Vasile Ernu

De ce se revoltă „provincia” sau despre noi forme de administrare a României

În dialog cu George Ţurcănaşu, lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, membru fondator „Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”. Vom vorbi despre noi forme de administrare, despre centralism şi descentralizare, despre relaţia centru-provincie, despre rolul infrastructurii în dezvoltarea României etc.

1. Bun, haideţi să începem puţin mai şcolăreşte ca să avem o perspectivă mai clară asupra lucrurilor: care este rostul unui sistem adminitratuv modern într-o ţară precum România, fie ea şi periferică în Europa?

În orice societate, sistemul administrativ e conceput în scopul eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze într-o manieră echilibrată şi funcţională necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.), conform principiului subsidiarităţii. Din punctul de vedere al organizării administrative, semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarități constau în atribuirea unui anumit grad de autonomie unei autorități subordonate față de o autoritate superioară, în special autonomia unei autorități locale față de puterea centrală (cf.www.europarl.europa.eu). Bazându-se în principal pe relaţiile ierarhice de putere, verticale în sistemul administrătiv, conform acestui principiu are loc distribuirea competențelor între diferitele niveluri de putere.

Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de perisabilitate structurilor teritoriale, care are consecinţedeseori asupra sistemului administrativ. Este vorba fie de schimbarea geometriilor administrative, fie de apariţia unor griduri noi, superioare sau intercalate celor existente.

Sistemul teritorial european e organizat din punctul de vedere statistic şi/sau administrativ pe şase paliere dispuse trans-scalar (de la scara naţională, şi regională, la cea locală): NUTS 0 (nivelul naţional),  NUTS 1, NUTS 2, NUTS 3, LAU 1 şi LAU 2. Abrevierea NUTS reprezintă Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică iar LAU (abrevierea în limba engleză)– Unităţile Administrative Locale. Nu toate statele UE au aceste paliere statistice oficializate ca teritorii administrative, României, de exemplu, deşi colectează datele la toate nivelele, mai puţin LAU1, nu are oficializate dministrativ, nici NUTS1 (Macroregiune), nici NUTS2 (Regiunea de dezvoltare). LAU1 reprezintă în sistemul administrativ al majoriăţii statelor europene un teritoriu intermediar între LAU2 (comună, oraş municipiu, în cazul ţării noastre) şi NUTS 3 (judeţ). LAU 1 e echivalentul   unei structuri teritoriale de talia raionului sau plasei în mai vechile noastre organizări administrative.

În ciuda eforturilor administrative recente ale multor state, nu exista o armonizare perfectă a nivelelor administrative. Deosebirile vin nu numai din diferenţele de talie, ci mai ales din istoria administrativă distinctă a fiecărui stat. La nivelul elementar (LAU2), unele state sunt extrem de conservatoare, demonstrând în timp o mare stabilitate a limitelor comunale. De exemplu, în Franţa metropolitană  există peste 36 500 de comune, ale căror limite se suprapun în general limitelor parohiale. Cele mai multe dintre limitele comunale au o vechime de peste două secole, nivelul LAU2 francez fiind atât de pulverizat, încăt aproape jumătate din entităţile teritoriale locale ale UE sunt concentrate în Franţa metropolitană. În comparaţie, Germania are 12 mii de LAU2, Spania şi Ialia câte 8 mii, fiecare. Eforturile de comasare comunală din ultima jumătate de secol s-au dovedit un eşec, doar ceva mai mult de 1300 dintre comunele mici fiind de acord să se unească cu entităţile locale din proximitate. Din această cauză, funcţionează de câteva decenii o listă reînoibilă de aglomeraţii urbane (unités urbaines)realizată de INSEE, listă care grupează mai multe LAU2 în funcţie de continuitatea spaţiului construit. Aceste intervenţii periodice sunt necesare identificării cu o mai mare acurateţe a urbanului în hâţişul administrativ local. Peste 2200 de astfel de aglomeraţii de peste 2000 de locuitori (limita statistică inferioară a urbanului francez) au fost identificate la nivelul anului 2016. Doar 500 dintre acestea au o populaţia mai mare de 10 000 locuitori. Cu alte cuvinte, inclusiv micile aglomeraţii urbane sunt alcătuite din mai multe comune, nu numai cele mari şi mijlocii!

Mult mai puţin pulverizat e nivelul LAU1 (arondismentele), Franţa metropolitană având un număr de 319 arondismente. Gridul administrativ NUTS 3 (departamentele) e unul tradiţional în Franţa metropolitană şi grupează 97 de entitaţi teritoriale. Populaţia medie (aproximativ 670 de mii de locuitori, în 2016) e ceva mai mare decât a echivalentelor lor româneşti (judeţele) – peste 480 mii în 2017. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că această medie e ridicată de câteva departamente predominant urbane – cele pariziene din Île-de-France,saucele  ce includ ariile centrale ale marilor aglomeraţii urbane secundare ale Franţei (Lille, Lyon, Marseille-Aix, Toulouse, Bordeaux etc.), care au o populaţie cuprinsă între 1 şi aproape 3 milioane de locuitori. Departamentele sunt foarte importante în istoria administrativă a Franţei, ele fiind unitatea de holon în construirea nivelului administrativ superior – regiunile. Nivelul administrativ regional actual îşi are sorgintea în cel de-al VI-lea deceniu al secolului al XX-lea, odată cu punerea în practica teritorială a “teoriei polilor de creştere”, care a vizat descentralizarea teritorială a Franţei, prin susţinerea nivelului urban secundar. Regiunile au dobândit statutul de autoritate locală în 1982, iar din 2003 acest statut e consemnat şi în Constituţie. Însă, geometriile celor 27 de regiuni administrative propuse atunci au devenit istorie la 1 ianuarie 2016, cand statul francez, pe considerente de eficientizare a administratiei regionale, a comasat o parte dintre acestea în 13 noi regiuni centrate pe marile aglomeraţii franceze, ce au fost capabile să se insereze ca metropole regionale puternice la nivel european. Doar o singura regiune de talie mica – Corsica – şi-a pastrat competentele administrative pe baze identitare. Prin această comasare, Franţa a atribuit competenţele regionale nivelului administrative superior – NUTS 1, în timp ce nivelul NUTS 2 a fost în mare parte golit de semnificaţie administrativă.

Franţa nu e singurul stat unde nivelul adminitrativ regional se consumă pe palierul NUTS1. Şi Germania se află în aceeaşi situaţie, landurile având cele mai importante atribuţii administrative şi politice. Însă, în majoritatea statelor europene, nivelul NUTS 2 este important din punctul de vedere administrativ – Italia, Spania etc. În estul Europei, doar Polonia are un sistem teritorial în care nivelul NUTS 2 – voievodatul – e important din punctul de vedere administrativ. Pentru restul statelor, NUTS 2  există mai ales din raţiuni statistice. Pentru că marea majoritate a teritoriilor naţionale din această zonă a Europei sunt de mici dimensiuni şi lipsite de bariere naturale de neînvins cu ajutorul tehnologiile actuale, absenţa unui nivel administrativ pe palierul NUTS2 nu e problemă reală în buna guvernanţă naţională. Avem însă o excepţie – România!

România a optat încă de la începuturile sale statale pentru o organizare administrativă şi politică de tip centralizat, care şi-a atins limitele în perioada actuală. Atunci când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică şi teritorială a ţării noastre, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supravieţuirea funcţională a României. Permiteţi-mi o analogie. Scoateţi janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă şi funcţională, devine o instalaţie extrem de fragilă, din care spiţele se pot risipi. Tot aşa şi structura teritorială a României nu mai este decât o construcţie fragilă, pentru că centralizarea, care a atins apogeul în episodul socialist, a limitat creşterea marelui oraş regional. Teritoriile pulverizate în alveole judeţene de mici dimensiuni, slab interconenctate, în absenţa unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcţional pe metropole din afara graniţelor. Bucureştii, în rol de pivot în ecuaţia teritorială naţională, este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu şi în cvasi-absenţa relaţiilor directe între judeţele vecine, Capitala nu-şi poate juca eficient rolul de metropolă naţională. Bucureştiul, ca centralitate superioară unică, nu mai este suficient funcţionării statului roman, iar acest fapt a generat o criză teritorială profundă, mai ales la nivelul structurilor periferice – Transilvania, Banat şi Moldova – cele care se află departe de incidenţa polarizării metropolitane a Capitalei.

2. Spuneţi-mi vă rog, ceea ce avem noi acum din punct de vedere administrativ în România este funcţional? Mai simplu spus, care credeţi că sunt marile probleme administrative şi teritoriale cu care ne confruntăm şi care blochează dezvoltarea României?

Sistemul administrativ românesc funcţionează pe avarie! Am făcut această afirmaţie, in primul rând, pentru că nouă ne lipsesc cele două paliere administrative care joacă la ora actuală cel mai important rol teritorial în UE, cel supra-local, pe care îl vom asimila nivelului LAU 1 şi cel regional, NUTS 2 (pentru majoritatea statelor europene!).

Nivelul LAU1 ar fi foarte util din mai multe motive, dintre care consolidarea bazei armăturii urbane, a oraşelor mici şi mijlocii, profund afectate de criza de sistem survenită în ultimul deceniu al secolului trecut, mi se pare cel mai important. Câştigarea unor competenţe administrative de către micile oraşe sau de câtre unele aşezări cu statut încă rural, ar duce la o primenire funcţională a acestor locuri centrale elementare, ce ar fi capabile să echilibreze demografic şi economic zonele rurale profunde, atât de încercate ale României. Mai mult, nivelul LAU1 ar putea să constituie unitatea de holon (mult mai fină decât unitatea teritorială judeţeană) în constituirea geometriilor regionale. La fel a procedat şi Polonia, care e un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte trasarea nivelului administrativ regional.

Absenţa nivelului regional administrativ a dus la plafonarea funcţională a oraşelor importante la nivel regional. Dintre toate acestea cea mai gravă mi se pare plafonarea „metropolelor regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale provinciilor periferice. Atât Iaşul, cât şi Clujul sau Timişoara reprezintă releele urbane indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional. În lipsa nivelului regional de organizare şi în absenţa relaţiilor instituţionale, acestor oraşe li s-a atrofiat capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor, iar deschiderea frontierelor demonstrează din plin insuficienţa şi/sau ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a (re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena. E suficient să vedem câte curse de autobuz din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către Aeroportul Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei replieri teritoriale.

Poate nicăieri nu a fost atăt de bine surprinsă necesitatea unui nivel administrativ regional, ca în butada atribuită unor geografi suedezi (M. Lundmark, A. Malmberg, B. Malmberg),conform căreia„statul e prea mic pentru a rezolva marile probleme şi prea mare pentru a le rezolva pe cele mici”. Cred ca ar trebui şi Centrul să înţeleagă că nu e eficient de unul singur!

3. Spuneţi într-un studiu că „regiunile nu se pot trasa aiurea”. Care ar fi criteriile principale după care ar trebui să trasăm regiunile administrative? Care ar trebui să fie logica construcţiei teritoriale administrative a unei României moderne?

Cred ca asta e întrebarea cea mai importantă care se poate formula pe chestiunea regionalizării. Răspunsurile pe care le-am dat la întrebările anterioare sper că au creat cadrul necesar înţelegerii rolului regionalizării, iar răspunsurile la întrebările ulterioare, vor completa ceea ce s-ar putea să omit aici.

Îmi vine în minte o frază a lui Ciprian Mihali, filosof clujean ce s-a orientat pentru o perioadă relativ îndelungată a carierei sale asupra teritoriului: “[f]ie căspaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu, ceea ce ramâne este dimensiunea practica a spaţiului”.  E atât e densă această frază, unde spaţiulpoate fi asimilatteritoriului, încât autorul ne introduce deopotrivă în sferele teritoriului, ale teritorialităţii, cât şi ale logicii de funcţionare a acestora.

În funcţionarea unui sistem administrativ, principiul subsidiarităţii reprezintă latura sa banală, ierarhică, uşor de înţeles. Dar pentru a înţelege teritoriul, a rămâne cantonaţi în acestă dimensiune exclusiv verticală, nu e suficient! Un grid administrativ ar putea să fie bun pentru unele structuri, dar ar putea să fie şi neadaptat pentru altele, chiar pornind de la aceleaşi repere teritoriale structurante (de exemplu aria de polarizare a marelui oraş), şi în interiorul aceleaşi structuri naţionale. Calea către prosperitate a structurilor teritoriale pentru care geometria regională e adaptată va fi mai scurtă.  În cel de-al doilea caz, prosperitatea va fi amânată, pentru simplul fapt că se vor risipi energii suplimentare pentru (re)crearea teritorialităţii.

În diversele regionări (acesta e cuvântul utilizat în geografie pentru realizarea diverselor decupaje ale spaţiului; ca breaslă am adoptat termenul de „regionalizare” ca regionarea administrativă), câteva aspecte joacă un rol important:omogeneitatea spaţială şi/ sau teritorială, capacitatea de polarizare a oraşelor, în ecuaţia căreia intră distanţa, masa (talia aşezărilor) sau  discontinuităţile spaţiale şi/sau teritoriale şi, poate cel mai important aspect, logica de funcţionare a teritoriului, care asigură complementaritatea dintre substructurile spaţiale componente. Logica de funcţionare optimă a teritoriului poate fi privită şi ca o măsură, mai degrabă calitativă, a coerenţei şi coeziunii teritoriale. Dintre aceste aspecte, omogeneitatea joacă cel mai activ rol la nivelul structurilor teritoriale inferioare (locale, supra-locale). Un factor al simplificării gestiunii unor administraţii cu competenţe teritoriale mai reduse. De exemplu, la nivelul teritorial LAU1 putem avea structuri exclusiv urbane, calate pe teritoriul administrativ LAU 2 al oraşelor mari şi mijlocii. În unele cazuri, aceste stucturi omogene de tip urban se găsesc şi în rândul structurilor teritoriale superioare, aşa cum se întâmplă cu marile oraşe ale Germaniei: Berlin şi Hamburg. La nevelele scalare superioare, omogeneitatea teritorială constă mai degâbă în identitatea împărtşită de un grup uman, decât în omogeneitatea peisajului natural.

Către relaţiile orizontale între comunităţile locale, între grupurile de comunităţi locale şi între acestea din urmă şi exterior, ar trebui să ne îndreptăm atenţia, pentru că astfel sunt generate teritoriile şi teritorialităţile. Fără a înţelege aceste concepte nu vom aveao imagine clară a necesităţii unor intervenţii la nivel administrativ, şi vom percepe orice acţiune de (re)desenare a unor contururi administrative intermediare nivelului judeţean (NUTS-III) şi naţional (NUTS 0), sau între comună/oraş/municipiu (LAU 1) şi judeţ ca fiind o complicare inutilă a sistemului administrativ românesc.  Mai mult, există pentru mulţi concetăţeni riscul de a rămâne într-o zonă în care privesc tentativele de regionalizare ca un atentat la buna funcţionare a statului roman!

În geografie, teritoriul reprezintă un spaţiu apropriat – luat în stăpânire, marcat, amenajat şi apoi planificat, în scopul eficientizării lui(O. Groza, 2003), ai căror locuitori au un anumit mod de practicare al acestuiacare, cel mai adesea, imprimă în raport cu vecinătăţile/ exteriorul identitatea teritorială. În planificarea teritorialăsau în ştiinţele administrativeşi guvernanţă, definiţia teritoriului se delestează de “filosofia spaţială” din background şi devine una extrem de simplă – spaţiu delimitat administrativ. Aici apare un potenţial conflict. Un grid administrativ dictat „de la centru” poate afecta pe termen lung logica naturală de funcţionare a unui teritoriu aflat la periferie!

Întrevăd în teritorialitate două componente principale, deja amintite. Există una superficialămodul de practicare al teritoriuluişi o alta profundă – identitatea teritorială, care nu e unică, ci trans-scalară. Putem să ne definim în raport cu cei din exterior printr-o identitate multiplă, putând fi ataşaţi emoţional de fiecare dintre identitaţile nostre care nu se exclud una pe alta. Putem fi patrioţi români şi din postura unui ataşament profund faţă de regiune, judeţ sau localitate! Aici putem să-i găsim sursa conflictului dintre centraliştişi regionalişti.Unii sunt mai ataşaţi de regiune, alţii de structura naţională. Oricum, dacă vedem că Bucureştiul nu are suficientă energie pentru a crea prosperitate şi pentru cei de la periferie, de ce să ne încăpăţânam în centralism!

Modul în care structurile majore ale spaţiului pe care se mulează reţeaua de aşezări se înscriu în timp în arhitectura teritorială are în orice prezent al unei entităţi de tip politico-administrativ (comuna, regiune, stat) un dublu efect:

În primul rînd este vorba de logica naturală a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă faciliteaza controlul politic sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau federal.

În al doilea rând, odată cu eliberarea din chingile distanţei, prin inventarea tehnicilor de eficientizare a consumurilor energetice şi a dezvoltării infrastructurilor de transport, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare. Apare evidentă dificultatea pe care o poate avea un teritoriu construit într-o logică spaţială coerentă în interior, dar ignorată sau chiar deliberat dezasamblată de o nouă centralitate exterioară, de această dată, în procesul de realizare a unei teritorialităţi superioare – naţionale.

Raportându-ne la prima chestiune, România e un teritoriu unde există un conflict activ între morfologia de ansamblu a spaţiului teritorialităţii naţionaleşi maniera centralizatăde gestiunare a resurselor. Spaţiul românesc e unul echilibrat din perspectiva raportului între diversele trepte de relief, aşa cum învăţăm în prima oră de Geografia României şi e traversat de văile unor râuri mari, ce sunt capabile să faciliteze relaţii, şi chiar de cel mai important fluviu european. Dar uităm că unele dintre aceste forme sunt dispuse în geometria naţională, astfel încăt se comportă mai degrabă ca bariere greu de învins în comunicarea dintre diversele fragmente teritoriale, decât ca elemente care să susţină complementaritatea dintre regiuni şi coeziunea naţională.

De ce Dunărea e în Ungaria un element spaţial activ, axă centrală a teritorialităţii maghiare, iar în România, pe tot parcursul său, de la Baziaş şi până la Sulina, reprezintă o barieră greu de învins, chiar şi în condiţiile tehnologice actuale!? Ţine de debit, ţine de lăţimea fluviului!? Ne vom afla într-o gravă eroare dacă vom căuta raspunsul în zona aceasta! Dunărea în Ungaria e un element geografic de primă importanţă, care a fost asimilat şi armonizat ţesutului teritorial maghiar, în timp ce pe parcursul său românesc, e deopotrivă limes, dar şi barieră naturală între Dobrogea şi restul României. Dunántúl şi Alfoldul, separate de Dunăre, deşi foarte prezente în discursul despre statul vecin, reprezintă mai degrabă repere cardinale sau, în cel mai bun caz, fizico-geografice, şi nu teritorialităţi pe deplin închegate. Le lipsesc elementele primordiale ale teritorialităţii – centralităţile capabile de coagulare teritorială regională. Ambele zone sunt dependente de Budapesta, centralitatea ce pare a fi suficientă arhitecturii teritoriale maghiare.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în România. În decursul istoriei nu am reuşit să asimilăm ţesutului teritorial nici Carpaţii, nici Dunărea, ba chiar şi Câmpia deseori inundabilă a Siretului Inferior ne jocă feste în comunicarea dintre regiuni (cazul podului de la Mărăcineni, de exemplu). Din perspectivă ecologică, pare a fi un fapt pozitiv, dar atunci când ne încăpăţânăm să credem ca centralismul e singura opţiune valabilă de funcţionare a României. vom avea o problemă de înţelegere a lucrurilor.

Organizarea de tip centralizat a administraţiei şi-a atins limitele! Bucureştiul, ca centralitate superioară unică, nu mai este suficient funcţionării statului român. Absenţa metropolelor regionale sau a unor clustere urbane care să aibă o masă critică suficientă dezvoltării unei economii puternice la nivelul regiunilor pun în pericol însăşi existenţa funcţională (nu politică!) a structurii naţionale. Am precizat deja că faţada vestică e orientată din perspectivă economică exclusiv către vest, iar din perspectiva unor servicii banale, precum transportul aerian, către Budapesta: Dacă frontierele cu Serbia şi Republica Moldova vor deveni mai permeable, la fel se poate întâmpla şi cu centralităţile majore regionale Timişoara şi Iaşi, care în raport cu Belgradul, respectiv Chişinăul, au un mare handicap spaţial – sunt mult mai mici!

Din perspectiva celei de a doua chestiuni, centralismul – adoptat ca o cale unică de construcţie a teritoriului naţional – a afectat grav logica de funcţionare şi coerenţa unor teritorii componente ale statului român. Nu toate regiunile ţării noastre au avut de suferit în aceeaşi măsură!

Dobrogea, de exemplu, e un teritoriu ce a avut de câştigat prin intrarea în componenţa unei Românii din ce în ce mai centralizate. În Imperiul otoman era doar o periferie sumbră, situată pe un nivel administrativ terţiar (parte a unor vilayate ale căror centre de decizie au fost întotdeauna în exterior – Silistra, Ruse sau Varna). În interiorul României, i-a fost construită şi o centralitate – Constanţa, oraş situat într-o poziţie optimă în raport cu Bucureştii, aflat la final de secol al XIX-lea într-o dezvoltare accentuată.

Nici Transilvaniei, teritoriu care nu a avut niciodată în istorie o centralitate dominantă, nu i s-a schimbat prea mult structura şi modul de funcţionare teritorială internă.

Moldovei, însă, i-au fost alterate profund relaţiile dintre componentele sale interne. Nu din cauza vechimii apartenenţei la statul român, cât mai ales datorită particularităţilor logicii teritoriale de funcţionare – ca teritoriu de tranzit între Baltica – zona nord-pontică – Istanbul, care nu mai serveau într-o manieră directă interesele teritoriale ale noului centru. Bineînţeles, nici evoluţiile geopolitice din Europa central-orientală nu ne-au avantajat!

Din această perspectivă, într-o eventuală trasare a unor limite regionale, Transilvania, de exemplu, ar putea funcţiona eficient şi cu mai multe regiuni, centrate pe Cluj, Târgu Mureş sau Sibiu, pe când Moldova va fi o regiune eficientă doar în interiorul unor limite apropiate de cele istorice.

Într-o teritorialitate europeană care se află la cumpăna dintre Europa naţiunilor şi Europa regiunilor, înclin să cred că nivelul regional va fi cel la care se va organiza pe viitor acest metateritoriu. Aşa că nu văd de ce să creăm handicapuri suplimentare periferiei, punând în loc regiuni de ochii lumii, incoerente şi incapabile să intre în competiţia europeană!

4. Am văzut că scrieţi destul de mult despre „sistemele urbane regionale” ale României, ele jucând un rol esenţial, din câte înţeleg, asupra structurilor teritoriale şi a celor regionale etc. Care sunt ele şi în ce măsură sunt capabile să gestioneze teritorii regionale?

Din perspectiva structurilor teritoriale, reţeaua urbană regională reprezintă armătura, reţeaua de centralităţiordonate scalar în jurul căreia se organizează sistemul.

Caracteristică fundamentală a unui teritoriu, centralitateanu este un produs exclusiv al geometriei. Ca reper şi ca element structurant, centralitatea este un construct mai degrabă cultural, un produs, deopotrivă social, economic şi politic. Centralitatea nu e unică; în funcţie de repere şi de scara de analiză, vorbim mai degrabă de o succesiune de centralităţi, intuite şi explicate de geografii germani W. Christaller şi A. Losch în modelul locului central. Centralităţile se ordonează trans-scalar: cele locale tind să se agrege în clustere, subordonându-se unor localităţi urbane de talie mai mare şi mai bine situate în raport cu geometria relaţiilor spaţiale. Acestea din urmă, pot genera centralităţi superioare, ce au capacitatea de a insera micile organizări spaţiale obţinute pană la scară globală. Fiecare centralitate generează o structură teritorială ai căror locuitori îşi au propriul mod de practicare a teritoriului – propria teritorialitate, şi cu riscul de a repeta, în raport cu cei din exterior ceea ce îi defineşte e identitatea.

În realitate, sistemele teritoriale nu au o structură atât de simplă şi de ordonată ca în cazul modelului locurilor centrale, un model care e construit pe numeroase constrângeri spaţiale (spaţiu omogen, izotropşi care generează forme de organizarea regulate – izomorfie). Unele linii de forţă ale spaţiului (văile largi ale unor răuri sau zonele de contact geografic) pot genera veritabile axe urbane a căror incideţă teritorială poate ajunge până la nivelele scalare superioare – uneori transnaţionale. O bună parte a reginilor administrative europene îşi bazează logica de funcţionare pe aceste axe urbane: Italia (Emilia-Romagna, Puglia, Genova), Franţa (Auvergne – Rhône– Alpes), Polonia (Pomerania, Kujawy-Pomerania, Subcarpatia etc.)

Acolo unde există zone de convergentă majoră sau alte tipuri de favorabilităţi ale spaţiului (bogăţii subsolice, de exemplu), structurile urbane axiale, capătă consistenţă, transformându-se în areale de mari dimensiuni, uneori de talie regională. Zona renană reprezintă una dintre cele mai complexe structuri spaţiale la nivel continental, concentrând zeci de milioane de persoane şi o bună parte a economiei europene, din Elveţia şi până în Olanda şi Belgia (Randstadt Holland, Rhein-Ruhr, Rhein-Main etc.). Rhein-Ruhr, cea mai mare şi mai complexă aglomeraţie policentrică europenă (aproximativ 12 milioane de locuitori) reprezintă arealul central al celei mai mari structuri administrative regionale europene – Renania de Nord – Westfalia (18 milioane de locuitori). Deşi de mai mici dimensiuni, astfel de organizări administrative regionale centrate pe areale urbane extise există şi în Franţa (Hauts-de-France – regiune centrată pe Lille şi partea franceză a bazinului franco-belgian, Île de France – care reprezintă în totalitatea sa zona metropolitană pariziană), Italia (Lombardia, Veneto, Toscana), Spania (Catalunia şi Tara Bascilor) sau chiar în estul Europei – în Polonia (Silezia) sau Republica Cehă(regiunea Moravo-sileziană).

În România lucrurile sunt mai simple. Majoritatea structurilor teritoriale  depind de centralităţi, cumva disjuncte, dacă ar fi să ne raportăm la forţa de interacţiune a zonelor europene amintite anterior. Nu avem pe teritoriul României structuri urbane regionale de talia celor europene, dar avem un teritoriu a cărui existenţă şi persistenţă în timp a fost datorată marilor relaţii continentale – Moldova, devenită între timp o fundatură României şi a UE. Încă se păstrează în morfologia regională axele urbane structurante ale teritoriului istoric moldovenesc. Trei dintre acestea au jucat un rol foarte important:

  • Axa suprapusă în linii generale Văii Siretului, care rămasă fiind în componenţa Moldovei apusene şi a României, e cea mai vizibilă la ora actuală în structura regională; reprezintă un sector al marelui drum comercial de la Lviv către Istanbul, prin Cernăuţi – Suceava (în unele perioade Botoşani), – Roman şi Galaţi. Relaţia nu mai joacă rolul teritorial pe care l-a jucat cândva, pentru că a fost deturnată în partea sa sudică, în favoarea Bucureştiului, Galaţiul rămânând cumva izolat în aceast ecuaţie a mobilităţii regionale;
  • Axa care în istorie a fost cea mai importantă relaţie dintre porturile din nordul Marii Negre (Cetatea Albă, apoi Odessa, Kaffa etc.), prin Iaşi şi Cernăuţi, spre Lviv şi, mai departe, către zona Baltică şi Europa centrală. Într-o perioadă îndelungată a existenţei structurii statale moldoveneşti a jucat un rol mai important decât axa precedentă.
  • Axa Iaşi – Galaţi, suprapusă în mare măsură văii Bărladului, a jucat un rol foarte important la nivel regional după 1564, când capitala se mută de la Suceava la Iaşi. Apogeul dezvoltării a fost atins în scurta perioadă de câteva decenii a modernităţii moldoveneşti, începând cu 1829 (Pacea de la Adrianopol, care deschide calea dezvoltării portuare a Galaţiului).

Acestea au rămas adânc încrustate în structura relaţiilor regionale, dar şi în morfologia reţelei urbane. Toate traseele pot fi lesne identificate pe hartă, prin ritmicitatea de 40-50 de km a dispunerii oraşelor vechi ale regiunii situate în lungul drumurilor. Această distanţă reprezenta în trecut o etapă diurnă de călătorie.

5. Haideţi să vorbim puţin despre regionalizare. În ce măsură ceea ce avem acum e funcţional şi care ar fi o soluţie viabilă şi ceva mai funcţională?

Orice teritoriu, îndiferent de nivelul scalar la care ne raportăm, inclusiv cele ineficiente au o anumită logică de funcţionare, dar dacă vrem să recuperăm decalajul faţă de regiunile occidentale ar trebui să găsim formele cele mai adecvate unei funcţionări optime, la capacitate maximă a regiunilor.

Unele dintre regiunile de dezvoltare sunt mai mult decât perfectibile. Un test al coerenţei regiunilor poate fi legat de imposibilitatea denumirii acestora în cuvinte puţine. Dacă nu vom putea să le denumim altfel decât după reperele cardinale (NE, NV, SE, SV etc.) înseamnă că undeva s-a greşit în trasarea limitelor! Cazul regiunii de dezvoltare SE e clasic, fiind vorba de un teritoriu, deopotriva, dobrogean, moldovean, muntean (şi brăilean, dacă ţinem cont de teritorialitatea multiseculară a Brăilei, acum relictă)! Regiunea Centru are o logică care se lasă greu descoperită. Chiar în centrul geometric se găsesc cele mai mari discontinuităţi de potenţial, iar marile oraşe sunt pe margine. Pare a fi construită astfel încât proporţia populaţiei maghiare să fie mai redusă. Clujul e descentrat în regiunea de NV şi o mare parte a zonei polarizate de marele oraş ardelean se găseşte în regiunea Centru. Regiunea de NE e o Moldovă amputată, şi nimic mai mult!

După consumarea “episodului pilot” – apariţia regiunilor de dezvoltare, în 1996, regionalizarea a apărut aproape ritmic în discursul politicianist. La debutul fiecărui ciclu electoral, dacă exista un control politic puternic în Parlament, se lansa o nouă dezbatere despre schmbarea geometriilor administrative ale României, prin apariţia nivelului regional. Excepţiile de la regulă au fost perioada guvernării CDR şi a alianţei DA, formaţiunile aflate la putere fiind mult prea fragile la nivel judeţean pentru a risca şi iniţia un proiect regional. Ca urmare, avem patru episoade de iniţiere sau resuscitare a unui proiect administrativ:  I (Năstase – PSD), II (Băsescu – PD), III (Dragnea-USL) şi ultimul, al IV-lea, cumva aritmic, fiind situat spre finalul unui ciclu electoral, cel al Primului-Ministru tehnocrat Dacian Cioloş, apărut într-o perioadă de avânt a masterplanurilor şistrategiilor de dezvoltare teritorială,. Abaterea de la norma temporală e dată de faptul că fiind un guvern considerat non-politic, nu poate fi amendat electoral prin aducerea în discuţie a regionalizării.

În planul instituţiilor administrative, regionalizarea reprezintă în primul rând transferul de responsabilitate de la nivelul central către nivelul regional; dar pentru că există riscul complicării inutile a administraţiei prin introducerea acestui nou nivel teritorial, e chiar indicată şi trecerea unor atribuţii manifeste acum la nivel judeţean către nivelul regional. Ca urmare, lăsând orice urmă de ipocrizie la o parte, cu riscul de a alimenta temerile „judeţeniştilor”, putem afirma că unele municipii reşedinţă de judeţ vor avea de câştigat prin trasferul de competenţe administrative, altele vor pierde, mai ales că avem o îndelungată tradiţie a centrului unic de decizie, fie că-i vorba de Bucureşti, la nivel naţional, fie de reşedinţele de judeţ, la nivelul local.

Rolul judeţelor în diversele proiecte regionale a variat în funcţie de raportul de forţe dintre centru şi filialele judeţene ale partidelor sau alianţelor aflate la putere. Dacă la începutul guvernării Boc, în intervalul prezidenţial al lui Traian Băsescu, judeţele erau anihilate de un centru de decizie naţional mult prea puternic în raport cu filialele judeţene, lucrurile au stat exact pe dos în hibrida guvernare USL. Formaţiunea politică de o fragilitate internă extremă, în pofida susţinerii ei electorale, depindea prea mult de relaţiile dintre filialele judeţene ale celor două mari partide constituente, pentru a ignora doleanţele alveolelor teritoriale NUTS III. Ca urmare, dacă proiectul de regionalizare Băsescu-Boc însemna mai degrabă transferul competenţelor teritoriale de la nivelul NUTS III către NUTS II, cel puţin declarativ, regionalizarea Dragnea-USL s-a dorit a fi percepută ca un transfer al competenţelor de la nivelul NUTS 0 (naţional) către NUTS II.

Lăsând la o parte posibilile conflicte politice din culise, cele două proiecte amintite nu s-au materializat şi din cauza discursului politic practicat de cei ce doreau implementarea acestora. Radicalitatea primului proiect a alimentat orgoliile judeţene, iar cel de-al doilea, deşi susţinut de un background teoretic (mai) avansat, a lăsat impresia creării într-o manieră gratuită a unui sistem administrativ mai stufos decât era necesar – de ce să creezi un nou nivel administrativ, dacă judeţele rămâneau cu aceleaşi funcţii teritoriale!? Deşi diferite ca manieră de abordare, cele două proiecte au câteva constante. În primul rând, holonul teritorial al regionalizării e geometria judeţeană. Dacă coroborăm această constantă şi cu conservarea limitelor regiunilor de dezvoltare, ce urmau să se impună ca limite administrative (proiectul USL era ceva mai deschis la compromisuri, ca urmare se vorbea chiar de o regiune a Dobrogei) se creează deja premisele unor neajunsuri în ceea ce priveşte imbricarea teritorială funcţională la nivel local în zona de periferie a geometriilor regionale.

Din această perspectivă, proiectul iniţiat de Cioloş e radical diferit: pe de o parte, prin divulgarea unui număr de regiuni cuprins între 15 şi 18, degradează nivelul administrativ regional la unul sub-regional, fapt negativ, mai ales că tendinţa la nivel European este de creştere, prin comasare, a geometriilor regionale, considerate prea mici pentru a fi eficiente – cazul Franţei, iar pe de altă parte, are un avantaj, pentru că inserează explicit în discurs necesitatea apariţiei unui nivel scalar supra-comunal (LAU 1): „… s-ar putea face fuziunea voluntară a unităţilor administrativ-teritoriale (locale – n.r.) pe baza unor criterii geografice (distanţa faţă de centrul noii comune), de suprafaţă, populaţie, nivel de dezvoltare economică. Aceste fuziuni voluntare pot apoi deveni definitive şi pot fi sprijinite prin stimulente financiare: programe de investiţii sau alocări de transferuri de la bugetul central pentru proiecte care să cuprindă aceste zone fuzionate”.

Marele pericol al regionalizării îl reprezintă opţiunea pentru regiunile de tip sovietic, aşa cum transpare din discursul despre ultimul proiect. Prin regionalizarea elementară, realizată prin comasarea a două judeţe, anunţată de guvernul Cioloş, nu vor pierde marile oraşe (Cluj, Timişoara sau Iaşi), care vor funcţiona în continuare în logica lor regională, ce va deveni după o eventuală punere în practică a noilor regiuni, una supra-regională. Acest tip de abordare a regionalizării va crea, într-o manieră directă, un handicap judeţului a cărei resedinţă nu a dobândit calitatea de reşedinţă regională. Astfel, fenomenul skhrinking cities (oraşe în declin), care se manifestă plenar de aproape trei decenii în cazul tuturor oraşelor de talie mijlocie sau mare şi de o importanţă teritorială mai degrabă judeţeană decât regională, se va acutiza în cazul reşedinţelor de judeţ pierdante.

Dacă într-o regiune administrativă suprapusă geometriei Regiunii de dezvoltare Nord-Est, Bacăul, Suceava, Botoşaniul, Piatra Neamţ sau Vasluiul (polii urbani secundari) ar avea o forţă de negociere puternică în raport cu oraşul primat – Iaşi, temperând tentaţia concentrării tuturor funcţiilor la nivelul noului centru, lucrurile nu vor mai sta aşa în cazul regiunilor elementare. Ce forţă de negocire ar avea Vasluiul într-o geometrie regională Iaşi-Vaslui, unde Iaşii ar realiza mare parte din PIB-ul regional? Dar Botoşanii, în interiorul unei geometrii Suceava-Botoşani? În cazul acesta e posibil să vorbim de un dublu impact negativ asupra oraşului şi judeţului său, pentru că Botoşanii vor aparţine unei regiuni a cărei identitate se va construi în jurul „brandului” Bucovina.

Logică, predominant axială, a teritoriului Moldovei stă la baza opţiunii mele pentru decupaje regionale cât mai apropiate de limitele istorice ale provinciilor româneşti. Regiunile administrative nu trebuie să fie egale! E mai important ca aceste regiuni să funcţioneze, fie că au dimensiunea Moldovei, fie pe cea a  Dobrogei. Istoria a demonstrat deja că tertoriile componente ale României actuale au avut logică de funcţionare. De ce să  construim alte geometrii administrative, care nu vor fi la fel de eficiente!?

În ultima vreme observ că echipele cercetare predominant tinerere din alte locuri decât Iaşi în realizarea unor cercetări asupra arhitecturilor teritoriale ale României apelează (în sfărşit!) la modelele gravitare (care iau in calcul masa – talia aşezărilor şi frâna distanţei) pentru a crea diverse decupaje teritoriale. Din păcate, deseori, concluziile par a fi eronate pentru că nu folosesc modelul la întreaga lui capacitate.

Există riscul ca în căutarea geometriilor optime ale regiunilor, apelând la aceste modele statistico-cartografice avansate să greşim, din cel puţin două motive principale

– pentru că modelele au limitările lor (de exemplu teritorialitatea poate fi introdusă cu mare dificultate în ecuaţia unui astfel de model);

– pentru că noi, specialiştii, din comoditate sau pur şi simplu pentru ca suntem convinşi la un moment dat ca modelul gravitar are toate răspunsurile la intrebările noastre legate de spaţiu, tindem să acordăm o mai mare importantă dimensiunii verticale a sistemului teritorial (mai uşor de înţeles), apelând la centralităţile dispuse trans-scalar, decât să identificăm relaţiile orizontale, care sunt, fie creatoare de teritorialitate, fie reperele spaţiale ale unor teritorialităţi, uneori relicte.

Aici s-ar putea să se creeze un conflict între utilizarea motàmota modelului şi utilizarea sa inteligentă, raportându-ne la rezilienţa teritoriilor, în funcţie descările de analiză şi din perspectiva acţiunii panarhiei– care ar putea fi interpretată ca o desincronizare a manifestării modernitâţii între diversele paliere scalare, începând cu modul de practicare al teritoriului. În linii generale, reprezintă o adaptare sau, mai degrabă, un răspuns diferit la schimbările ce întervin la un moment dat în mediul în care evoluează structurile teritoriale, în funcţie de nivelul scalar pe care se poziţionează acestea. Oraşele mari, fiind mai interconectate cu nivelele teritoriale superioare, ce sunt responsabile de schimbările ce intervin în modul de practicare a teritoriului, sunt mai reziliente decât aşezările rurale izolate! Panarhia explică parţial şi decalajul dintre teritorialitatea superficială, a modului de practicare a teritoriului, şi teritorialitatea profundă – identitatea. Statistic, un tânăr din Soveja, judeţul Vrancea are mai multe şanse să facă facultatea la Bucureşti decât la Iaşi, dar tot moldovean rămâne, îndiferent cât de confortabil se simte (sau nu!) cu această identitate! Cu siguranţă după ce au citit ultima frază vor exista vrânceni care mă vor contrazice, fiind convinşi că ei nu sunt moldoveni, ci altceva! După 160 de ani de la Unire şi vreo 70 de ani de la desprinderea de sub tutela Mitropoliei Moldovei şi Sucevei (la acea data) a întregului sud al Moldovei şi teritorialitatea profundă a locuitorilor începe să se deterioreze.

Din perspectiva panarhiei apare şi necesitatea utilizării în construcţia modelelor gravitare aplicate trans-scalar a unei frâne a distanţei mai mari pentru palierele inferioare, în raport cu cele superioare, sau chiar introducerea unui nou parametru – filtrul teritorial. Un bolnav al cărui domiciliu se află la distanţă aproximativ egală în raport cu doua centre medicale identice ca importanţă şi calitate a serviciilor, îl va prefera întotdeauna pe cel din al cărui mediu cultural/teritorial face parte.

Nu vreau să fiu greşit înţeles! Sunt un adept al utilizării modelelor gravitare în Geografie, modele care sunt capabile să ne dezvăluie arhitectura teritorială la un moment dat, ba chiar au şi capacitatea de estimare a fluxurilor dintre locurile unui spaţiu. Şcoala de geografie ieşeană le utilizează de aproximativ trei decenii, eu, personal, le pun în practică de peste două, timp suficient pentru a le cunoaşte avantajele, dar şi limitele. Unele dintre acestea pot fi corectate cu mare acurateţe, introducând în ecuaţie natura teritorială a spaţiului, absentă în modelele gravitare clasice.

Să luăm un exemplu. Dacă ar fi să calculăm fluxurile de studenţi din Miercurea Ciuc către Iaşi şi Cluj, cunoscând masa potenţială de emisivitate(la originea fluxului)- populaţia în sistemul de învăţământ liceal sub diverse constrângeri statistice, precum proporţia celor ce au luat bacalaureatul şi masa potenţială de atractivitate- cereprezintă dimensiunea serviciului la destinaţia fluxurilor (numărul de studenţila ciclul de licenţă), vom obţine fluxuri aproximativ egale, pentru că distanţa dintre Miercurea Ciuc şi cele două centre universitare e aproximativ egală! Când privim cifrele, ştim că am greşit undeva! E suficient să introducem proporţia elevilor maghiari, şi să-i drenăm către secţiile maghiare ale facultăţilor din cele două oraşe şi vom obţine un flux major – de peste 95% spre Cluj în structura fluxurilor de studenţi care se îndreaptă spre cele două centre universitare. Dar căutarea teritoialităţilor regionale e ceva mai complexă!

Din această perspectivă, pentru trasarea limitelor administrative regionale în spaţiul extracarpatic, mai degrabă urmărim densitatea populaţiei (un indicator mai conservator), care relevă cartografic axele despre care am vorbit anterior, decât să apelăm la un model gravitar – unde din start creăm o discriminare între palierele urbane. Nu putem obţine o regionalizare eficientă limitându-ne la ariile teoretice de polarizare ale marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi etc.) şi ignorând celelalte paliere urbane, pentru că nu construim regiunea nici pentru Bucureşti, nici pentru Cluj, nici pentru Iaşi! În cazul Poloniei, de exemplu, modelele gravitare descriu cu mare acurateţe structurile administrative regionale actuale. Dar Polonia e in mare măsura plată, pe când România e o ţară a barierelor şi a teritorialităţilor istorice manifeste!

Logica teritorială se lăsă greu decoperită şi demonstrată, dacă ne limităm doar la relaţiile ierarhice sau doar la nivelele urbane superioare, De exemplu, interacţiunile dintre Galaţi şi Iaşi sunt mai slabe la ora actuală decât cele dintre Galaţi şi Bucureşti. Asta nu înseamnă că ar trebui să atribuim Galaţiul unei structuri regionale centrată pe Bucureşti! Şi statistic putem demonstra că potenţialul de interacţiune dintre Galaţi şi Bucureşti e mai mic decât cel dintre Galaţi şi toate aşezările Moldovei. Dacă ne vine greu să întelegem acest lucru, putem apela la o abordare calitativă a chestiunii: structura teritorială locală centrată pe Galaţi va fi complementară structurilor teritoriale moldoveneşti, şi nu celor sudice, unde aşa cum e poziţionat oraşul, putem lesne să tragem concluzia că sudul nu va avea nevoie de serviciile sale portuare!

Orice abatere în trasarea unor limite regionale de la logica teritorială va crea un handicap suplimentar regiunilor care vor fi nevoite să intre în competiţie cu celelalte regiuni ale Europei.

6. Un amic care se ocupă de problemele acestea administrativ economice îmi explica ceva timp în urmă că Clujul şi cumva tot Ardealul e faţă de Sud-Estul ţării ca un soi de pâlnie. Undeva dinspre Vest spre noi curge fluxul de capital şi acolo se înfundă, se îngustează totul mai ales din cauza infrastructurii şi a administraţiei şi nimic nu mai curge în josul ţării. Cu alte cuvinte: în ce măsură aceste elemente precum infrastructura şi administraţia contribuie la blocarea dezvoltării României? 

Foarte mult! Pentru că România nu are un sistem de autostrăzi propriu-zis, nu cred că greşesc dacă afirm că distanţa faţă de capetele sistemului de transport rapid suficient de dezvoltat în Ungaria dictează localizarea investiţiilor multinaţionalelor în România. Ceea ce face atractive pentru multinaţionale faţada vestică şi Transilvania e accesibilitatea mai bună la nucleul dur al UE, de unde vin şi cele mai multe investiţii.

În România Carpaţii sunt cu filtru, cu filtru al investiţiilor! Fiind greu de trecut, decalajele de dezvoltare dintre faţada vestică a României şi Transilvania, pe de o parte, şi Moldova sau câteva zone situate în sudul României, pe de alta parte, se adâncesc. Iată cum motivează alegerea unei localizări în vestul ţăriireprezentantul unei companii multinaţionale: „Infrastructura este unul dintre principalele criterii la care se uită investitorii din logistică atunci când vor să aleagă o nouă destinaţie pentru extindere, iar din acest motiv regiunea Moldovei are de suferit”, a spus Ian Worboys, CEO al P3 Logistic Parks, companie care deţine cel mai mare parc logistic din România. […] „Am fost recent la Piatra-Neamţ şi am făcut foarte mult pe drum. Noi, ca investitori, ne-am dori să beneficiem de forţa de muncă disponibilă de acolo, pentru că ştiu că şomajul este încă ridicat în zonă. Însă în lipsa autostrăzilor nu vor veni investiţii”, a mai spus Worboys. (Ziarul Financiar). Niciodată nu au fost formulate mai direct (şi cinic, totodată) necesităţile unui actor economic global – au nevoie de forţa de muncă disponibilă (încă!) în regiunea noastră, dar nu şi de locurile noastre, atât timp cât nu sunt racordate la un sistem rapid şi eficient de circulaţie. „Pe aici nu se trece!” par a spune în continuare Carpaţii noştri şi după o sută de ani de la realizarea Marii Uniri.

7. Un grup de iniţiativă din Moldova, mai degrabă din Iaşi, a venit cu un demers care vizează un soi de presiune civică asupra politicului pentru a trage atenţa unei nevoi structurale importante: autostrada care să unească Moldova de Transilvania şi de Bucureşti cât mai bine. Cum vedeţi această problemă a lipsei unor conexiuni eficinte a Moldevei cu restul ţării? Ce vor rezolva aceste autostrăzi?

Trei grupuri de iniţiativă cu acoperire regională funcţionează în zona Moldovei, toate trei având centrul de difuzie Iaşul, fosta Capitală: Moldova vrea Autostradă (MVA), Împreună pentru A8 (IpA8) şi Mişcarea pentru dezvoltarea Moldovei (MDM). Primele două au deja o istorie de doi ani, cu numeroase acţiuni şi activiăţi desfăşurate (dintre care mai vizibile au fost Marşurile motorizate Ungheni-Iaşi-Tâtgu Mureş şi Marşul moldovenilor spre Bucureşti, vizita unei delegaţii la Bruxelles, demonstraţii, conferinţe focalizate pe tematica necesităţii autostrăzilor în Moldova etc.). MDM este o creaţie nouă apărută în ianuarie 2019, mai puţin nişată decât primele două asociaţii, care vizează toate aspectele vieţii sociale şi economice din regiunea noastră. Acestea au apărut pe fondul lipsei sau, în cel mai bun caz, al ineficienţei acţiunilor politicienilor autohtoni, în ceea ce priveşte marile proiecte de dezvoltare ale regiunii Moldovei. Militantismul pro-dezvoltare al asociaţiilor a avut şi un oarecare ecou în rândul moldovenilor şi, ceea ce este important, în rândul unor politicieni locali, care s-au arătat solidari (sper că nu doar de ochii moldovenilor) cu proiectele majore regionale. În acest sens, legea pentru autostrada Ungheni-Iaşi Tărgu Mureş (A8) reprezintă un succes, care nu ar fi fost posibil fără acţiunile asociaţiilor.

În contextul subdezvoltării Moldovei, cele trei asociaţii au dovedit că acţiunile şi militantismul pro-dezvoltare nu reprezintă o isterie locală sau regională, cum au fost deseori catalogate de către o parte dintre români.

Impactul construcţiei unei autostrăzi trascarpatice asupra structurilor teritoriale ale Moldovei ar fi imens. Va produce mutaţii profunde şi benefice la mai multe nivele scalare:

  • în primul rând, e o necesitate pentru dezenclavarea economică a unei regiuni gratuit periferizate, care a devenit o fundatură datorită evoluţiilor geopolitice din spaţiul european, dar şi dezinteresului arătat de către autorităţile române pentru această zonă;
  • în al doilea rând, o autostrada transcarpatică ar completa o relaţie care s-ar putea dovedi mai eficientă – între sudul Rusiei europene, sudul Ucrainei şi Republica Moldova spre Europa centrală; în această perspectivă, nu numai că regiunea noastră ar deveni mai competitivă, dar ar pune România pe harta marelui trazit european;
  • în al treilea rând, ar crea coeziune teritorială; nu mă refer doar la parcurgerea într-un ritm mai alert a distanţelor între localităţile principale ale Moldovei, ci şi la faptul că un astfel de proiect, dacă se doreşte a fi realizat de către autorităţile locale, ar genera solidaritate de grup între actorii politici şi economici ai judeţelor Moldovei.

Chiar dacă regionalismul moldovenesc e acum focalizat în principal pe necesitatea construirii unor elemente de infrastructură banale, acesta are capacitatea de a evolua, pentru că ne raportăm la frustrări acumulate de o populaţie a unui teritoriu îndelung şi gratuit periferizat, care nu mai e dispusă să creadă în poveştile de succes ale centralismului. Din această perspectivă, politicienii de la Centru ar trebui să fie atenţi la solicitările periferiei, iar politicienii ce ne reprezintă în Parlament, ar trebui să devină mai înţelepţi în gestionarea relaţiilor de subordonare ale Centrului.

8. Spuneaţi zilelele trecute cam aşa: „Bucureştii nu au fost niciodată o capitală onestă cu regiunile care au construit România ori s-au alipit ulterior. Cu Moldova s-a comportat mai rău decât ar face o capitală cu un teritoriu cucerit!” Explicaţi-ne şi nouă vă rog acest lucru…

Am scris cele două fraze într-o postare în mediul on-line, mai exact, pe o pagină Facebook, ce poartă titlul rubricii ce-mi aparţine şi unde public sâptămânal din Ziarul de Iaşi (ZDI), “Teritorii subiective”. Din când în când, pe lângă articolele ce apar în ZDI, mai postez cartografii sau seturi de cartografii, unele dintre acestea fiind publicate în reviste de specialitate. În cazul acesta, e vorba de o selecţîe de câteva hărţi ce prezintă evoluţia pe o perioadă îndelungată (1860-2017) a sistemelor urbane din zona central-estică a Europei. Hărţile au fost publicate în septembrie anul trecut în articolul „Metamorfoze teritoriale şi rezilienţa sistemelor urbane ale Europei central-estice (1910-2017). Relevanţa scărilor de analiză”, în volumul „Spaţiul geografic românesc la 100 de ani de la Marea Unire”, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

Interesant e faptul că hărţile demonstrează, pe lângă faptul deja intuit de toată lumea, că difuzia modernităţii urbane s-a facut de la vest la est, că vectorul modernităţii nu vine pe o cale suprapusă Transilvaniei, ci de mai la nord, din Europa centrală, prin sudul Poloniei de astăzi şi Galiţia. În 1860, momentul 0 ales, exista deja ceea ce am numit o dorsala de modernitate (o zonă cu o densitate mai mare de populaţie urbane ce locuia în primele 500 de oraşe ale vremii) extinsă în lungul axului urban Cracovia – Lviv – Iaşi – Chişinău – Odessa. Toate cele 5 oraşe menţionate se poziţionau între primele 25 de centre ubane ale celor patru imperii ce dominau din punctul de vedere geopolitic arealul (Imperiul ottoman, rus, austro-ungar şi german). Cele câteva teritorii independente erau neglijabile din perspectiva fenomenului urban. În aceasta înşiruire de 5 oraşe, Iaşul (aproximativ 70 de mii de locuitori în epocă) se afla pe poziţia a III-a, după Odessa (aproximativ 100 de mii de locuitori, al III-lea oraş al Imperiului rus, dupa Skt. Petersburg şi Moscova) şi Lviv, cu 80 de mii. În suita de aproximativ 500 de oraşe selectate (cele mai mari ale arealului), Iaşul se afla pe poziţia a XV-a, fiind mai mare decât multe dintre metropolele europene actuale: Athena, Kiev, Minsk, Belgrad, Sofia, Şi Botoşanii, dar şi Galaţiul, locurile al II-lea şi respectiv al III-lea, în ierarhia Moldovei apusene epocii erau intercalate între metropolele europene amintite, fiind situate în partea superioară a ierarhiei urbane. Începând cu 1910 – cel de-al doilea moment ales, această dorsală se fracturează exact în locul Moldovei apusene, aflată sub gestiunea statului roman şi în logica teritorială nou construită de la Bucureşti.

Dar pentru a observa mai bine transformările ce au avut loc în epocă am să apelez la două texte scrise într-un interval de aproximativ jumătate de secol unul de celălalt.  Într-un interviu recent, Lucian Boia, navigând printre stereotipurile regionale, face trimitere la ceea ce afirma Eugen Lovinescu în perioada interbelică despre deosebirea, după el fundamentală, dintre moldoveni şi munteni. „(…) o deosebire care ţinea de rasă, spunea el, într-un termen care azi e nepotrivit, dar atunci se folosea, ar fi ţinut de structura profundă a populaţiilor respective, munteni, moldoveni, vorbim şi unii şi alţii româneşte, dar având mentalităţi, atitudini destul de diferite – spiritul, spunea Lovinescu, contemplativ al moldovenilor în raport cu spiritul practic, mai mercantil al celor din Muntenia.“

Cu ceva mai mult de jumătate de secol înainte, în primii ani ai existenţei teritoriului şi ai construcţiei teritorialităţii româneşti, I.C. Brătianu vorbea exact pe dos despre cele două populaţii ale primelor fragmente ale românităţii: „Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Intereselor materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. (…) Dar noi, (mun­tenii- n.n.) a căror viaţă materială şi ale căror interse sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii (prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti în 1862-n.n.)– un text obţinut prin amabilitatea istoricului şi jurnalistului Mihai Chiper.

Eugen Lovinescu, amăgindu-se că identifică structura profundă a populaţiilor, de fapt s-a edificat doar asupra structurii ei superficiale! A fi mai mult contemplativ decât practic, sau invers, nu depinde neapărat de structura identitară a unei populaţii, care e o caracteristică profundă a acesteia, ci mai mult de modul de practicare al teritoriului, care e o caracteristică a teritorialităţii superficiale. E la fel de utilă părerea lui Lovinescu asupra înţelegerii „structurii profunde“ a unei populaţii ca şi afirmaţia preşedintelui Emil Constantinescu făcută în debutul campaniei electorale din 1996, la Ruginoasa, potrivit căreia „moldovenilor le-ar lipsi spiritul de învingător“; sau ca şi acel fragment al lui Sadoveanu din debutul romanului Baltagul: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. (…)“

Un singur fapt e de necontestat. În răstimpul dintre cele două scrieri, modul de practicare al teritoriului de către populaţia Moldovei (apusene) a suferit o schimbare radicală, producându-se între cele două componente inţiale ale sta­tului român (Moldova şi Muntenia) chiar şi o basculare de modernitate. Moldova trece de la un sistem economic, care se baza pe o armătură de centralităţi puternic ierarhizate, fiecare cu funcţiile teritoriale specifice, care îi asigurau coerenţa, în primii ani ai existenţei proiectului national, la fragmentele teritoriale subregionale şi ineficient recentrate ale perioadelor ce au urmat. Chiar dacă frâna distanţei era mare la jumătatea secolului al XIX-lea (de un sistem cât de cât coerent de căi ferate nu putem vorbi decât de la finalul deceniului al VIII-lea), densitatea ridicată a centrelor de polarizare a vieţii economice suplinea acest neajuns. În statul moldovenesc al anului 1859 funcţionau aproximativ 80 de târguri (inclusiv marile oraşe), care în spaţiul moldovenesc al acelor vremuri au generat nu numai urbanitate, ci şi un pavaj eficient al influenţelor urbane în teritoriu. Teoretic, în cea mai mare parte a teritoriului moldovenesc puteai practica distanţa de acasă la târg şi din nou acasă în cel mult 24 de ore.

Această degradare a relaţiilor (devenite) intra-regionale e rodul unei inginerii teritoriale fără precedent în spaţiul central şi est european, mai ales că vorbim de structuri teritoriale amice, ce au consimţit, de comun acord, realizarea uniunii.

9. S-a mai discutat, nu e o idee nouă. E vorba despre schimbarea capitalei României. Tot vorbim: regiunile se plâng că Bucureştiul „sufocă regiunile”. Cât e de viabilă şi necesară o astfel de schimbare? E ceva realist sau e doar o fantasmă? Există şi alte soluţii administrative?

Sunt convins că meteahna principală a Bucureştiului e faptul că e incapabil de o gestiune eficientă a teritoriului naţional. E prea slab pentru misiunea asumată! Preluarea guvernanţei regionale de către viitoarele centre de decizie administrativă ar fi o veritabilă gură de oxigen pentru Capitala României, care ar avea şansa să-şi reorienteze energiile într-o manieră eficientă, aşa cum o fac şi celelalte metropole mondiale, spre nivelele scalare superioare: european şi mondial. De asemenea, nu cred că e oportună o schimbare a Capitalei. Ar fi un consum de energie inutil şi nu cred că ar aduce eficienţă, nici pe termen scurt, nici pe termen lung, mai ales dacă vom persista în ideea centralismului politico-administrativ.

Pentru că sunt convins că o eventuală nouă capitală nu va fi localizată în Moldova, dacă ar fi să aleg între Alba Iulia şi Braşov (oraşe ale căror nume cunt vehiculate ca potenţiale Capitale) aş alege Alba Iulia. Nimic ce vine din istorie nu-mi determină acest răspuns, ci doar faptul că Braşovul ar fi o Capitală prea apropiată de fragilele şi deşiratele structuri ale Moldovei, care nici acum nu mai funcţionează ca un teritoriu închegat. Prin eventuala dobândire a calităţii de capitală, un oraş atât de apropiat ar contribui la destructurarea teritorială avansată a regiunii noastre. Această stare de fapt va fi alimentată şi de persistenţa în memoria locuitorilor moldoveni a ideei ca Braşovul e un loc bun de migraţie.

10. Apropo, cum vedeţi o soluţie viabilă şi uşor de implementat legată de această nevoie de descentralizare? Avem o astfel de nevoie şi cum o facem aplicabilă? Parcă dumneavoastră propuneaţi într-un comentariu o posibilă mutare a unor ministere în diverse oraşe din ţară.

Deşi nu văd sensul mutării Capitalei, sunt adeptul unei Capitale multi-localizate (ca în Africa de Sud, unde Pretoria e sediul Guvernului şi al Presedinţiei, Cape Town – al Parlamentului, iar Bloemfontein – al Curţii Supreme de Justiţie), al spargerii monopolului de unic centru politic şi administrativ al Bucureştiului. Unele instituţii centrale ar putea funcţiona foarte bine la Iaşi, Cluj sau în alt oraş din România: Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Casaţie, unele ministere, sau, de ce nu, Senatul României! Ar fi o acţiune liniştitoare şi pentru cei ce sunt convinşi că regionalizarea ar fragiliza structura statală a României. Prin delocalizarea instituţiilor centrale ar creşte gradul de interdependeţă al teritoriilor româneşti, al coeziunii teritoriale şi, de ce nu, implicarea în actul guvernanţei ar responsabiliza periferiile!

11. Apropo de vecinătatea Iaşiului de Chişinău. Ştiu la un moment dat că axa Livov, Cernăuţi, Iaşi, Chişinău, Odesa era una dintre cele mai dezvoltate din regiune. Acum din păcate au decăzut din multe cauze. Până şi în ziua de azi infrastructura care uneşte RM şi România este de sorgine ţaristă sau sovietică. Nimic nu a fost pus în loc decât simbolicele „poduri de flori”. Oare o conexiune puternică cum ar fi o autostradă Odessa-Chişinău-Iaşi ar schimba ceva în această situaţie? Cum vedeţi această direcţie de dezvoltare?

Fără îndoială, s-ar schimba radical geometriile mobilităţii în această parte a Europei, Dar pe mine mă ia cu frisoane atunci cand aud de un vector orientat exclusiv către est. Aş fi mai liniştit şi mai încrezătot într-un viitor prosper al Moldovei, dacă de la Iaşi ar funcţiona şi autostrada A8 (Ungheni-Iaşi-Târgu Mureş).

Am să vă fac o mărturisire. În competiţia urbană dintre cele trei oraşe amintite, Iaşului i-ar fi mai uşor să rămână capăt de autostradă sau dacă această autostradă s-au opri la Ungheni (Republica Moldova). De ce? Pentru că atunci ar fi o etapă importantă pe o relaţie rutieră care ar face legătura cu Europa Centrală, relaţie pe care aş duce-o mai la est de Odessa, pe traseul E58, până la Rostov pe Don. În condiţiile în care se relaxează regimul vamal, şi distanta timp dintre cele trei oraşe se va reduce! Din această perspectivă,  nu cred că Iaşul şi-ar mai putea valorifica avantajul apartenenţei la UE. În comparaţie cu Odessa (1milion de locuitori în municipalitate) şi Chişinău (530 mii de locuitori în oraşul propriu-zis), centrele unor aglomeraţii urbane de 1,2, respectiv 750 mii locuitori, Iaşul e mic (305 mi locuitori în municipiu, aproximativ 390 în aglomeraţia morfologică – spaţiul construit continuu, şi nu mai mult de 450 de mii în zona urbană funcţională) şi e departe de a avea o dimensiune critică, care să-i permită un hinterland metropolitan consolidat. Poate doar intrarea României în Spaţiul Schengen i-ar conserva un oarecare avantaj. Unele servicii, precum cele aeroportuare ar avea mult de suferit, aeroportul din Chişinău fiind mult mai consolidat decât cel ieşean.

De fapt toate oraşele secundare importante ale României sunt insuficient de mari pentru a-şi îndeplini eficient rolul lor de metropole regionale. Clujul, „oraşul de succes” al României, se află în aceeaşi situaţie, având 330 de mii de locuitori în municipiul propriu-zis şi aproape 400 de mii de locuitori în aglomeraţia morfologică. Însă, oraşul ardelean suplineşte această insuficienţă prin schiţarea unui spaţiu policentric care inglobează două aglomeraţii medii formate din Turda, Câmpia Turzii şi comunele proxime (aproximativ 100 de mii de locuitori) – în sud şi prin avansul funcţional pe axa către binomul Dej-Gherla şi comunele din proximitate (70 mii locuitori), în nord, care anunţă apariţia unui cluster important la nivel regional de peste 600 de mii de locuitori.

Iaşul nu are în izocrona de o oră decât oraşe de mici dimensiuni pe teritoriul judeţului său – Tg. Frumos şi Podu Iloaiei, fiecare cu aproximativ 10 mii de locuiori. Distanţa foarte mică, de aproximativ 17 kilometri (pe calea ferată), faţă de Ungheni – Republica Moldova (peste 30 de mii locuitori) e anihilată de opacitatea frontierei cu statul vecin, fapt care nu va duce prea curând la geneza unei aglomerţii urbane transfrontaliere.

Aşa că, funcţionarea unui astfel de cluster est-carpatic, în condiţiile actuale mă sperie puţin. Ar duce la secundarizarea oraşului Iaşi, singura centralitate capabilă să reteritorializeze Moldova (apuseană). Posibil, pe termen lung (dar e vorba de câteva decenii), având în vedere faptul că oraşele nivelului secundar din Moldova apuseană sunt mai multe, mai populate şi mai consolidate din punctul de vedere economic decât cele din Moldova răsăriteană, să avantajeze Iaşul ca oraş primat al unui cluster urban închegat la vest de Prut. Doar aşa Iaşul ar în măsură să coopereze şi să negocieze de pe poziţii mai echilibrate cu Chişinăul gestiunea unui spaţiu transfrontalier funcţional.

12. Acum eu tocmai am venit din Siberia, unde am fost cu un proict european pentru câteva conferinţe. Am fost surprins să văd nişte oraşe în pustietatea aia albă care arătau mult mai dezvolate decât oraşele noastre. Venind spre casă mă tot întrebam oare ce ne ţine, cine ne blochează să facem ceva mai mult? Nu suntem nici sub ocupaţie, nici în război şi totuşi suntem prinşi într-un soi de neputinţă politică şi administrativă distructivă. Cun vedeţi lucrurile în viitorul apropiat?

Într-un astfel de mediu nu poţi rezista dacă nu eşti plătit bine şi dacă oraşul în care trăieşti, fie şi pe o perioadă determinată de timp, nu e dotat cu toate serviciile. Oricum, bogăţiile subsolice uriaşe ale Siberiei exploatate într-o manieră extensivă şi populaţia redusă, impun un produs intern brut la nivelul regiunilor mult peste media Rusiei: în Tiumen, Yakuţia, Ciukotka (peste 30 mii de dolari/loc.), Novosibirsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Irkutsk (10-20 mii dolari pe loc.). Aşa că percepţia dumneavoastra se bazează şi pe cifre. Şi cifrele s-ar putea să fie mai mari, pentru că sunt convins că în zonele periferice un procentaj mare al economiei e nefiscalizat.

Pe de altă parte, impresia de bogăţie ţine şi de percepţia peisajului. Societatea sovietică, s-a construit în primul rând pe urbanitate, pentru că doar oraşul a fost un mediu propice propagandei. Pentru cei obişnuiţi cu blocurile, ca formă vizuală de manifestare a modernităţii est-europene, orice nu arată a cartier rezidenţial de tip urban, ar putea fi catalogat ca fiind dincolo de modernitate.

În ceea ce priveşte partea a doua a calupului de întrebări, am să vă dau mai întăi un răspuns care nu ţine de meseria pe care o practic. Cred că se consumă prea multă energie pe certurile şi conflictele partizane interne! Şi mai există şi discriminarea regională! De exemplu, ecartul mare de putere între centru şi periferie, deloc carcacteristic Europei, dar atât de manifest în România, se observă şi la nivelul organizării interne a partidelor, indiferent că sunt de dreapta, sau de stânga, noi sau vechi! Din această cauză politicienii periferiei nu-şi pot reprezenta cu eficienţă regiunea, nici dacă ar vrea!

Vă propun să vă uitaţi pe listele împărtăşite publicului pentru alegerile europarlamentare să vedeţi câţi românii cu domiciliul în Moldova sunt pe poziţii eligibile. Vă dau şi un răspuns: niciunul!

 


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

17 thoughts on “De ce se revoltă „provincia” sau despre noi forme de administrare a României

  1. Bacau

    Pentru cei din fundatura comunista iasi, plina de rusi care saboteaza Romania dintotdeauna.
    Imi pare rau pentru voi, cei adusi de comunistii rusi la oras – fara rusii aferenti din chishinau -, insa, stiti macar cat din toate cele care va trebuie sa supravietiuti !AZI! va vin pe Culoarul Siretului?!
    Voi faceti clar a Secesiune, indemnati de unguri&austriecii care lucreaza pentru rusi, iar noi nu va vom face jocurile, clar, cine va fi cu noi va supravietui, cine e cu rusii va muri in neam pe veci in falsa voastra mitropolie!
    Amin.
    (eu zic: taiatile toate fondurile celor din fundatura comunista iashi si ardeti locul din temelii!)
    Moldova a avut foarte multe capitale pana azi si chiar Doua MITROPOLII.

    Reply
    • brutal

      Pai, cum se numeste IGNORAREA evidentelor, ruperea de realitatile concrete, imediate, in care TU inca existi ca psihopat si evadarea intr-o lume imaginara, inchipuita la o comanda (hipnoza/ shantaj, coordonat?), cu autostrazi virtuale si visand la ceva care nu poate fi cu ochii larg deschisi?
      Toata lumea e de acord ca in fundatura iashi toate le vin pe Culoarul Siretului – gaze, combustibili, materii prime si materiale, marfuri, electricitate, PaPa! -, ca toate drumurile lor la MARE sau in Capitala trec in proportii inspaimantatoare doar pe acolo? Atunci, de ce IGNORA toate aceastea si cum pot fi treziti la REALITATE?

      Reply
  2. Ion de la Vaslui

    Până să învețe rusește, Gigel din Bacău ar face bine să învețe nițel românește, inclusiv puțină gramatică („tăiați-le”, nu „tăiațile”, dacă tot e nevoie de jocul cu instrumente tăioase). Și ar mai fi ceva de învățat: bunul simț și discuția pe marginea textului, nu vărsarea pe internet a frustrărilor personale. Hai că se poate!

    Reply
    • Pe drumul de costise ce duce la WasLui

      Pe aceasta lume exista dintotdeauna si periferii, si fundaturi, si locuri fara niciun viitor ca Transilvania si Vaslui. Insa, nimeni din AUSTRALIA nu s-a gandit vreodata sa dezvolte Tarnsilvania&Vasluiul de acolo, deoarece Australia nu se invecineaza cu Ungaria si nici nu prea sunt rusii interesati de ea! Statele se saboteaza si din interior inclusiv bagand bani prin vagauni si fundaturi fara viitor, construind spitale de urgentza URIASE la Negresti (invariabil goale, fara medici si fara pacienti destui), in detrimentul altora. Chiatra in detrimentul Bacaului&Romanului, Vaslui in detrimentul Iashului, Botshani in detrimentul Sucevei. Vestea buna e ca veti avea sansa sa ramaneti alaturi de iasi UNITI in saracie pentru totdeauna!

      Reply
  3. Robert

    Ca si constantean, împartirea asta teritoriala mi se pare foarte falsa, pare facuta cu frica ”dezmembrarii” României. Faptul ca ardelenii se deplaseaza si fac afaceri la Viena si Budapesta, iar constantenii se uita spre Bucuresti si Istanbul e un lucru foarte bun. Asa e tara noastra, sudul e Balcanic, centrul-vest e Central European, iar estul e Est European, în loc sa le privim asta ca un dezavantaj (tara la rascruce batuta de vânturi), ar trebui sa construim o tara la intersectia rutelor de comert si afaceri! Chestia cu cine e conectata Moldova Apuseana? Înainte erau conectati cu Polonia si vestul Ucrainei de azi, dar odata cu aparitia rusilor în zona aceste legaturi au disparut. Poate doar conectarea la Vest pe de-o parte, si pe de alta daca s-ar construi un culoar auto-feroviar nord-sud care sa reconecteze Marea Baltica de Marea Neagra prin Moldova si nu prin Ucraina le-ar asigura conditii propice de dezvoltare. Oricum daca urmariti cu atentie liniile de dezvoltare ale României acolo ne ducem. Dezvoltarea Constantei în detrimentul Odesei, conectarea României prin afaceri de Caucaz (Georgia si Azerbaidjan) si Asia Centrala (Kazahstan), cu Turcia suntem conectati deja, dar trebuie sa fie conectata si Moldova apuseana la aceste fluxuri vestice si sudice.

    Reply
    • Vacau

      Iasiul + Chisinaul sunt legate organic, dpv geografic, de ODESA – succesoarea Ceatatii Albe -, asa e de la inceputuri! (sa nu uitam nici de Herson”). Iesirea catre NORD pentru Constanta e prin Galati si folosirea Culoarului Siretului trecand prin UCRAINA, la Liov, deocamdata doar FEROVIAR. Iar Polonia e foarte CENTRAL europeana ca si Liovul sau Trancarpatica – harta actuala deformeaza si face o Rusie mai mare decat in realitate si un drum mai shui catre Berlin, decat e in realitate. Berlinul are inca nevoie de o dezvoltare consistenta care vine printr-o conectare eficienta la toate cele din jur. (daca observati, azi, e cam in pozitia iashiului – doar ca polonezii nu le sunt frati de nicio culoare)
      Evident ca Marea Baltica cu cea Neagra comunica doar prin MOLDOVA. Ruta comerciala e viabila si seculara, fiind taiata de rusi in urma Pactului Ribbentrop-Molotov din motive geopolitice de CTRL regional…

      Reply
      • robert

        Odesa a fost înfiintata pentru a fi debuseul Rusiei Tariste spre sudul Europei. A fost al treilea oras ca marime din Rusia Tarista, dupa Moscova si St-Petersburg, a fost cel mai mare port al URSS, acum debuseul Rusiei spre sud a devenit Novorossisk-ul.
        Legatura Marea Neagra-Marea Baltica nu este atat de ”evidenta” prin Moldova, este in interesul României sa fie prin Moldova, este interesul Ucrainei sa fie pe Nipru (Odesa-Kiev-Livov-Varsovia-Gdansk), si este interesul Rusiei sa se faca pe Don-Volga. Culoarul românesc e cel mai slab populat din astea trei, Niprul este coloana vertebrala a Ucrainei unde au orase mari, iar pe Don-Volga,la fel au orase mari si in plus culoarul are acces la Marea Caspica. Noi trebuie sa batem saua pe culoarul Dunare-Rin, si eventual sa construim acest culoar nord-sud prin Suceava-Galati-Constanta-Varna-Burgas-Istanbul.

        Reply
        • MariNeLu

          Frate marineL, eu va recomand cu caldura sa invatati a citi o harta, ca sa nu va rataciti, nu de alta, ca sa nu va incurc cu ISTORIA Moldovei si rutele comerciale TERESTRE. Nimeni nu are de gand sa lege M.Neagra cu cea BALTICA prin vastele pustietati ale spatiului Est European, cand in N-E continentului – din Paris, pana in Berlin, pacat cu Brexitu – traiesc vreo 200 de milioane de consumatori BOGATI care cumpara si consuma cat Ucraina+Rusia MARE si Turcia la un loc cu tot Balcaniul si vagaunile sale fara viitor – ca sa nu amestecam si zona depopulata a EUROPEI CENTRALE, austroungare, cu densitatile sale de Asia Centrala.
          Din Galati pana in Hamburg nu e decat un pas care nu se va face in veci prin vagauna si fundatura Europei, ori EUROPA CENTRALA.

          Reply
  4. ionas

    Daca Romania va abandona actualul sistem de putere , foarte puternic centralizat / sclerozat , va crapa-. Un proiect in sensul descentralizarii, maririi autonomei regiunilor ( teritoriilor)nu va mai avea un sens deoarece ar pune in pericol unitatea nationala.
    Ipoteticile unitati administrativ teritoriale UAT ,cu o mare autonomie in decizii si bugete vor fi incapabile sa se administreze- au nevoie de capitala Bucuresti. Exceptie poate HarCov sau ClujMures, zonele locuite de etnici maghiari
    .
    Mai bine sarac si centralizat .

    Reply
  5. Ghe.

    Provincia se revoltă pentru că neo-liberalismul produce zone câștigătoare (metropolele) și zone perdante (restul). Să crezi că o „bună administrare” repară lucrurile este o mare naivitate.
    Regiunile sunt făcute pentru a fi euroregiuni, iar euroregiunile sunt făcute ca să fie mai slabe decât statele naționale și suverane. Când se „descentralizează”, se cam golesc de conținut noțiunile de stat și națiune.
    „…ecartul mare de putere între centru şi periferie, deloc carcacteristic Europei” începe să devină tot mai caracteristic Europei. Este un motiv pentru care unii îmbracă veste galbene și ies în stradă, iar alții, de la conducere, iau acest protest ca milogeală pentru 100 de Euro în plus la salariu.
    Să-ți imaginezi că administrația nu funcționează în noul context economic, social, financiar, globalizant, inovant, disruptiv etc. și că sunt necesare niște ajustări de nivel, dovedește optimism și tinerețe! Așa e: competiția produce numai învingători! (cu condiția să te uiți în peisaj-landscape numai după ce-au crăpat toți învinșii).

    Reply
  6. Ghita Bizonu'

    Zice Ernu ca cum „Bucureştii nu au fost niciodată o capitală onestă cu regiunile care au construit România ori s-au alipit ulterior. Cu Moldova s-a comportat mai rău decât ar face o capitală cu un teritoriu cucerit!” ….
    Hm … hm.. hm.
    Le cam incurca si trage spuza pe Odesa lui natala …
    Caci Modova a pierdut din cazua Rusiei. Sa nu uitam : Moldova de care vobreste Ernu este doar jumatate din ce era inainte de 1812… Iar rusii ai deturnat fluxl comercial in favoarea Odesei. … Un merit au avut si austroecii .. care au rasluit Bucovona .. si care au detirnat si ei fluzul comercial de la Liov catre marea neagra spre zonele lor. Acu e de intels .. ambele imperii aveau nevoie de bani
    Moldova a mai pierdut din cauza prea cinstitilor boieri patrihoti moldoveni …. care au preferat sa arendeze lui Fischer si s aisi kentuie banii pe lux si luxura …. omitand sa investeasca cat de cat in industrie .. si astfel Bacaul, desi avea rsurse petriloere, a vegetata pana cand centralistii bucurestenii au investit in zona. Muntenii insa au investit in Ploiesti.. Si astfel, Moldova a regresat fata de Muntenia.
    A! Si centralkismul bucurestiului. Da .. Bucurestiul a resist sa domine economic Muntenia …,inca de dinainte de 1857. Iasiul mi se pare ca nu a resusit sa domine zona sa…
    A! Era sa uit.. PANA LA 1914 Dupa nuamAru lde senatori pe care ii dadea Botosani era al treilea oras al tarii . Adica in Botosnai erau f multi mosieri bogati. Care s-au marginit sa isi faca biste casoaie care nu ar fi motiv de rusine nici pe Soseaua Kiselev .. dar cam atata.

    Reply
  7. Kangaroo

    De-aș fi… Harap Alb, iar Imparatul Ros ar sta in iashi, pe linga podu rosh, nu m-as hazarda sa-i indeplinesc cerinte asemenea celor expuse, pe aici, chiar daca as avea tot ajutorul din lume!
    Dubios e cum cei din iashi nu pot sa ceara nici macar un singur lucru normal si folositor, lor in primul rand, cum vorbesc numai prapastii si cer doar ceea ce foloseste altora (autostrazilor unguresti, legarea detzinutzilor din Tzinutu… de Ungaria mama, pe autostrada, laolalta cu motzii si moatzele din cLuUuj…?
    Fie sunt extrem de saracutzi la minte si traiesc o viata ciudata, ca un vis, complet rupti de Locul (realitati&istorie) in care se intampla sa existe inca; fie acestia fac niste jocuri perverse de natura politica si geopolitica manipulati de specialisti straini si romunguri din Erdely in folosul economic nemijlocit al asa-zisilor ardeleni si altora (Omv gaprompetrom) Pe investitii/ avantaje ec obtinute in urma profiturile scoase de austroungari din gaze&petrol Rusesc eventual rafinat pe aici (chiar si linga constanta)
    Dar, ce as CERE – ce ar fi de cerut, la modul concret, real – pentru dezvoltarea economica a regiunii? NU a moldovei” celor bagati de ceausescu la bloc, care se cred capitala desi nu au nicio parghie adm si nici nu vor avea vreodata cu toata gargara politicianista a unora interesati electoral pe moment ca iohannis (care e complet dezinteresat de Moldova si de ROmania in general) pnl, alde, psd…

    Reply
    • un guru

      In primul rand as baga de seama, fara sa mi-o ceara nimeni, faptul de necontestat ca niciun investitor nu se va duce niciodata peste munti si vai la distante apreciabile de locul in care traiesc consumatorii produselor si serviciilor sale – fie si pe autostrada cand traversezi muntii consumul si uzura e mai mare (drumul mai greu, clima mai aspra) decat sherpuid pe vai/ taind campii – . si deci nu va EXISTA motivatia, de a trece Dincolo, ca sa investeasca prin ieshi, in aceeasi Tzara!
      (in Ucraina poate ajunge mai repede si mai usor decat in saracia de Vaslui, iar consumatorii din Rusia se concentreaza in Moscova&Sankt Peterburg)
      Daca Ungaria ne refuza accesul cu marfuri pe fluviu si ne obliga prin toate mijloacele sa-i folosim autostrazile, noi de ce am fi obligati sa ne conformam? Un specialist din Galati ar putea sa ne spuna cate trenuri de marfa pot fi incarcate de un singur convoi de barje. Iar daca toate vagoanele trenului de marfa se sigileza, ne mai lipsesc doar acordurile necesare cu Ucraina, Polonia… si Serbia.
      Ca sa rentabilizezi transpotul marfurilor la Chisinau/ Vaslui, pe apa, in primul rand trebuie sa mai faci un lac de acumulare pe Prut si sa tragi un canal DREPT de la Albita la Galati; sau sa tragi o linie ferata modernizata directa la Galati-Giurgiulesti sau o autostrada la Chisina pentru a putea concura cu Odesa in viitor. Canalul Siret-Baragan ar trebui sa fie si navigabil pana in dreptul Focsanilor!
      Marile aglomerari de CONSUMATORI cu cea mai mare putere de cumparare in EUROPA se concentraza pe in N-V continentului, nu in austroungaria, iar Marea Baltica are nevoie sa comunice terestru cu Marea Neagra din cauza particularitatilor celor doua mari. La Paris ajungi mai usor prin Berlin, si mai la sud, decat mergand prin Buda&Viena (combustibili, uzura). Noi NU avem de ce sa trecem prin capitatle statelor respective cand vrem sa ajungem in Nordul Italiei sau in Regiunea Rurh. Capitalele respective sunt pentru cetatenii acelor tari si pentru diplomati folositoare, nu noua si marfurilor noastre!
      Romania se afla situata in MIJLOCUL unui continent, nu se invecineaza cu Polul Nord – cum isi inchipuie sudistii/ ungrovlahii&ungurenii incalecati de unguri de cand au deschis ochii pe lume -, ci cu state mult mai mari, mai dezvoltate si mai POPULATE la Nord, decat Ungaria si toti Balcanii la un loc, cu exceptia Turciei (aflata in plina dezvoltare, insa despartita de noi cat si scandinavii)

      Reply
      • https://www.youtube.com/watch?v=M5gwC9pgCsc

        Investitorii merg doar acolo de unde pot scoate PROFIT, nu e in interesul nostru sa izolam Ucrania – e in interesul Rusiei!
        (vezi ce se va intampla in rep.moldova peste 10 zile)
        Sttutgart e in centrul uneia dintre cele mai dezv regiuni din intreaga Germanie, nu are resurse extraordinare si nu se afla exact pe Rin, insa are alte atuuri decat Clujul!

        Reply
  8. nae girimea

    1. “Oare o conexiune puternică cum ar fi o autostradă Odessa-Chişinău-Iaşi ar schimba ceva în această situaţie”. Sa mearga in Ukr, pt ce ? Ukr are un viitor incert . Odessa e cap de linie . Comunica pe mare cu cine ? Daca ar fi vorba despre o continuare a traseului spre alte zari , cu Odessa port , n-ar fi mai bine comunicarea spre lume cu Contanta port ? Din acest p de v constructia podului Galati –Tulcea se justifica . Iar sfirsitul autostrazii ar trebui sa fie Chisinaul . Ca o concluzie : Iasul trebuie legat neaparat cu Transilvania si deci cu vestul Europei .
    2. Moldova e regiune de granite , nu are resurse ale subsolului pt a dezvolta o industrie in jurul mineritului . Deci o mare industrie nu se va putea face . Numai o economie cit mai dematerializata , produse de tonaj mic cu plusvaloare mare . Transformarea orasului dupa modelul Clujului intr0un oras universitar , IT ,Clinici . Moldova de azi repeta situatia Basarabiei din 1918 . Nici Basarabia nu avea resurse ale solului , iar piata rusa a fost inchisa . Singurul lucru pe care a putut sa-l faca Rou a fost dezvoltarea invatamintului de calitate pt a valorifica resursa umana deosebit de valoaroasa . Aceasta actiune creat elite romanesti care au salvat romanimea de la asimilare si au pregatit continuitatea acesteia astfel incit dupa dezmembrarea URSS, mesajul ei romanesc sa gaseasca inimi pregatite .
    3. Un guru ma confirma : nu tonajul va dezvolta Moldova !

    Reply
    • un guru din HotEL Transylvania

      Nimic mai fals. Transilvania NU are resursele (umane, materiale, geologice) necesare pentru a dezvolta o industrie oarecare, cat de cat semnificativa; Moldova nu e pe vreo FRONTIERA ci in centru unui continent si nimeni nu a ignorat vreodata geografia pura, rutele viabile de transport verificate secole la rand.
      Logica dvs e pervertita, daca nu pervers, ca in cazul vararii cucumanilor recent in istorie (cum insignifiantul, perifericul, vasluiaNuL devine HOATARATOR si indispenabil, n-asa, in frunte cu Penesh Curcanu); iar ratiunea economica nu asculta de astfel de teorii. Evident, Transilvania va ramane pentru totdeauna doar o fundatura si o vagauna a Europei, fara niciun viitor, chiar daca momentan e folosita in alte scopuri, asta e soarta ei dintotdeauna – e un loc de unde se pleaca dintotdeauna, nu unde se vine! si de unde se exe CTRL Panoniei sau Ungrovlahiei – mai nou a iashilor – de catre dusmanii Romaniei ca stat in folosul rusilor eventual. Sa nu uitam faptul ce de acolo avem grosul celor plecati pana in AMERICA, emigatia istorica, ca tot de acolo s-au umplut teritoriile extracarpatice de la inceputul istoriei noastre pana nu de mult!
      (cel mai simplu luati o harta a continentului in relief si cautati-va pe ea – o sa va ingroziti cand dupa ce veti sterge toate de pe ea, veti gasi TRAN SIL VANIA!

      Reply

Lasă un răspuns la brutal Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *