De ce sunt amenințați cu procesele Cătălin Tolontan și Moise Guran. Și ce spune asta despre starea presei

Nici Cătălin Tolontan și nici Moise Guran nu au nevoie de avocați. Ambii au buletin și suficientă experiență jurnalistică să se apere și singuri în procesele cu care sunt amenințați (deși, după cum sună somațiile pe care le-au primit, unul din partea avocaților de la firma de publicitate The Group, celălalt de la directorul Metrorex, tare îmi pare că situațiile se înscriu la categoria câinelui care doar latră, poate-poate se sperie adresantul și o lasă mai moale). Asta nu înseamnă că de-o fi cazul nu m-aș prezenta cu bucurie în fața instanței (și aș mobiliza și un sobor de semioticieni și filologi cu mine) pentru a depune mărturie că apelativul idioți cu care Moise Guran i-a gratulat pe responsabilii guvernamentali de licitația de la Metrorex are deplină acoperire în cazul în discuție. La fel cum m-aș distra teribil în fața instanței de judecată arătând cât de stupidă e pretenția firmei de avocatură care îl amenință cu procesul pe Cătălin Tolontan trecută la finalul somației: ”Vă interzicem reproducerea și publicarea în orice mod a prezentei notificări (sau a oricărei părți din conținutul acesteia)”. Păi, unu la mână, ziaristului nu doar că nu i se poate interzice așa ceva, ci chiar are obligația profesională de a publica o asemenea notificare – că e un interes legitim al cititorilor (nu al lui Cătălin Tolontan sau al firmei The Group) să știe ce se mai întâmplă despre subiectul în care șeful de la Publicis a zis ce a zis depre cei de le The Group. Și, doi la mână, una e să ceri unei instituții media să publice precizări despre o afirmație pe care cineva a făcut-o despre tine în spațiul public (iar Facebook-ul e spațiu public și, din punctul ăsta de vedere, deciziile justiției sunt clare), și alta e să-i ceri să elimine de pe site respectiva afirmație și nici măcar să nu scrii de ce ai eliminat-o!

Nota bene:

că Moise Guran e amenințat cu procesul de directorul unei companii controlate de stat nu e o surpriză, că dacă respectivul director ar fi avut competențe manageriale de ansamblu (adică viziune), care să-l ajute să anticipeze efectele propriilor acțiuni nu s-ar fi ajuns la situația despre care a scris Moise Guran și nu doar el;

de la o agenție de publicitate privată parcă te aștepți, totuși, să anticipeze efectele negative ale unei asemenea gafe de comunicare – că dacă, până acum, afirmațiile celor de la Publicis despre ei erau privite cu rezerva faptului că vin de la concurență, din acest moment se naște întrebarea legitimă ”ce vor ăștia să ascundă?”; pentru a înțelege cât e de stupidă pretenția celor de la The Group, să ne imaginăm ce se va întâmpla dacă The Group câștigă un eventual proces cu Publicis legat de afirmațiile pe care aceștia din urmă le-au făcut despre primii – în mod absolut firesc The Group și-ar dori, chiar și fără să solicite asta în mod expres, ca știrea despre finalizarea procesului să fie publică cel puțin în locurile în care au apărut afirmațiile inițiale, însă dacă, între timp, aceste informații ar fi eliminate, de ce s-ar mai da știrea cu rezultatul procesului?; asta fără a mai vorbi că în eventualitatea unui proces între The Group și Publicis, afirmațiile celor de la Publicis vor face parte din dosarul PUBLIC al procesului – sau și caracterul public al eventualului proces vor avocații de la The Group să-l interzică?

Dar nu despre cât de netemeinice, pe fond, sunt amenințările cu procesul transmise de The Group și Metrorex către Cătălin Tolontan, respectiv Moise Guran e articolul de față, ci despre starea presei autohtone. A acelei prese căreia i se tot cântă prohodul, a acelei prese despre care tot primim dovezi de obediență și subordonare unor interese oneroase, a acelei prese puse pe butuci în ultimii ani atât din cauza contextului economic și politic total nefavorabil, cât și din cauza propriilor probleme. Da, e cât se poate de nasoală situația, dar nu întru totul neagră. Cel puțin atâta timp mai apar articole pe care alții nu și-ar dori să apară mai există speranță. Faptul că directorul de la Metrorex e iritat de articolele care ridică semne de întrebare asupra licitației prin care sute de milioane de euro își iau zborul din România sau faptul că o mare agenție de publicitate e deranjată de faptul că mai există instituții media care publică afirmații despre activitatea ei (adevărate sau false, responsabilitatea îi aparține celui care le face) sunt semne că presa autohtonă încă respiră. Că nu a fost sufocată de politic și nici condiționată de bugetele de publicitate administrate (nu de puține ori) discreționar de către firmele din domeniu. Că există locuri (și nu e vorba doar de Moise Guran și Cătălin Tolontan) unde se mai face încă jurnalism și în jurul cărora se poate construi o altfel de presă autohtonă.

Că directorul unei companii de stat și avocații unei agenții de publicitate își PERMIT să amenințe cu procesul niște jurnaliști reprezintă partea goală a paharului. Dar, în același timp, iritarea lor reprezintă partea plină. Încă nu a venit vremea tăcerii. Și nici nu ne tremură pantalonii.