Mihai Goțiu

De ce se vorbeste la Viena despre Dosarul Transferurilor

Ține de o anumită stare de normalitate faptul că agenda românilor de
acasă e oarecum diferită de cea a celor din diaspora. Sau invers, cum
doriți. Nu știu cum a fost receptată și comentată în România (la nivelul
străzii) sentința din Dosarul Transferurilor, dar pot spune că la Viena
reacția a depășit-o pe cea legată de ruptura USL ori chiar de criza din
Crimeea. ”Ai auzit?”, ”Ce spui de…?”, ”Ce tareee!” sunt câteva dintre
interpelările primite aproape la minut după pronunțarea sentinței,
înainte chiar de a fi aflatși eu exact ce ar fi trebuit ”să aud”.

Până
la urmă, nu trebuie însă să ne mire o asemenea reacție. Și nici faptul
că impactul știrii e chiar mai mare decât în cazul condamnării lui
Adrian Năstase. Că ne convine sau nu, fotbalul are o simbolistică aparte
în mentalul românesc. Meciurile naționalei (așa anemice cum e la ora
actuală) sunt singurele care pot amenința și bate audiențele lui Suleyman ori Dansez pentru tine, Românii au talent etc. Întâmplător sau nu, momentul maxim al primei reprezentative (anii
1990-1994) s-a suprapus și peste momentul de maxim optimism social. În
primii ani de după 1989S-a format o legătură intimă, o asociere
inconștientă: mulți își făceau iluzii că eliberarea de sub Ceaușescu e
suficientă pentru a intra și noi în rândul lumii la fel cum
naționala lui Hagi și Popescu se bătea de la egal la egal cu orice forță
fotbalistică. Destinul naționalei de fotbal (și al fotbalului autohton
în general), respectiv al societății au urmat, în mare măsură, drumuri
sincrone: decădere, dezamăgiri, construirea de averi fabuloase din
nimic, intangibilitatea corupților, constituirea de clanuri mafiote
nemuritoare. Nu doar în România (dar poate în România mai mult ca în
alte țări) fotbalul a fost și este imaginea fidelă a societății. O
imagine însă mult mai grosieră, mai grobiană și, în același timp, mai
greu de înghițit și suportat. Spre deosebire de un Năstase, un Remeș, un
Fenechiu, o Ridzi (pentru a lua absolut aleatoriu nume din lista
politică), un Ion și Victor Becali, un MM Stoica, un Borcea nu aveau
absolut nicio cenzură. Primii, de dragul voturilor care îi aduceau sau
îi mențineau la putere, erau nevoiți să încerce să-și mascheze pornirile
macho, să ofere explicații măcar într-o anumită măsură plauzibile ori
îngurgitabile pentru sursa bogăției lor. Pentru cei din fotbal nu a
existat nicio piedică în calea exhibării mizeriei. Nu e de mirare că
frustrarea publică față de ei a fost dublă: pe de o parte cauzată de
hoția în sine, pe de altă parte de nesimțirea totală cu care își etalau
puterea, bogăția, intangiblitatea.

Iar dacă România avea (și are)
imaginea unei țări în care tâlhăria e permisă pe față, fără nicio
sancțiune, acest lucru a fost cauzat și de mizeriile din fotbal (într-o
măsură cel puțin la fel de mare cu scandalurile de corupție politică).
”Sunt hoți și tâlhari, toată lumea știe asta,ba chiar ei își etalează
hoția ca un merit, cât se poate de sfidător și nimeni nu le face ori nu
le poate face ceva” – cam asta e ceea ce a transmis fotbalul românesc
societății. E greu de cuantificat în ce grad a cotribuit mizeria din
fotbal la crearea unei atmosfere într-atât de irespirabile pentru mulți
români încât să se hotărască să plece definitiv din țară și să nu se mai
întoarcă. Cu atât mai mult cu cât o astfel de influență s-a manifestat
la nivel inconștient. Reacțiile atât de rapid exprimate după anunțarea
sentințelor în Dosarul Transferurilor și entuziasmul din spatele acestor
reacții mă fac să cred că acumularea de frustrare a fost uriașă. Dar și
faptul că efectele acestor condamnări au un potențial uriaș de
schimbare pentru societate. Nu, nu cred că hoția și tâlhăria se vor opri
mâine. Însă hoții și tâlharii nu cred că își vor mai permite să se
afișe la fel de sfidător și mitocănește (va rămâne în istorie faptul că
Gigă Popescu a fost marele favorit al câștigăriialegerilor de la FRF
până cu o zi înaintea condamnării lui – nici el, nici sutele de
alegători care se pregăteau să-I dea votul nu aveau nici cel mai mic
dubiu legat de achitare!). În același timp, debaraserea de sentimentul
umilinței și al inutilității (orice ai face și ai spune nu se poate schimba ceva, nu se întâmplă ceva) are un efect terapeutic esențial pentru societate.

***

P.S.:
Chiar și pentru presă, această condamnare aduce (readuce) o rază de
speranță. Din aceleași motive: nimeni nu e intangibil și nici
jurnaliștii nu scriu degeaba.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “De ce se vorbeste la Viena despre Dosarul Transferurilor

  1. gabriela filip

    romania e saraca ca fura politicienii nu ca nu platesc oameni care fac afaceri private impozite la stat.eu cred ca politicienii isi freaca mainile bucurosi ca de acum toti vor plati impozite corect si vor avea de sifonat mai multi bani,plus ca vina pentru saracie cade si pe gica popescu.nu stiu de ce am citit ce scrieti, ma gandeam ca poate imi faceti o surpriza si imi schimb parerea

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *