Andrei Macsut

De ce da Vinci nu a fost român (II)

Scriind în 1490 în Codex Atlanticus despre posibilitatea de a crea sticlă prin care să poată vedea Luna mărită, Leonardo da Vinci probabil nici nu conştientiza norocul de a se fi născut într-o familie şi într-o parte a lumii în care educaţia era preţuită şi accesibilă. În 1516, regele Francis I al Franţei l-a invitat la Paris cu titlul de întâi pictor, arhitect şi mecanic al Regelui dar, în practică, l-a lăsat să facă ce vrea. Astfel, în timp ce marea parte a Europei primea educaţie în spiritul scripturii sau deloc, da Vinci era liber să citească şi să reflecteze de voie asupra oricărei idei. În Paris, da Vinci şi-a atins apogeul, terminând inclusiv cea mai cunoscută lucrarea a sa, La Gioconda.

Contemporan cu da Vinci şi tot florentin, Niccolo Machiavelli, publica  în 1513 una dintre pietrele de temelie ale ştiinţelor politice, în care scopul era să-i ajute pe „noii principi” să-şi consolideze puterea. Dedicat lui Lorenzo di Piero de Medici, Il Principe avea să fie criticat de contemporani şi inclus pe lista lecturilor interzise de către Biserica Catolică. Deşi avea să se prezinte ca un republican convins (scriind Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio în 1517), Machiavelli nu avea să fie iertat pentru îndrăzneala de a oferi tiranilor epocii o cale de a-şi justifica domnia. În vremea Renaşterii şi multe secole după aceea, abilitatea de a citi şi de a scrie era una dintre cele mai de preţ calităţi pe care un om le putea avea, dar şi una dintre cele mai periculoase – atât pentru individ, cât şi pentru „ordinea socială”.

În prezent, ca şi în vremea Renaşterii, schimbarea socială (fie ea bună sau rea) porneşte din reinterpretarea şi chiar contestarea ideilor consacrate. Pentru orice problemă socială, soluţia la care se ajunge aproape întotdeauna este „trebuie educaţie”. Fie că problema este corupţia, apatia civică, inegalitatea, numărul de şomeri, mizeria de pe stradă, risipa de resurse, sau absenteismul la vot, impresia este că toate se pot rezolva prin educaţie. De aici apare una dintre marile confuzii în rândul românilor şi nu numai: confuzia între educaţie şi îndoctrinare.

Prin educaţie se înţelege un fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate (DEX 2009) sau un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului (DEX 1998). Un om educat, însă, nu este automat şi un om bun, înţelept sau implicat. Dictatorii sângeroşi din lume şi cei care fac abuz de putere sunt foarte bine educaţi, dar acest lucru nu le-a insuflat şi un set de valori care pun preţ pe comunitatea lor sau pe umanitate în general.

Educaţia nu este un leac universal, ci, în cel mai bun caz, o unealtă de deschidere a minţii. Dobândirea înţelepciunii (de care ai nevoie pentru a fi moral) ţine de voinţă şi de experienţă. Acumularea de cunoştinţe sau deprinderea unor meserii ţine de pasiune şi efort. Educaţia, de una singură, nu poate oferi niciuna dintre acestea, deşi toate sunt necesare. Un om educat este acela capabil să gândească şi să decidă pentru sine inclusiv ce valori susţine şi în ce ordine îi sunt importante. Ce anume gândeşte, cum îşi justifică o anumită moralitate şi cu ce scop este o cu totul altă problemă, care nu mai intră în sfera educaţiei, ci a raţionamentului propriu sau a îndoctrinării. Deşi, prin definiţie, educaţia se ocupă şi de dezvoltarea moralităţii, în practică omul educat îşi defineşte sau redefinește singur ceea ce este moral (voi reveni asupra acestui punct într-un articol ulterior), iar răspândirea unui cod moral şi a unor valori ţine (într-o măsură mai mică sau mai mare) şi de îndoctrinare, adică de a insufla convingerea că ceva este „bine” sau „rău” din principiu, fără a avea o justificare pragmatică.

Lăsat să judece singur, omul educat poate ajunge fie la concluzii benefice societăţii din care face parte, fie la concluzii distructive. Fiecare stat, fiecare profesor, fiecare preot, fiecare comunitate, fiecare partid, fiecare familie etc. caută, deci, să inoculeze tinerilor la care au acces ideea că unele valori (care pot fi viaţa, familia, patriotismul, credinţa, drepturile omului etc.) sunt sacrosancte din principiu. Aceste valori nu se dezbat şi nu se discută ci formează fundamentul societăţii în general. Oricare ar fi aceste valori şi oricât de morale sau imorale ar părea altora, omul educat îşi va defini şi redefini la un moment dat singur principiile şi valorile, va decide singur în ce ordine sunt importante şi le va susţine şi apăra chiar dacă acestea sunt contrare învăţăturilor anterioare sau părerilor altora.

Da Vinci şi-a folosit cunoaşterea pentru a crea artă şi tehnologie; Machiavelli pentru a câştiga (fără succes) dreptul de a se întoarce din exil în Florenţa; Rodrigo de Borgia pentru a deveni Papă; Bashar al-Assad pentru a se menţine la putere ca dictator etc. Fiecare s-a folosit de unealta educaţiei sale pentru a urmări un scop propriu, conform propriei moralităţi.

Lipsa educaţiei nu se manifestă, deci, prin opinii diferite, învechite sau prost argumentate, ci prin lipsa opiniilor proprii. Needucat este omul care susţine fără rezerve un punct de vedere care nu-i aparţine şi pe care nu-l poate dezbate. O idee preluată de-a gata şi transformată în convingere proprie nu poate fi combătută cu argumente, pentru că nu este clădită pe argumente care se pot combate.

Opiniile, ideile sau argumentele proprii sunt în continuă mişcare şi supuse schimbării în funcţie de noi informaţii, de noi experienţe şi de noi cugetări. Convingerile luate de-a gata sunt fixe şi nu se pot adapta unor noi informaţii şi cugetări pentru că nu stau pe un fundament de argumente logice şi înţelese, deci nu ai la ce cugeta. Dacă ştii că 7×8=56 dar nu poţi să explici de ce, nu vei putea contrazice pe cel care declară că 5×6=34 şi, odată ce neadevărul a fost acceptat ca realitate, motivele şi logica din spatele adevărului încetează să mai conteze. Degeaba explici de ce 7×8=56 ca să demonstrezi că, urmând aceeaşi logică, 5×6 este 30 şi nu 34, răspunsul va fi că după altă logică 5×6=34 şi, după aceeaşi logică, 7×8=56 şi 8×9=67 şi tot aşa. Dacă eşti convins că 7×8=56 şi că 5×6=34, atunci orice logică le explică pe amândouă este mai convingătoare decât orice logică explică pe una dar nu şi pe cealaltă. Mai grav, dacă întreaga tablă a înmulţirii a fost predată greşit, dialogul devine practic imposibil. În acest caz, convingerea inoculată de o sursă cu autoritate (un manual, un învăţător etc.) suprimă judecata proprie. Îndoctrinarea, sub orice formă, devine astfel o unealtă politică eficace tocmai pentru că este deosebit de dificil să corectezi o certitudine formată greşit.

Lăsând la o parte metaforele, aşa se explică de ce oamenii par să trăiască în realităţi paralele. Îndoctrinarea şi acceptarea unui set de valori fără a-l supune unui filtru critic ucide orice încercare de dialog şi, mai rău, cimentează o ordine socială care, poate, trebuie să se schimbe. Aşa apar convingerile că unele categorii de oameni (bogaţi, bărbaţi, cetăţeni etc.) sunt mai bune decât altele (săraci, femei, non-cetăţeni, etc.), că unele sisteme politice sunt din principiu mai bune decât altele (democraţia participativă versus cea reprezentativă), că unele fapte sau fenomene sunt reale (OZN-uri, posedări demonice, vindecări miraculoase, Flacăra Violet etc.) iar altele sunt ficţiune (încălzirea globală, aselenizarea etc.). În orice mediu competitiv (în natură, în societate, în relaţia dintre state etc.) succesul cel mai mare îl au cei mai adaptabili, adică cei care înţeleg şi reacţionează cel mai bine la mecanisme de cauză şi efect. Însă adaptarea la realitate presupune înţelegerea cât mai corectă a acesteia. Din păcate, cele mai multe decizii trebuie luate în baza unor informaţii imperfecte. Aici apare drama vremurilor moderne: cei care au incertitudini refuză să decidă sau să acţioneze de teamă că vor greşi sau că vor susţine o cauză nedreaptă, în timp ce alţii înaintează mânaţi de certitudini spre dezastru.

Celebra ilustraţie cu persoanele care nu ştiu dacă cifra din faţa lor este 6 sau 9 ar trebui să reprezinte tocmai subiectivitatea adevărului şi importanţa perspectivei. Fără un context adiţional, ambele păreri par la fel de întemeiate. Realitatea, însă, conţine întotdeauna un context, iar cele două personaje pot afla adevărul fie căutând alte cifre primprejur, fie întrebând, fie urmărind alte posibile indicii dacă, într-adevăr, de aflarea acestuia depinde o decizie importantă.

La deschiderea anului universitar 2011, rectorul de la University College London, Sir Malcom Arthur, îşi încheia discursul inaugural adresând studenţilor sfatul: „Citiţi! Citiţi cât puteţi de mult, dar, mai important decât atât, reflectaţi asupra ce citiţi!”

Rostul educaţiei nu este să-ţi dea răspunsuri de-a gata, nici să te înveţe să le cauţi singur (în fond, la concluzii greşite se poate ajunge şi pe cont propriu, iar, cum am ilustrat deja, o părere diferită nu este neapărat şi una bună). În schimb, rostul educaţiei este tocmai să îţi deschidă mintea spre dezbatere, spre înţelegerea unor fenomene de cauză şi efect şi, mai important, spre acceptarea unor probe care contrazic o părere formată. Un om educat este în continuare un om periculos pentru ordinea socială tocmai pentru că nu se ştie la ce concluzii poate ajunge, ce valori va alege să susţină şi ce autoritate va alege să conteste. Cu un om educat, însă, te mai poţi înţelege, mai poţi negocia, iar opiniile sale nu sunt bătute în cuie, deci poate fi convins. Un om îndoctrinat, însă, este captiv convingerilor sale indiferent cât de bune i-ar fi intenţiile iar orice argument contrar certitudinilor sale riscă să fie perceput ca o ameninţare la adresa propriei identităţi sau chiar a propriei existenţe. Un om înţelept înțelege şi valoarea educaţiei şi rostul moralităţii, dar înţelepciunea este o calitate rară, greu de obţinut şi pe care puţine sisteme sociale o încurajează în mod activ (mai multe despre înţelepciune într-un articol viitor).

În secolul XV, provinciile istorice ale României de astăzi nu aveau capacitatea şi autonomia politică să susţină educaţia universitară şi nici instituţiile care să medieze diferenţe de opinie. Prinşi între războaie cu toţi vecinii şi conflicte interne pentru putere, domnitorii şi boierii acelor vremuri nu aveau nici resursele şi adesea nici interesul să cultive potenţialul uman al supuşilor. Dacă a existat un om cu potenţialul lui Da Vinci, acesta nu s-a putut remarca şi nu şi-a putut lăsa amprenta asupra umanităţii. Astăzi, suntem departe de conflictele militare ale epocilor trecute, avem începuturile unei infrastructuri de învăţământ modern, iar potenţialul uman este cea mai de preţ resursă pentru dezvoltare socială pe termen lung de care dispunem. Da Vinci nu a fost român, dar, cu puţină voinţă politică, următorul ar putea să fie.

Citește și De ce da Vinci nu a fost român (I)


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

4 thoughts on “De ce da Vinci nu a fost român (II)

  1. G.

    Capitalul uman nu este făcut doar din carnea indivizilor de Homo sapiens care trăiesc pe un teritoriu. Capitalul instituțional potențează.
    Iar cea mai de preț resursă pentru viitor este încrederea în acesta, în ceilalți, în cuvântul scris.
    Așa cum jumătate din populație este compusă din analfabeți funcțional, clasa conducătoare este funcțional compusă din pașale, agi, viziri etc. Pentru că se asortează.
    În Occident, unii au murit pentru adevăruri, la noi – pentru „glie”.
    Ofițerii de marină ai Imperiului Britanic și exploratorii lor au plecat pe mări pentru că și-au admis neștiința (pur și simplu au admis că nu știu ce se află dincolo de hotarele lumii cunoscute). La noi, …
    O tradiție bizantină degenerată, cu primatul scolasticii, față de curiozitatea și plăcerea de a trăi căutând realitatea (inclusiv pe cale spirituală).
    Dacă următorul Da Vinci se va naște pe aceste meleaguri, se va împlini în cadrul construit de alții. Cât despre voința politică, da, dar nu de-aici – politica unor țări mai mari e neputincioasă în fața valului mondializării, așa că România pur și simplu nu contează. Ăsta este mersul istoriei: nici o „tânără democrație” nu le-a întrecut pe cele vechi (SUA nu sunt tânără democrație), nici o țară balcanică nu a valorificat „multiculturalismul” într-o dezvoltare explozivă, nici o țară africană nu și-a revenit, la două secole de la încetarea vânătorii și comerțului de sclavi.
    Nu suntem ceea ce ne chinuim să părem, suntem ceea ce-am crescut. Și putem câștiga la loterie ca indivizi, nu ca țară.

    Reply
    • Andrei

      Mulţumesc pentru comentariu. Personal, nu am întâlnit situaţie în care un stat să meargă la război pentru un ideal. Indivizii poate că se sacrifică pentru o idee, dar statele mereu au avut motive politice, inclusiv pentru a coloniza şi exploata alte continente. Norocul nu prea a fost de partea noastră, dar tot am reuşit să supravieţuim, să ne adaptăm şi să existăm astăzi ca stat independent (ceea ce multe alte popoare nu au reuşit). Grija mea este că proiectul România pare să avanseze mai mult din inerţie începând cu 2007 şi mi-ar plăcea să prezint măcar o parte din ce putem face pentru a ne dezmorţi.

      Ideea din spatele acestei serii nu este să întrecem americanii sau UE ci să facem ceea ce ţine de noi pentru a ne dezvolta la potenţial maxim (şi ca ţară şi ca indivizi), oricare ar fi acesta :)

      Reply
      • G.

        Într-adevăr, statele nu se sacrifică pentru o idee. Au colonizat în numele lui Hristos, pentru rege și regină, pentru glorie și aur (ordinea reală fiind exact inversă), mai nou și pentru drepturile omului.
        Cât de stat independent suntem și ce tendință urmăm din acest punct de vedere, e greu de zis. Economic, din ce în ce mai puțin (dar li se întâmplă și altora mult mai mari decât noi).
        Prin inerție avansezi eventual în timp și-n perpetuarea unor stări.
        Ca să ieșim din amorțeală, ar trebui ca să apară un grup de oameni dezghețați care să construiască un viitor (și să pună oarece ordine, mai întâi, în societatea asta zăpăcită).
        Sunt de acord: dacă situația este așa cum este, să ne amenajăm o viață trăibilă, ca grupuri (ca indivizi comuni și solitari, nu cred că se mai poate), ca societate și neam.
        Realizarea potențialului este scopul cel mai înalt (fixat de filosofii de dinainte de creștinism), însă care este potențialul nostru ca țară? Probabil că va rezulta foarte repede din resituarea noastră ca indivizi între adevăr și ideologie cât mai aproape de adevăr, bineînțeles. Este o problemă de scară: unii ne dispersează (nu există societate, doar indivizi care au o singură viață etc.), alții de aglutinează sub stindarde și idei mărețe. Și-ntr-un caz, și-n altul, viața noastră trece, iar la altă scară de timp, trec și țările și imperiile. Chiar și ideile își epuizează cu timpul potențialul prin exprimare (democrația modernă, spre exemplu).
        Sper să vă citească cât mai mulți și mai multe și sper să nu se-apuce să vă comenteze Lucian Boia (oamenii de-o anumită vârstă, ca și mine, sunt mai înclinați spre pesimism). Și poate ca să-apucăm vremea când președintele va zice: grija mea cea mai mare, pentru care nu pot dormi (nopțile, nu ziua prin fotografii și interviuri) este că România se dezagregă.

        Reply
  2. laur22

    Pitzifelnice doar o interbare marrxist materialista de felul sau da orisicat:

    de ce Lonardo a fost Italian si nu francez ori englez ca si ei aveau universitazi ba chiar la universiatzi stateau mai bine decat Italia din epoca?

    Aaaaaaa pentru ca Leonardo n-a avut universiate, nu, nu, nu, mai guristilor Lonardo n-a fost produsul sistemului educational universitar din epoca ci produsul sistemului educatzional informal din epoca , el este produsul sistemului de ucenicie.

    Si mai ales este produsul unei industrii – industria culturala care in epoca era concentrata in Italia. Si nu, nu, nu in epoca, industria culturala nu era conectata cu sistemul de invatzamant.

    „Leonardo received an informal education in Latin, geometry and mathematics. ”

    „In 1466, at the age of fourteen, Leonardo was apprenticed to the artist Andrea di Cione, known as Verrocchio, whose bottega (workshop) was „one of the finest in Florence”. He apprenticed as a garzone (studio boy) to Andrea del Verrocchio, the leading Florentine painter and sculptor of his day (and would do so for 7 years). Other famous painters apprenticed or associated with the workshop include Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, and Lorenzo di Credi. Leonardo would have been exposed to both theoretical training and a vast range of technical skills, including drafting, chemistry, metallurgy, metal working, plaster casting, leather working, mechanics and carpentry as well as the artistic skills of drawing, painting, sculpting and modelling.”

    Asta la „creat” pe Leonardo si nu Universitatzile sau gargara unor bautori de bere pe la masterate .

    Daaaa in epoca sa : „educaţia era preţuită şi accesibilă. ” Sa mori tu ?
    Aha aha dupa cum si voi suntzi niste sfintzi are spun numai adevarul nu-i asa ?

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *