Aurora Liiceanu

Despre garduri…

Zilele trecute, făcând ordine în hârtii și notițe, am găsit un interviu luat în 1978 lui Jorge Luis Borges, la Paris, cu opt ani, deci, înainte de moartea lui în 1986. Interviul, luat de jurnalistul și scriitorul Ramon Chao, a apărut în Le Monde Diplomatique, în 2001, adică acum 15 ani. Este un interviu plin de idei interesante, acesta fiind motivul pentru care l-am păstrat.

Găsindu-l, l-am recitit și, cum problema refugiaților și a gardurilor este atât de prezentă, am văzut că gândurile și amintirile lui Borges se potrivesc prezentului nostru și că lumea se schimbă chiar ciudat și neliniștitor.

Am să amintesc câteva date importante despre Borges. El a trăit mult până la 87 de ani, iar la 55 de ani a rămas orb. În mod paradoxal, exact când a orbit complet, a fost numit director al Bibliotecii Naționale din Argentina. N-a vrut să învețe să citească folosind alfabetul Braille. A spus că cel mai important, principal eveniment, în viața lui a fost biblioteca tatălui său.  A călătorit foarte mult, în multe țări și a trăit în diferite țări. Aș aminti că tatăl său, de care a fost foarte legat, a fost avocat și profesor de psihologie. Și-ar fi dorit să fie scriitor, dar n-a fost, însă fiul său a fost nu un mare scriitor, ci un foarte mare scriitor și o personalitate culturală de anvergură internațională. Revin, subliniind că interviul a fost luat în 1978. Ce spune Borges în acest interviu? Că “ideea frontierelor și națiilor i se părea absurdă și că singurul lucru care ar putea să ne salveze ar fi cel de a fi cetățeni ai lumii”.

La aceste vorbe el adăuga „o anecdotă personală”. Când era copil de nouă ani, a plecat cu tatăl său la Montevideo. În această călătorie, tatăl lui i-a spus: „Privește bine drapelele, vămile, militarii, preoții, căci toate acestea vor dispărea și tu vei putea povesti copiilor tăi că le-ai văzut”. Borges, după ce-i cita vorbele tatălui, îi spune lui Ramon Chao că nu era așa cum îi spusese tatăl lui. Vorbele acestuia nu se adeveriseră. „Astăzi – spunea el, deci, în 1978, și nu în 1908 când îi spusese tatăl său ce credea el – sunt mai multe frontiere și drapele ca niciodată”. Vorbele tatălui lui el le considera ca „o profeție prematură care s-ar realiza în câteva secole”.

Obsesia lui privind frontierele, granițele – granițe este un cuvânt cu mai mare încărcătură psihologică decât frontiere, după cum și țarcuri are mai mare încărcătură psihologică decât garduri – s-a văzut în ceea ce a scris, dar mai ales în scurta lui povestire The Two Kings and the Two Labyrinths. Personajele acestei scurte povești sunt doi regi, așa cum se vede în titlu. Unul dintre regi, al Babiloniei, a ordonat supușilor săi, arhitecți și preoți, să construiască un labirint atât de confuz și de subtil, încât cei mai prudenți oameni să nu se aventureze să intre în el, iar cei care ar face-o să se rătăcească. Cel de al doilea rege, un rege arab, l-a vizitat, iar regele babilonian l-a invitat să intre în labirint ca să-l umilească și batjocorească. Dar, n-a reușit, regele arab a reușit să iasă din labirint. I-a spus, însă, regelui babilonian că și el are un labirint și că dacă Allah va voi, el îl va putea vedea și cunoaște. Întors în țara sa, regele arab și-a adunat oștirea și i-a atacat pe babilonieni, i-a cucerit și le-a luat captiv regele. Apoi, l-a legat pe rege, l-a urcat pe o cămilă bine strunită să meargă repede și l-a dus în deșert. După trei zile de mers, regele arab l-a dezlegat și l-a părăsit în deșert, spunându-i că „el încercase să-l facă să se piardă, dar că acum îi arată labirintul lui, care n-are scări că să se cațere, nici porți pe care să le împingi, nici galerii prin care să treci, nici ziduri care să te împiedice să treci.”

Aceasta este cea mai scurtă povestire a lui Borges, unii spunând că poate e doar auzită de undeva, dar oricum este una dintre cele mai scurte povestiri din literatura universală.

Ce ar fi spus astăzi Borges dacă ar trăi? Sigur nu sunt doar doi regi, și nu este vorba numai despre arabi. Și ce ar fi spus el nu numai despre gardurile fizice, dar și despre gardurile mentale, din capul oamenilor? Sigur că profeția prematură a tatălui lui este cu adevărat prematură deși au trecut puțin peste o sută de ani de când a fost făcută și nu exista atunci cuvântul globalizare/mondializare. Cum se schimbă lumea și cum nu se schimbă lumea! Și, ca să închei bucla, am să amintesc un citat tot din Borges: “Lumea este atât de vastă încât se poate întâmpla orice și nu se poate întâmpla orice.”


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

3 thoughts on “Despre garduri…

  1. NC

    Predicția lui Borges senior este corectă din punct de vedere științific. Conform legii constructale a lui Adrian Bejan (un savant român prea puțin mediatizat in țara noastră) pentru ca un sistem sa supraviețuiască el trebuie să evolueze astfel încât să asigure un acces cat mai ușor curenților/fluxurilor care îl străbat. Așadar, vom vedea curând că gardurile maghiare din sârmă ghimpată -și cele mentale din capul mai multor politicieni europeni obtuzi- în calea afluxului de emigranți nu reprezintă o soluție durabilă pentru Uniunea Europeană.

    Reply
  2. Teodor

    Stimata Doamna,
    Cu parere de rau constat ca simplificarea Dumneavoastra omite din poveste doua aspecte importante legate ambele, in acest caz, de divinitate, anume: rugaciunea (regele arab se roaga pentru a gasi calea din labirint) si actul creator (“confuzia si minunea pot fi implinite numai de Dumnezeu”).

    Indiferent de credinta personala a cititorului, pasionat de Big Bang, ortodox sau musulman, este evident ca povestirea nu foloseste labirintul decat ca pretext iar subtextul este altul. La toate geniile artistice subtextul este singurul demn de comentariu.

    Atasez mai jos si una dintre traducerile in engleza ale povestirii.

    Chroniclers worthy of trust have recorded (but only Allah is All-Knowing) that in
    former times there was a king of the isles of Babylon who called together his architects
    and his wizards and set them to build him a labyrinth so intricate that no wise
    man would dare enter inside, and so subtle that those who did would lose their way.
    This undertaking was a blasphemy, for confusion and marvels belong to God alone
    and not to man. With the passage of time there came to his court a king of the Arabs,
    and the king of Babylon (wishing to mock his guest’s simplicity) allowed him to set
    foot in his labyrinth, where he wandered in humiliation and bewilderment until the
    coming of night. It was then that the second king implored the help of God and soon
    after came upon the door. He suffered his lips to utter no complaint, but he told the
    king of Babylon that he, too, had a labyrinth in his land and that, God willing, he
    would one day take pleasure in showing it to his host. Then he returned to Arabia,
    gathered his captains and his armies, and overran the realms of Babylon with so fair
    a fortune that he ravaged its castles, broke its peoples, and took captive the king
    himself. He bound him onto a swift camel and brought him into the desert. Three
    days they rode, and then the captor said, “O king of time and crown of the century!
    In Babylon you lured me into a labyrinth of brass cluttered with many stairways,
    doors, and walls; now the Almighty has brought it to pass that I show you mine,
    which has no stairways to climb, nor doors to force, nor unending galleries to wear
    one down, nor walls to block one’s way.”
    He then loosened the bonds of the first king and left him in the heart of the desert
    to die of thirst and hunger. Glory be to the Living, who dieth not.
    [This is the story the Reverend Allaby tells from the pulpit in “Ibn Hakkan alBokhari,
    Dead in His Labyrinth.” See p. 115.]1
    Jorge Luis Borges, The Aleph and Other Stories 1933Ð1969, edited and translated by
    Norman Thomas di Giovanni, Dutton, New York, 1978, pp. 89Ð90.

    Reply
    • aurora liiceanu

      Multumesc foarte mult, desigur puteam sa spun povestirea mergand spre subtextul ei, dar am cautat sa fiu cat mai simpla, asa cum gandesc cei de astazi gasind solutia gardurilor.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *