sta lucrurile, numai experţii ar avea drept de vot. Într-adevăr, majoritatea poate că susţine politici de ură, discriminare sau chiar criminale, dar un cadru într-adevăr democratic este acela în care asemenea lucruri se pot modera pe cale instituțională, iar cauzele lor pot fi adresate, nu ignorate, suprimate sau persecutate. Asemenea lucruri necesită nu numai dăruire autentică pentru democraţie, ci şi o cultură şi un cadru instituţional axate pe compromis în loc de majoritate, rezolvarea problemelor în loc de tratarea efectelor acestora şi, poate cel mai important, curajul de a accepta paşi mici în loc de mari salturi în direcţii adesea necunoscute.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “Despre majorităţi sau de ce votul este cea mai puţin importantă atribuţie cetăţenească

  1. mihaela

    totdeauna m-a mirat faptul ca, atunci cand realitatea nu se pliaza intereselor noastre, ne apuca dorinta de a modifica definitii. daca majoritatea v-ar fi sprijinit, definitia ar fi fost modificata in sensul ca „majoritatea reprezinta poporul, democratia are ca lege fundamentala acest lucru”, ei, asta e! poate la anul…

    Reply
    • Andrei

      Bună ziua,

      Mulţumesc pentru comentariu. Aveţi dreptate că de multe ori unele concepte sunt lungite ca să acopere înţelesuri pe care de fapt nu le au. Aşa s-a ajuns ca „terorism” să însemne orice nu ne place (înainte era „fascism”). În mod similar, veţi observa că tot mai des se face suprapunerea între „democraţie” şi „capitalism”, deşi prima este un sistem politic iar al doilea este unul economic.

      Tocmai împotriva unor asemenea modificări ale definiţiilor am scris materialul, pentru că democraţia începe să se confunde cu „voinţa majorităţii” în loc de „voinţa poporului”. Poporul nu este numai majoritatea ci este, cel mai adesea, fragmentat în păreri diverse, care trebuie abordate sau împăcate cumva pentru a avea un stat funcţional. Este destul de mult scris despre democraţia ca sistem în care diferite interese sunt în competiţie pentru decizii politice, iar cele mai de succes democraţii au găsit cum să garanteze în mod instituţional compromisul între părţi (reprezentare proporţională, separare a puterilor în stat, drepturi şi libertăţi fundamentale etc.).

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *